RECENTE

Cenzură și autocenzură în teatrul moldovenesc: cazul spectacolului ”Invizibil” de la Teatrul Luceafărul

Cenzură și autocenzură în teatrul moldovenesc: cazul spectacolului ”Invizibil” de la Teatrul Luceafărul.

Interviu cu David Schwartz, regizor-dramaturg.

 Interviu cu David Schwartz, regizor-dramaturg. 

David, ne-am văzut în această iarnă la Chișinău și mi-ai povestit atunci că lucrezi la un spectacol de teatru documentar, cu un nume provizoriu Invizibil, împreună cu trupa teatrului Luceafărul de la Chișinău. Mi-ai mai zis că premiera va avea loc undeva pe la finele lunii martie.
Am așteptat cu nerăbdare premiera, care fusese anunțată și de teatrul Luceafărul, dar până la urmă ea nu s-a mai întîmplat. Cu cîteva zile înainte de premieră, teatrul Luceafărul a anunțat că premiera spectacolului Invizibil este anulată pentru o perioadă nedeterminată, din motivul că una dintre actrițele din spectacol se confruntă cu probleme de sănătate.

Anunțul de anulare a spectacolului Invizibil de pe pagina de Instagram a teatrului Luceafărul.

Premiera nu a mai avut loc în martie, dar nici în aprilie sau mai. Am văzut acum și programul spectacolelor pentru luna iunie și nu apare nici acolo. Am vorbit cu mai multă lume să aflu despre soarta spectacolului Invizibil și am auzit diverse chestii, care și mai de care, și m-am gândit să te întreb pe tine direct, pornind de la prezumția că regizorul unui spectacol știe cel mai bine și e sursa cea mai credibilă.
Deci, ce s-a întîmplat cu acest spectacol și de ce nu a mai ajuns el să fie văzut de public?

– Mulțumesc pentru interes. Voi încerca să mă rezum la fapte, la experiența mea, de la condițiile de demarare a proiectului pînă la ceea ce ai sesizat foarte bine – această dispariție a unui spectacol, care, în mod super-ironic, se numește Invizibil.
Eu am fost invitat de directorul artistic al Teatrului Luceafărul, Slava Sambriș, pe care îl cunosc de mai bine de zece ani, de la Teatru-Spălătorie, și în care, în urma acelei experiențe, aveam mare încredere. Lui i-a plăcut foarte mult spectacolul pe care l-am regizat la Spălătorie, (Moldova independentă. Erată, premiera: decembrie 2013) – mi-a spus-o și atunci și a reiterat și acum. Ca atare, m-a invitat să fac un spectacol pe aceeași metodă, de teatru documentar, bazat pe interviuri, în tehnică verbatim, și la Luceafărul, subliniind în repetate rînduri dorința ca trupa teatrului să treacă prin această experiență inedită pentru majoritatea lor – să participe activ la cercetare prin interviuri, să discute cu oameni, să joace istorii de viață ale unor persoane care chiar există, cu toată responsabilitatea și tipul fin și special de muncă pe care îl implică acest proces. Am început proiectul cu un atelier cu actrițele și actorii care au dorit să participe, în care am explorat teme și subiecte contemporane de interes pentru ele/ei. La atelier au participat opt actrițe și actori, foarte dedicate și implicate. De altfel, i-am cooptat pe toți/toate în spectacol.  

S-au propus diverse teme, dintre care cea mai puternică și relevantă atît pentru ele/ei cît și pentru mine, cea care a apărut cel mai des și a creat cele mai fertile discuții, a fost tema corupției.   

Tema corupției este, probabil, cea mai discutată în spațiul public moldovenesc, lupta cu corupția fiind pe buzele tuturor, de la politicieni la ziariști la artiști… 

– Da, propunerea a venit inițial de la unul dintre actori și a generat discuții polemice, care mie mi s-au părut foarte interesante, atît ca potențial teatral cît și ca dileme politice-filosofice, despre ce înseamnă corupție, despre care este relația între corupție și sărăcie, sau între corupția mică și marea corupție. În sfîrșit, eu am spus de la început că nu mă interesează un spectacol în care doar să rîdem sau să ne ultragiem de învățătoarea care primește flori și de femeia din piață care nu dă bon fiscal, deși înțeleg că sunt lucruri care pot afecta negativ viața de zi cu zi.
În discuții au apărut alte două aspecte de interes: relația între marea corupție, stat și marele capital local și străin; și chestionarea rezultatelor campaniilor anti-corupție. Cel de-al doilea era (este) de interes pentru mine tocmai în urma experienței din România, unde, la 20 de ani de la campaniile dure anticorupție, vedem că ele au fost mult mai puțin eficiente în scăderea corupției mici decît pur și simplu creșterea salariilor; în schimb, campaniile anti-corupție au dus, în timp, la o evidentă scădere a calității politicienilor și la mai mult control opac, al diverselor structuri militare și de securitate, asupra statului. De altfel, acestea nu sunt tocmai noutăți, ci aspecte pe care le relevă mai multe studii etnografice [1] recente ale consecințelor campaniilor anticorupție, la nivel mondial. 
În urma acestui atelier de explorare, am ales tema și am comunicat-o celor doi directori, Vitalia Grigoriu (care a fost de la început parte din echipă, în calitate de actriță) și Slava Sambriș. Am primit feedback foarte bun, Slava Sambriș scriindu-mi că este o temă „minunată” și am formulat o descriere a temei de proiect, pe care mi-au solicitat-o pentru eventuale aplicații.

Cum a decurs documentarea pentru spectacol? Care au fost instrumentele de cercetare ale subiectului pe care le-ați folosit în procesul de documentare?

– Documentarea prin interviu a fost începută de actrițe și actori, ele au realizat majoritatea discuțiilor, cu persoane foarte diverse: învățătoare, asistente medicale, medici, pacienți, șoferi, preoți etc., pînă la persoane care lucrează în jurnalism de investigație, persoane care au investigat furtul miliardului și alte aspecte de mare corupție. Am strîns un material consistent, de peste 20 de interviuri. Echipa de PR a teatrului, care este superprofesionistă și inventivă, a venit cu o idee foarte bună – un campionat de dezbateri, cu liceeni și studenți, pe tema corupției. Dezbaterile au fost foarte interesante, au participat oameni tineri, de 18-19 ani, inteligenți și pregătiți, care se documentaseră excelent ca să-și argumenteze poziția.
Inspirat de aceste materiale, am început să structurez textul, integrînd fragmente verbatim, adică de transcriere cuvînt cu cuvînt a unor bucăți de interviu, într-o ramă, într-un concept – un soi de proces-dezbatere a corupției, cu argumente pro și contra, cu martori care critică corupția și alții care aduc nuanțări sau se poziționează mai ambiguu, susținînd că corupția ar fi inevitabilă, sau chiar un rău necesar. Ideea centrală fiind aceea de a implica publicul, care, în funcție de mărturiile și pozițiile luate de personaje, să chestioneze și să reflecteze asupra propriilor idei și prejudecăți legate de ultra-discutata temă a corupției. 
În prima zi de repetiție la Chișinău, am citit cu actrițele și actorii o versiune inițială a acestui text. Ea nu era nici finală nici completă – era prea lungă, încă nu avea final și mai lipsea o scenă, care a fost cel mai dificil de scris, în care încercam să explicăm pentru public mecanismele financiare din spatele „dispariției” miliardului din băncile moldovenești în 2012-2014. La această primă lectură, toată lumea s-a declarat încîntată de text, inclusiv directoarea, Vitalia Grigoriu, prezentă în calitate de actriță.
Pe parcurs, au apărut discuții cu unii dintre actori, referitoare la lucruri din text care li se păreau prea partizane, sau despre care se temeau că ar putea avea consecințe negative pentru persoanele intervievate sau pentru contextul larg, geopolitic. În urma acestor discuții, am operat mai multe schimbări, am tot modificat și rafinat textul pe parcursul repetițiilor.
Uneori, eu am fost reticent la diferite modificări și mi-am susținut poziția. În cele din urmă însă am ținut cont de sensibilitățile lor, considerînd că actorii și actrițele, care vor spune aceste texte pe scenă, trebuie să se simtă confortabil cu ce au de zis și de jucat. Spun aceste lucruri ca să subliniez că procesul a fost, credeam eu, unul de colaborare și de comunicare foarte onestă.
Problema a venit însă, cel mai probabil, din altă parte. Eu am venit la începutul repetițiilor cu acest draft, care nu era complet, dar, mai important, în care nu erau anonimizate toate numele. Pentru versiunea finală, hotărîserăm să nu apară niciun nume de politician sau de persoană publică, tocmai pentru că nu am vrut să facem un rechizitoriu sau o serie de atacuri la persoană, cît un proces al ideilor, ca să zic așa – nu o investigație polițienească, ci o confruntare dialectică de poziții contradictorii. Însă am trimis acest prim draft, scris repede, în timp scurt, fără anonimizare și incomplet, și scenografilor teatrului, cu care urma să colaborăm pentru decor/costume. Din partea Stelei Verebceanu, scenografa de costume, au apărut probleme. 

Ce fel de ”probleme”? Eu personal nu văd nici o problemă într-o discuție publică, inclusiv prin mijloace artistice, a corupției, sau, a oricărei chestiuni de ordin social, politic sau cultural?

– Ea nu participase la lectură. După ce a citit separat textul, ne-am văzut și mi-a comunicat că ea nu poate să participe la acest proiect pentru că este, citez aproximativ:

„antipatriotic”, „împotriva regimului actual”, eu fiind, cel mai probabil, „plătit de cineva” să fac, prin acest spectacol, propagandă împotriva PAS și împotriva Maiei Sandu.

Mi-a explicat, pe un ton vehement, că are cu totul alte viziuni politice și că, iarăși citez, „patriotismul nu se negociază”. Eu am încercat să argumentez că textul e o colecție de interviuri, că sunt lucruri pe care oamenii ni le-au spus, că este o multitudine de perspective, că sunt criticate mai multe conduceri politice. Însă ea a insistat că tot textul e o pledoarie împotriva PAS. 

– Aceasta este o acuzație extrem de gravă. Pe ce era bazată?

– Ca să fie limpede, textul are următoare structură: un prolog lung despre istoria privatizării suspecte, cu potențial de corupție, a mai multor clădiri care au aparținut Teatrului Luceafărul; și opt mărturii, bazate pe interviuri, ale unor persoane care vorbesc despre corupție în diferite medii – preoți, șoferi, pacienți, învățătoare etc. Trei scene atacă direct teme legate de partide politice – prologul și episodul despre furtul miliardului, care, deși fără să menționeze nume, denunță transparent scheme de corupție care vizează partidele politice aflate la guvernare înainte de PAS; și un monolog al unei persoane care lucrează în jurnalismul de investigație.
Am înțeles de la Stela Verebceanu că acest ultim monolog era mărul discordiei, pentru că personajul, care investighează cazuri de mare corupție, deși are o perspectivă liberală, pro-Europeană, adică în niciun caz o poziție ideologică diferită de PAS, face o serie de critici la adresa unora dintre politicile PAS. Aceste critici erau: faptul că soluția la corupția mică nu sunt neapărat campaniile anti-corupție ci creșterea salariilor; faptul că nu este suficient ca politicienii să fie onești, ci trebuie să fie și inteligenți și bine pregătiți; o critică a vettingului, a campaniei de verificare publică a persoanelor din sistemul juridic, care ar da la o parte oamenii bine pregătiți din sistem pentru a face loc celor obedienți față de partid; un paragraf, care pare că a deranjat-o cel mai mult pe Stela Verebceanu, în care personajul spunea: „Eu am încredere că actuala președintă nu este coruptă, nu se vede pe ea, însă dacă aș descoperi peste niște ani că de fapt a participat la acte de coruptie, asta nu m-ar mai surprinde, pentru că am căpătat un fel de imunitate”. 


Așadar, în această ultimă propoziție, personajul își declara circumspecția apriorică cu care privește, în urma experiențelor negative din trecut, orice politician aflat la guvernare, susținînd că „puterea corupe” și nimeni nu este imun complet la tentații. 

Bun, eu am încercat să-i explic Stelei Verebceanu că, pe de o parte, nu este în niciun caz intenția mea ca textul să fie împotriva conducerii actuale, că nu intenționez să fac politică de partid în Moldova tocmai în acest an electoral, ci mă interesează să discut niște mecanisme politice mai generale. De asemenea, că am încercat să fac textul echilibrat, în sensul în care să conțină aspecte care vizează mai multe conduceri politice succesive. Am insistat că dacă ea are vreo propunere care să ajute la aceste echilibru sunt deschis să o ascult. Mi-a răspuns că tot textul este anti-PAS și că nu se poate face nimic. Atunci i-am spus că eu chiar admir foarte tare artistele și artiștii care au poziții politice asumate, chiar dacă nu sunt în acord cu ale mele, că mi se pare  ok dacă ea nu vrea să fie parte din proiect și îi respect poziția. 

Dacă toată acuzația Stelei Verebceanu despre o ”intenție” anti-PAS a spectacolului se bazează doar pe asta, atunci eu văd acuzația asta suptă din deget. Ai vorbit și cu alte persoane din conducerea teatrului ”Luceafărul”?

– Da, după acest episod am vorbit evident cu conducerea, am stabilit să facă altcineva costumele. Și i-am dat textul, în acea versiune de lucru, și lui Slava Sambriș, care nu îl citise. Mă interesa real opinia lui, atît artistică, cît și să îmi spună dacă i se pare ceva partizan sau exagerat, pentru că în niciun caz nu voiam asta, și cu atît mai puțin aș fi vrut să aibă de suferit teatrul din pricina unor poziții nefericite ale textului meu.
Slava Sambriș a citit, și apoi, într-o discuție la care era de față și Vitalia Grigoriu, mi-a spus că nu i se pare nimic în neregulă, că nu vede nicio problemă și că textul e foarte echilibrat. Că sînt niște critici, dar sînt normale, se critică niște procese, nu sînt atacuri la persoană, și că nu înțelege ce a văzut Stela Verebceanu în neregulă sau ce a deranjat-o atît de tare. A lăudat și calitatea textului, deci totul părea că merge bine înainte. 
Cam în aceeași perioadă însă, Slava Sambriș mi-a spus că a primit un telefon de la consiliera unui organism de conducere a țării, nu am reținut dacă guvern sau președinție, pentru că, sincer, nu am dat atenție. Deci că a primit telefon de la această consilieră, cu care se cunoștea dinainte, care i-ar fi spus că a auzit despre conținutul acestui text și că „ce faceți voi acolo? Faceți campanie împotriva PAS acum înainte de a alegeri?” 

– Deci iarăși o acuzație că faceți un spectacol antiPAS cînd voi de fapt făceați o discuție documentată a unor probleme care se discută zilnic în spațiul public moldovenesc, iar momentele de care mi-ai zis nu sunt în nici un fel controversate și la sigur nu sunt cele mai dure argumente pe care le-am auzit vreodată despre lupta cu corupția în Moldova…

– …Da. În urma acestui apel telefonic, atît conducerea cît și eu am tras concluzia că e posibil ca Stela Verebceanu să fi transmis textul cuiva, mai departe.
În orice caz, și Slava Sambriș și Vitalia Grigoriu erau mirați de acest telefon și mi s-au părut moderat îngrijorați, însă am hotărît că din punctul nostru de vedere nu este nimic în neregulă. Slava mi-a spus că a atenționat-o pe consilieră că versiunea finală de text nici nu este gata și că nu crede că este nicio problemă cu textul. Am continuat să lucrăm, am repetat, am ridicat scenă cu scenă, împreună cu actrițele și actorii, s-a lucrat la decor și la costume, la afiș și la strategia de promovare, lucrurile mergeau ok. Sigur, observam uneori o teamă în rîndul actorilor și actrițelor: asta oare putem să spunem sau nu putem să spunem? Asta oare e ok să iasă public sau nu e ok? Adică, de multe ori, discuțiile nu erau atît artistice, sau nici măcar de convingeri filosofice sau politice, cît despre măsura în care ce spunem va deranja pe cineva sau va fi primit ok.
Situație pe care recunosc că nu am mai trăit-o în alte părți, și cu siguranță nici în Moldova, cînd am colaborat cu Teatru-Spălătorie sau cu Centrul de proiecte culturale Azart. La un moment dat, într-o discuție, Vitalia Grigoriu a spus ceva ce ar fi trebuit să mă alarmeze, atrăgîndu-mi atenția că în Moldova lucrurile nu se pot spune pe față sau direct, așa ca în România. Mi s-a părut însă mai degrabă hilar, știind că nici în România, și, ca să fim preciși, aproape nicăieri în lume, nu se pot spune toate lucrurile pe față în orice circumstanțe. Dincolo de aceste ocazionale diferende, lucrurile mergeau, după mine, foarte bine din punct de vedere artistic – actrițele și actorii erau foarte buni, lucrau cu profesionalism și inventivitate, propunînd soluții în interesul spectacolului. Inclusiv Vitalia Grigoriu a fost foarte serioasă și foarte prezentă, din acest punct de vedere nu am nimic de reproșat. De asemenea, colaborarea cu scenograful și cu echipa de PR mergea foarte bine și lucrurile se apropiau de finisare. 
Cu aproximativ 10 zile înainte de contramandarea repetițiilor, într-o dimineață, cînd am ajuns la repetiție, Slava Sambriș și Vitalia Grigoriu m-au rugat să vin să vorbim în birou înainte de a începe. M-am gîndit că ceva e ciudat, în general nu se intră peste programul de repetiții. În birou a început o discuție care m-a lăsat perplex. Slava Sambriș mi-a povestit că s-ar fi întîlnit cu cineva care e din anturajul conducerii politice, dar era ceva foarte vag…

– Din nou conducerea…

– Da, n-am înțeles cine era persoana respectivă. Dar ea l-ar fi atenționat că textul (presupun acea variantă veche, pentru că textul în versiune actualizată nu îl aveam de fapt decît eu), circulă deja pe la multă lume, că e foarte problematic și că sunt deja multe discuții despre acest text și despre ce va fi acest spectacol. Slava Sambriș mi-a spus că, în urma acestei discuții, el nu a dormit toată noaptea, că pur și simplu îi e frică și pentru el, și, mai ales, pentru Vitalia Grigoriu. Mi-a spus că el m-a chemat să montez la teatru și acum eu îi pun pe amîndoi într-o poziție care poate fi foarte urîtă și nocivă pentru teatru. Aici fac o paranteză: la prima discuție despre proiect, cred că în 2022, i-am spus ferm lui Slava Sambriș că nu vreau să fac rău teatrului sau lor și că dacă li se pare că sunt teme sau subiecte pe care n-ar trebui să le abordăm să îmi spună de la început, pentru că înțeleg limitele teatrelor de stat, care depind de finanțatori, adică de ordonatorii de credite. Și sunt convins că sunt peste tot anumite limite care, în funcție de context, nu se pot trece.
Avusesem discuția asta de principiu mult înainte să aleg tema, deci am rămas convins că dacă e vreo problemă îmi va fi semnalată la timp. Nu s-a semnalat însă nimic, nici cînd am propus subiectul, nici cînd am adus textul.
Poziția Stelei Verebceanu a fost de asemenea inițial considerată, cel puțin față de mine, o excentricitate a ei, nicidecum o opinie unanimă sau îngrijorătoare. 
Așadar, la această discuție, cu două săptămîni înainte de data programată a premierei, cei doi directori afirmă că îi pun într-o situație îngrozitoare. Eu am fost destul de vehement, le-am zis că eu am tot făcut schimbări la text, că el nu conține acum aproape nicio referire la conducerea actuală (mai tăiasem oricum din monologuri, pentru că erau pur și simplu prea lungi) și că, dacă acesta este climatul politic, trebuia să-mi zică de la început să propun altă temă sau să nici nu fac un spectacol documentar.
Le-am zis că puteam foarte bine să facem Antigona și să introducem mici „șopîrle” – referințe ambigue și cu dublu înțeles, dacă consideram că nu se pot spune pe scenă lucruri pe care, repet, le-au spus oamenii în interviuri, nu le-am inventat eu. În cele din urmă, i-am întrebat ce soluții văd ei ca să fie liniștiți.
Și s-a ajuns la una sau două propoziții, cele care aveau legătură cu vettingul, despre care mi-au zis că s-ar simți mult mai în siguranță dacă le-am schimba – nu să le scoatem de tot, dar să le discutăm principial, sau teoretic, nu cu referințe concrete la practicile conducerii actuale, să nu pară un atac direct.
M-am gîndit și le-am spus că voi găsi o soluție să elimin pasajul acela, dar că este singurul compromis pe care îl fac și că în caz că mai apare ceva, nu am de ales decît să întrerup repetițiile și să mă retrag.
Mi-au răspuns că în niciun caz nu își doresc asta, că actorii sunt foarte mulțumiți de cum lucrăm, că sunt un regizor care știe ce vrea și ce să ceară și că ei se bucură și așteaptă să iasă spectacolul. Discuția s-a încheiat tensionat. Uman eu îi înțelegeam, chiar i-am crezut că este o frică reală și concretă, nu o joacă sau o închipuire, mi-au lăsat impresia că aceste presiuni chiar există și că pot avea consecințe profesionale pentru ei.

– Cînd povestești nu pot să îmi alung impresia că această situație pare ruptă dintr-un film despre cenzura sovietică: telefoane ”la redacție”, semnale trimise prin oameni din zona conducerii, proiecte artistice discutate pe la partid și criticate pentru că nu ar reflecta fidel linia partidului de guvernare…

– Cu o săptămînă înainte de premieră, a apărut un incident neprevăzut. Una dintre actrițe s-a îmbolnăvit. Eu cred până astăzi că a fost o problemă medicală reală și serioasă. A primit concediu medical pe mai multe săptămîni, deci a devenit limpede că trebuie să amînăm premiera. Însă atunci s-a întîmplat un lucru care ni s-a părut suspect, atît mie cît și lui Paul-Ovidiu Cosovanu, muzicianul spectacolului, care este colaboratorul meu din România. Cei doi directori au spus că cel mai bine ar fi să sistăm brusc repetițiile, deși noi mai puteam avansa, în special cu montarea și repetarea situațiilor de lumini și cu reglarea sunetului, și fără actrița respectivă. Am insistat să nu ne oprim, ci să avansăm cît putem, să avem spectacolul gata încheiat, ca, atunci cînd ea revine, să fie cît mai ușor să reluăm repetițiile. A fost acceptată propunerea mea, am mai făcut trei zile de repetiții tehnice și de reglaje cu ceilalți actori, am terminat luminile, sunetul și mișcarea scenică.
Spectacolul era 95% ridicat. Avanpremiera era programată pe 29 martie. Noi am repetat pînă pe 26 martie, cînd am făcut o repetiție generală, care am cerut să fie în regim de spectacol, desigur fără actrița aflată în concediu medical. Am solicitat să fie filmată intern repetiția, ca să fie fixate lucrurile pentru reluare și să pot face mai ușor și ultima variantă de text – se mai modificaseră replici în lucru, pe care nu apucasem să le trec în scris. Fiind o situație incertă de sănătate și teatrul avînd un program complicat în aprilie și mai, am convenit că perioada plauzibilă pentru reluare ar fi în luna iunie. Eu urma să verific programul meu la București, iar teatrul să găsească perioada cea mai potrivită în iunie cînd să aloce două săptămîni pentru reluare și premieră.
Eu am plecat din Chișinău pe 27 martie, cu această înțelegere. Lucrurile au mers după aceea tot mai prost. Scenograful, care mai avea de finisat niște materiale video, nu mi le trimitea, fiind evident că oprise lucrul la proiect. Echipa de PR, căreia i-am scris imediat să îmi trimită filmarea repetiției, de obicei foarte promptă, nu mi-a răspuns. La insistențele mele, mi-au scris că au încărcat filmarea pe drive-ul teatrului (deși noi aveam un drive separat al proiectului) și că trebuie să cer parola lui Slava Sambriș sau Vitaliei Grigoriu. Între timp (era 11 aprilie) am văzut că se reiau spectacole inclusiv cu actrița care se îmbolnăvise, deci am bănuit (și mi s-a confirmat) că este mai bine.
Le-am scris lui Slava Sambriș și Vitaliei Grigoriu, inițial pe Facebook Messenger, unde vorbeam mai rapid, ca să le comunic disponibilitatea mea în luna iunie și să le cer filmarea. Atunci, Slava Sambriș mi-a răspuns că programul este foarte plin pe final de mai și în iunie, fiind programate spectacole „la Londra” și „în diaspora”, că la toamnă au alte premiere, că iarna e „perioadă de matinee și vacanță”, așa că cel mai bine ar fi să încercăm în martie anul viitor.
Am răspuns cu un mesaj mai dur, în care susțineam că niciun manager de teatru care își dorește cu adevărat să scoată un spectacol care este repetat în proporție de 95% nu îl amînă cu un an de zile, ci găsește o portiță cînd să îl poată relua cît mai repede. Este o decizie managerială logică, nu doar din punct de vedere artistic (spectacolul va fi mai proaspăt și mai lucrat), ci și economic – cu cît se prelungește perioada de pauză, cu atît va fi nevoie de mai multe repetiții de refacere, deci șederea mea și a muzicianului pentru reluarea spectacolului va trebui să fie mai lungă, ceea ce implică costuri în plus cu cazarea și posibil cu onorariile. Le-am scris direct că mă tem că de fapt nu intenționează să mai scoată niciodată acest spectacol și că de acum înainte vom vorbi exclusiv pe mail, formula „oficială” de comunicare, conform contractului. Pe mail mi-am afirmat disponibilitatea pentru luna iunie și am întrebat cînd putem relua. Mi-au răspuns că în următoarele 90 de zile nu este posibil pentru că trebuie să onoreze un proiect în parteneriat cu Ambasada SUA și că mă vor anunța atunci cînd va fi posibil să reluăm repetițiile. Atunci le-am răspuns cerîndu-le date mai concrete și de asemenea insistînd să mi se dea acces la filmarea spectacolului. Acel ultim mail al meu, trimis pe 19 aprilie, a rămas pînă în ziua de astăzi fără răspuns. 


Și mai trist, așa cum se poate verifica ușor pe paginile de promovare ale Teatrului Luceafărul, nu a existat niciun turneu în străinătate, iar în luna iunie nu au fost programate decît trei deplasări punctuale în orașe din proximitatea Chișinăului, deci ar fi fost, fără doar și poate, suficient timp să se desfășoare reluarea și premiera spectacolului Invizibil.

Dincolo de nemulțumirea mea personală și, pînă la urmă, de lipsa de respect pentru munca, timp de luni de zile, a atîtor artiști și artiste, îngroparea spectacolului mi se pare incredibilă și din punctul de vedere al cheltuielilor arbitrare și nesăbuite ale banului public. Pînă la urmă, sunt bani investiți de statul moldovenesc (producție, onorarii, cazări, transport, materiale promoționale etc.) într-un spectacol pe care, cel mai probabil, publicul din Moldova nu îl va vedea niciodată. 
În încheiere, aș vrea să precizez că pentru mine este o chestiune delicată să vorbesc despre această experiență, din două motive. Primul ține de relația România-Moldova, în sensul în care în România există o serie de preconcepții negative despre Moldova și mi-ar părea foarte rău să reiterez aceste preconcepții și să reproduc un soi de superioritate a celui „din România”, care dă „lecții de democrație” sau alte bazaconii, în Republica Moldova. Chiar nu îmi doresc să contribui și eu la acest discurs superior și colonizator, care vine de multe ori dinspre România cînd e vorba de Moldova. Cenzura este o problemă la nivel global, doar mijloacele, cantitatea și calitatea ideilor cenzurate fiind diferite de la un context la altul. Personal, înțeleg că cenzura este un mecanism de afirmare, reglare și delimitare a puterii politice. Sunt însă, ferm și radical, împotriva aparatelor de cenzură opace, a ambiguităților, neclarităților și controlului arbitrar. Și cred că acest context, în care criticile la un sistem sau la o conducere nu sunt interzise limpede și oficial, dar nici nu sunt îngăduite, fiind reprimate pe căi „neoficiale”, este extrem de păgubos atît pentru mediul cultural cît și pentru educația și cultivarea spiritului critic al societății în ansamblu. 
A doua reținere a mea e legată de contextul (geo)politic general al momentului, care este, așa cum știm, foarte delicat, cu presiuni, propagandă și provocări din toate părțile. Poziția mea față de războiul din Ucraina este una hotărît pacifistă, care condamnă crimele în masă care au loc, dar în același timp una, să zicem, materialistă, care încearcă să înțeleagă resorturile și cauzele adînci și complexe ale acestui război. Însă în niciun caz, absolut în nici un caz, nu cred în legitimitatea agresiunii Rusiei și nu vreau să argumentez sau să susțin în vreun fel nici războiul pe care îl duce această țară în Ucraina, nici provocările și propaganda pe care le desfășoară în Republica Moldova. Și înțeleg că Moldova este într-o poziție foarte-foarte delicată din punct de vedere geopolitic, în care există riscul ca orice spunem să fie tratat drept propagandă sau contrapropagandă pentru o tabără sau alta. Inclusiv de aceea am fost precaut în a face publică experiența mea la Luceafărul, pentru că ceea ce am povestit se constituie evident într-o critică destul de dură și directă a guvernării actuale și a felului discreționar și rudimentar în care au înțeles să-și exercite puterea și influența în cultură. Însă, pînă la urmă, refuz această logică a binarității și consider că putem, și e chiar indicat, să fim critici cu un guvern, fără a susține automat, prin această critică, opoziția. 
Cred că ceea ce s-a petrecut și se petrece cu spectacolul Invizibil (ce profeție autoîmplinită) e un act evident (deși operat foarte neclar și pe ascuns) de cenzură, posibil și cu o doză relativă de autocenzură. Și din această cauză cred că nu e în avantajul nimănui să rămînă mușamalizat și nedezbătut. Cred că singurul fel în care tipul ăsta de practici pot să devină mai rare este dacă vorbim despre ele. Și îmi permit să cred că, în primul rînd pentru spațiul cultural moldovenesc, e important ca lucrurile de acest fel să nu fie trecute sub tăcere, în speranța că, măcar din frica de scandal public, se vor întîmpla mai rar.

REFERINȚE: 
[1] Pentru o sinteză, vezi de exemplu Bartosz Czepil, „The <Fight Against Corruption> as a Never-ending and Self-legitimizing Process”, Studia Socjologiczne (2016), 4 (223).

[2] Maia Sandu. Familia mea, ca toate familiile din Moldova. Legătură: https://www.facebook.com/maia.sandu/videos/826969721398747/. Min.05.09. 


Comentariu personal (Vitalie Sprînceană):
Cînd ascultam istoria descrisă de regizorul român David Schwartz și colaborarea sa cu teatrul Luceafărul, pe care o aveți în materialul de față, mi-a fost extrem de dificil să nu fac referințe la perioada cenzurii de partid din epoca sovietică – atît de mult seamănă evenimentele din jurul spectacolului tău cu discuțiile cenzurii în jurul unor spectacole în anii 60, cînd unii lideri de partid se dădeau cu părerea despre conținutul artistic al unor spectacole, piese de teatru, volume de poezii, scenarii de film etc.

Pe de altă parte, n-aș vrea să cad în capcana unui fatalism care atribuie această cenzură contemporană unor deprinderi ”învățate în alte epoci”, un fel de ”nu ne-am debarasat de perioada sovietică și de aia mai facem greșeli”. Logica asta scoate responsabilitatea de pe oameni reali și o trimite în careva ”trăsături ontologice”, lucru care mi se pare neserios.
Pentru că actul de cenzură care s-a întîmplat cu spectacolul tău se întîmplă într-un timp în care aceeași oameni afirmă peste tot că trăim într-o lume în care libertatea de expresie este aproape nelimitată, că, spre deosebire de vremurile sovietice (și, inclusiv teatrul Luceafărul face spectacole despre cît de totalitar și neliber era acel regim sovietic și cît de liberă e libertatea de azi), acum se poate spune orice (vedem că nu se poate).
Asta mi se pare și un mare act de ipocrizie – să afirmi că te simți și vorbești liber, dar să te autocenzurezi și să-ți fie frică să spui niște lucruri…
Unul din lucrurile cele mai scandaloase pentru mine este că această cenzură ideologică se întîmplă în absența, cel puțin la modul formal, a unei ideologii oficiale, a unei linii oficiale a ”partidului”, care, chiar dacă ar fi neîndoielnic toxică și autoritară, cel puțin ar oferi un cadru care să ghideze, o listă de teme permise și teme interzise…
Or, cenzura pe care o menționezi este un soi de autoritarism instituțional (de unde pînă unde sună consilierii și consilierele guvernului/președinției pe directorii artistici ai teatrelor ca să discute repertoriul acestora?), amestecat cu relații personale (doamna Stela Verebceanu este, din informații publice, verișoară dreaptă a președintei, și această ”apărare a neamurilor” deghizată în critică politică mi se pare egal de scandaloasă) și cu un fel de aliniere obligatorie la o linie politică a guvernării în un gest artistico-politic: cel de a discuta o temă de interes public – devine, dacă deviază de la această linie oficială, un act de ”sabotaj al guvernării”.
Eu sper mult că Ministerul Culturii, președinția și Uniunea Teatrală din Moldova se vor autosesiza pe această situație pentru că, imixtiunea politică în activitatea teatrelor, modul de a aproba sau dezaproba scenarii de spectacole în baza unor prescripții venite de la partid – toate acestea sînt inadmisibile.
Ele reprezintă acte de cenzură și persecuție a libertății de exprimare și creație.


David Schwartz este regizor-dramaturg, teoretician și cadru didactic, trăiește și lucrează în București. Este interesat de investigarea transformărilor sociale din perioada post-socialistă; relații de muncă, mecanisme de rezistență și cooperare muncitorească; arta ca mijloc de educație și emancipare politică. Este coordonator al Platformei de Teatru Politic și lector universitar la Facultatea de Teatru de la U.N.A.T.C. București. Are un doctorat în istoria și teoria teatrului politic local, la universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Începând din 2021 lucrează la un proiect transdisciplinar de retraducere și promovare a operei lui Bertolt Brecht în mediul cultural și teatral local. În prezent lucrează împreună cu Andra Tarara la un film despre atentatul de la Senatul României din 1920. A colaborat cu mai multe teatre de stat și independente, printre care Teatru-Spălătorie din Chișinău, Teatrul Național din Iași, Reactor Cluj, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Centrul de Teatru Educațional Replika, Teatrul Național din București sau Teatrul Masca.


Interviul a fost realizat de Vitalie Sprînceană.


Notă: În acest interviu apar numele unor persoane concrete care ocupă diverse funcții în cadrul Teatrului Republican LUCEAFĂRUL.
Redacția PLATZFORMA este gata să ofere, la solicitare, dreptul la replică, în aceleași condiții, pentru persoanele vizate în interviu.

Despre autor

Platzforma Redacția

24 Comentarii

  • consilierul/ra „invizibilă” se joacă de-a big brother. Aceasta se întîmpla de mai mult timp Vitalie, doar că la noi lumea nu mai spune asta, ca să nu fie persecutată la propriu.
    Este clar că a clama vreo etică, de la consiliera care e deasupra oricăror norme acceptate într-o societate democratică (așa ceva nu exista în anii 90 cînd cu toată sărăcia, putea fi criticat și Snegur, și Lucinschi, și premierii, s efăceau felietoane etc. ș.a.) ar fi fost prea puțin, dar nici aceasta nu e posibil.

    Dar știi ce e mai grav, e că indivizii ăștia nu înțeleg că lumea deja știe. Eu înțeleg că le e oricum, dar politologii, profesorii care predau regimuri comparate, etc. deja dau RM ca exemplu, bineînțeles că printre altele, fiindcă nu e așa de importantă. De ex. acum câteva săptămîni mă nimerisem la un seminar de la o Universitate din Centrul Europei, unde proful respectiv vorbea ceva de Slovacia sau Ungaria, nu prea ascultam, și cînd colo hop – „în RM sub pretext că combat propaganda externă, guvernanții au ajuns să eticheteze și să închidă dreptul la exprimare unor oameni care nu au nicio legătură cu Rusia”. Și a revenit la Slovacia.
    Știu că asta e un fleac, dar cîte un paragraf despre ce se întîmplă la noi de la o vreme, va fi dat ca exemplu sau ca studiu de caz, în absolut toate manualele de politologie din Europa. Mulțumesc pentru interviu. Vezi că lumea să teme să dea un share suau laik.

    • Nu uita și de verișoare, ele-s foarte importante în această ordine politică.

      Eu demult am senzația să în Moldova este mai multă nelibertate și cenzură decît în perestroikă (pe alocuri mai multă chiar decît pe vremea lui Bodiul). Și asta e extrem de grav.

  • Aici și reacția teatrului:

    https://www.facebook.com/luceafarul.md/posts/pfbid0EiD4oqNfdA3PzF3qqLUbfNLrjChN3iPiX4TfnnZkiZbB8TCBYkWkycncUvphEaF5l

    Ca să fiu sigur că nu dispare, o copii:

    Câteva precizări cu referință la interviul ”Cenzură și autocenzură în teatrul moldovenesc: cazul spectacolului ”Invizibil” de la Teatrul Luceafărul”, publicat pe https://platzforma.md/arhive/394108
    În cazul în care, așa cum prevede etica și deontologia profesională, ni s-ar fi solicitat părerea, deoarece în interviul publicat avem statut de persoane vizate: presupusele noastre afirmații, fapte și opinii fiind reproduse în formă liberă de intervievat, v-am fi pus la dispoziție următoarele informații despre proiectul ”Invizibil”, despre modul în care s-a lucrat la acest spectacol de teatru documentar, despre cum a fost colectată informația, cum a fost selectat textul și despre motivele amânării premierei spectacolului.
    Opt actori din trupa teatrului au fost antrenați în proiectul spectacolului, în a cărui descriere se menționează că: ”își propune să documenteze și să transpună într-o formulă teatrală atât demersurile anti-corupție cât și practicile de corupție, de la cele de care se lovește fiecare cetățean în interacțiunea curentă cu autoritățile, la cele mai puțin „vizibile”, dar mult mai nocive, care țin de furtul banilor publici, neplata taxelor sau traficul de influență și are drept scop să analizeze și să radiografieze fenomenul corupției și discursul anti-corupție, pentru promovarea gândirii critice și a spiritului civic în rândul spectatorilor”.
    Procesul de construcție a unui spectacol de teatru documentar începe cu o perioadă de cercetare a diverselor surse directe sau indirecte, urmată de transcrierea și arhivarea materialelor obținute, și apoi de structurarea unui scenariu de spectacol care editează, combină, remixează materialele respective.
    Principala sursă de materiale pentru documentare este interviul semistructurat, realizat după metode similare cu cele din antropologie. Sunt selectate pentru interviu persoane relevante pentru tema sau subiectul abordat (persoane direct afectate sau implicate, dar și cercetători, teoreticieni, oameni care au studiat fenomenul respectiv).
    Actorii implicați în proiect au realizat mai întâi interviuri cu persoane dispuse să ofere informații care pot fi folosite în spectacol. Deci, fiecare actor implicat în proiect este co-autor al textului și al proiectului ”Invizibil”.
    În pofida faptului că în procesul de colectare a informației s-a convenit din start că va fi protejată identitatea persoanelor publice care au acceptat să ofere informații sub protecția anonimatului, în procesul de conturare a personajelor, regizorul a accentuat (prin indicații referitoare la costum, accesorii și limbaj) particularități fizice recognoscibile sau indicii de comportament, statut, ocupația sursei, expunând-o public astfel, iar informațiile oferite de aceste surse erau prezentate în textul monologului ambiguu, parțiale, fără a fi citate cu exactitate.
    Administrația teatrului a semnalat acest lucru regizorului, atenționându-l că instituția riscă să fie atrasă la răspundere pentru aceste încălcări, însă dânsul a a negat că acest lucru se va întâmpla. Și când i s-a atras atenția asupra faptului că unele informații de care face uz nu corespund realității, el a spus că asta nu contează și că nu o să observe nimeni.
    Lucrul asupra spectacolului a început cu un draft, fără a avea o variantă definitivă a textului și acest lucru nu este o noutate în teatru, mai cu seamă că e vorba de teatru documentar, deci, varianta finală a scenariului se definitivează pe parcurs, în procesul de lucru. Draftul de scenariu era alcătuit din material brut, regizorul precizând că l-a făcut pe repede, ca să accelereze lucrurile la producție și că are mult de lucru la el, menționând că el nu intenționează să ne creeze probleme. În final, după plecarea regizorului, i-am prezentat textul la care aveam acces juristului, acesta avertizându-ne că textul întrunește componente pentru care riscăm să fim dați în judecată.
    Primele semne de întrebare referitoare la text au apărut la prima lectură; actorii au reacționat la textul despre războiul din Ucraina, exprimându-și dezacordul cu felul în care acesta a fost prezentat.
    Deci, o mare parte din actori s-au declarat în dezacord cu viziunile politice ale regizorului.
    În calitate de cetățeni, fiecare avem dreptul să ne exprimăm liber opiniile și convingerile, dar un spectacol de teatru documentar, apărut sub egida unei instituții de teatru, trebuie să facă o distincție clară între fapte și opinii și să nu prezinte opiniile personale drept fapte, punând astfel la îndoială profesionalismul, credibilitatea și reputația instituției. Atmosfera de lucru devenind tensionată, unii actori antrenați în proiect au declarat că demisionează din teatru. Regizorul a refuzat să aibă un dialog cu actorii, chiar dacă era la curent cu faptul că ei sunt nemulțumiți și contrariați.
    Precizăm că atunci când unii actori au sesizat adminsitrația în legătură cu anumite momente tensionate care au intervenit în procesul de lucru, directorul artistic al teatrului le-a propus actorilor să discute cu regizorul și să-și spună părerea, să-și argumenteze punctele de vedere.
    De asemenea, în discuțiile cu regizorul, administrația teatrului i-a sugerat acestuia să inițieze un dialog cu actorii, astfel încât participarea lor în acest proiect să nu le lezeze onoarea și demnitatea, să nu se simtă forțați să încalce convingerile personale, normele etice și dreptul la propria opinie, dar, cu regret, regizorul nu a ținut cont nici de acest aspect.
    Lucrurile au devenit dubioase în momentul în care, la crearea evenimentului pentru prezentarea și promovarea viitorului spectacol, regizorul a scris sinopsisul spectacolului, iar la final, fără să coordoneze cu direcția teatrului, a adus mulțumiri anumitor persoane, unele dintre ele fiind implicate politic.
    Chiar și în asemenea condiții, spectacolul nu a fost interzis.
    Premiera a fost contramandată pe motiv că una dintre actrițele implicate în proiect s-a îmbolnăvit și a urmat o perioadă de tratament și regim strict, la indicația și sub evidența medicului. Ulterior ea ne-a informat ca a cedat nervos din cauza stresului și anxietății acumulate, deoarece nu era de acord cu cerințele regizorului.
    Am anunțat regizorul printr-o scrisoare oficială că teatrul transferă pentru următoarea stagiune premiera acestui spectacol și considerăm că invocarea altor fapte și acțiuni decât cele care au stat la baza acestei decizii sunt afirmații manipulatorii.
    Sunt doar câteva precizări pe care le face administrația Teatrului Republican ”Luceafărul” vizată în interviul cu domnul David Schwartz. Actorii implicați în acest proiect sunt dispuși să ofere detalii suplimentare asupra acestui subiect și considerăm că sunt pe deplin îndreptățiți să facă acest lucru.

  • Da, am citit. Dacă îmi permiți încă o mică remarcă, după citirea poziției teatrului. Cred că era suficient – am luat cunoștință cu poziția Dlui X. Ne exprimăm regretul. Sperăm neînțelegerile să fie depășite…
    Comunicatul zice de opțiunile politice ale actorilor. What? Moldovenii inventează și cum tre să fie teatrul? Shakespeare nu ironiza foarte voalat și monarhia? Actorii nu au opțiuni politice, nu sunt proguvern etc. Actorii arată viața, în forme artistice foarte rafinate, fine deseori, ei sunt de partea omului simplu, orposit, ideii. Opțiuni politice? Nu degeaba Stalin a creat uniunile de creație.
    E trist. Ei nu își dau seama de cum se văd lucrurile dinafară. Apropo, nu vroiam să deviez discuția, dar menționarea derapajelor din Moldova, am auzit-o de mai multe ori deja la nivel universitar. Am menționat tangențial un caz doar.

  • Vasile Ernu a distribuit și el…Nu o să îți vină să crezi – lucrul cel mai discutat…e personalitatea mea…
    Că adică, dacă nu îl critic pe Ceban/Dodon/Șor măcar de 20 de ori în fiecare zi, nu am dreptul să zic nimic de rău de PAS…
    e mai rău, probabil, decît pe vremea lui Bodiul.

  • E un interviu care merită să dacă istorie și la propriu și la figurat. Felicitări lui Vitalie pentru un curaj ieșit din comun, inclusiv în comentariul personal. David este excepțional ca exprimare și profunzime.
    Toate accentele au fost puse extrem de potrivit, chiar și recunoașterea tacită a utilizării unui grad de autocenzură, compatibil cu interesele sociale geopolitice majore.

    Se pot replica multe, că „mor oameni” sau că „nu vrem să moară ai noștri” și că pentru asta anumite libertăți cetățenești trebuiesc limitate în situații geopolitice grave în zonă și că securitatea poate fi garantată doar de o anumită entitate politică. Și aici Vitalie răspunde caragialian „secret, secret, dar să știm și noi”, în sensul că e mai bine pentru întreaga societate ca aceste limitări să se facă și să fie asumate public. Și nu poți să nu îi dai dreptate.

    Până la urmă, marea discuție despre adevăr și interes public în democrație urmează încă să aibă loc. Toată această mistică publicitară a libertății fără limite nu este sănătoasă nici pentru discursul public și nici pentru societate. Adevărul, deși uneori este neplăcut, maturizează. În acest sens și discuția (fără Brega) despre corupție și anticorupție este extrem de importantă.

    Să vedem ce va fi după război. Alt război…?!

  • Teatrul Luceafărul a publicat și punctul de vedere al actorilor:

    https://www.facebook.com/luceafarul.md/posts/pfbid02Pe5k2u4tMsa87EBfxVGfSSu1wTDaVLsChyGW3cQZbGFCdrMNwYy9KWfRPVC3KBe9l

    E aici…

    Pun și text, pentru arhivă.

    Credem că este important să se cunoască și punctul de vedere al actorilor implicați în lucrul asupra spectacolul despre care se discută în spațiul public, să povestim cum a fost această experiență și pentru pentru majoritatea dintre noi.
    Chiar din momentul în care am început lucrul la spectacolul „Invizibil”, la prima întâlnire cu regizorul invitat, David Schwartz, au fost stabilite niște reguli:
    1. Să fie protejată identitatea surselor care furnizează informații (a persoanelor intervievate);
    2. Textul în mare parte va fi ficționalizat (tocmai pentru asigurarea anonimatului persoanelor intervievate);
    3. Produsul nu va avea conotație politică;
    4. Nu vor fi utilizate nume, adrese concrete, denumiri de organizații, instituții etc.
    În acest context noi devenim co-autorii proiectului. Regizorul a subliniat că: ”nu veți fi impuși să faceți ceva cu care nu rezonați, nu sunteți de acord sau contravine viziunilor voastre”.
    Primul semnal de alarmă a apărut după prima lectură. Noi, actorii, ne-am declarat împotriva unui fragment dintr-un interviu pe care ni l-au acordat doi refugiați din Ucraina, pentru că din momentul în care țara vecină a fost invadată, teatrul a manifestat o poziție clară asupra războiului din Ucraina, condamnând agresiunea, iar declarațiile din fragmentul respectiv de text nu rezonau cu poziția noastră, mai ales, luând în considerare contextul geopolitic și expansiunea în spațul nostru a războiului informațional, când orice informație trebuie verificată minuțios înainte de a i se da curs. Dincolo de asta, nu aveam dovezi că lucrurile descrise s-au întâmplat așa cum povestea intervievatul, afirmațiile nu puteau fi probate. Am încercat de câteva ori să inițiem un dialog la acest subiect, dar regizorul a afirmat că el ține neapărat că această bucată să rămână, apoi într-o formă ironică ne-a spus: ”Voi puteți să vă dați cu părerea, dar până la urmă regizorul hotărăște”.
    Această replică ne-a făcut să înțelegem că părerea noastră nu contează, chiar dacă anterior am convenit că suntem co-autorii proiectului. La următoarea repetiție un alt actor a reluat discuția despre bucata respectivă. Drept răspuns, regizorul a avut un discurs în care a făcut câteva declarații, cel puțin dubioase: ”Ucraina e de vină pentru acest război; Ucraina trebuie să cedeze teritorii Rusiei de dragul încetării războiului; dacă Rusia nu ataca Ucraina, Ucraina avea să atace Rusia; Rusia vrea doar să-și întoarcă teritoriile istorice; vorbitorii de limbă română din Republica Moldova sunt de vină pentru războiul din Transnistria (pentru că discriminează vorbitorii de limbă rusă)” – declarații în care recunoaștem retorica putinistă, care este distribuită prin intermediul mijloacelor de propagandă susținute și diseminate de Kremlin, cu care noi nu suntem de acord, lucru pe care l-am și declarat direct.
    În ziua următoare, dimineață, la repetiție în urma discuției anterioare, domnul regizor ne-a anunțat că va veni: ”cu un anunț care nu este un dialog, ci un monolog”, prin care ne-a comunicat că va scoate bucata despre războiul din Ucraina, ținându-ne în paralel o lecție despre faptul că teatrul este o platformă care ar trebui să vorbească despre problemele sociale și politice și că n-a mai întâlnit o trupă atât de fricoasă. Noi am spus că nu ne este frică, doar că nu suntem de acord cu viziunile lui și că acestea sunt două lucruri diferite. Regizorul a părut sarcastic, ironic și iritat, la fel cum era de fiecare dată când nu eram de acord cu poziția lui, fapt care a tensionat atmosfera de lucru, unii actori s-au simțit intimidați. Mai târziu am aflat că unii dintre actori au primit mesaje private în care regizorul vorbea despre administrația teatrului că ar fi paranoică și acțiunile administrației sunt nefondate, lucru care a produs o scindare între membrii echipei. Unii dintre noi au preferat să nu-și mai expună părerile de frică să nu fie presați psihologic.
    O altă dispută am avut când am atenționat că în text existau falsuri. Unele bucăți de text au fost luate din surse nesigure, nedocumentate, dar prezentate drept adevăruri. Când noi am sesizat că aceste afirmații sunt falsuri, răspunsul regizorului a fost că nu va sta nimeni să urmărească cu atenție cronologia evenimentelor. Ca ulterior juristul să confirme că îndoielile noastre au fost fondate, deoarece am putea fi pasibili de atragere la răspundere pentru afirmații false sau calomnioase. Precizăm că noi, actorii, am cerut ca textul să fie verificat de un jurist.
    O altă bucată de text la care s-a reacționat a fost un monolog al unui șofer care transporta ilicit pasageri și colete în Europa. În interviu el afirma că UE interzice produsele moldovenești pe piața europeană, lucru care este un fals, deoarece nu există informații oficiale care ar confirma că mărfurile moldovenești sunt interzise în UE, rapoartele ne furnizează informați contradictorii. Regizorul a refuzat cu vehemență să elimine această replică din text și/sau să ofere un context acestor declarații, ținând în fața noastră discursuri politice anti-europene și recurgând la aceeași presiune psihologică.
    În încercarea noastră de a iniția o discuție despre acest fragment, regizorul a zis iritat: ”Încetați să mai veniți cu modificările voastre și să discutați pe la țigări despre spectacol. Pe urmă vă duceți și vă plângeți administrației”. Evident, acest lucru ne-a făcut (pe unii dintre noi) să încetăm să mai intervenim cu vreo părere.
    O altă problemă cu care n-am fost de-acord este că regizorul, chiar dacă a promis că va proteja sursele și nu vor exista elemente recognoscibile a persoanelor publice care au acceptat să ne dea interviuri, nu a respectat deloc această promisiune. Noi, la indicația regizorului, am preluat maniera de a vorbi, limbajul, gesturile, vestimentația acestor persoane publice, expunându-le astfel. În aceste bucăți, nu a fost creat niciun context de ficțiune. Unele replici au fost rupte din contextul interviului și plasate într-un context manipulatoriu. Când am atenționat asupra acestui fapt, regizorul a afirmat: ”Din experiența mea, oamenii sunt plăcut surprinși să se regăsească pe scenă”. Noi, de fapt, când luam interviurile de la surse, îi asiguram în repetate rânduri că nu va exista nicio asemănare dintre ei și personajele din spectacol.
    Spre final, după ce au apărut toate bucățile de text (pentru că unele apăreau pe parcurs, multe scene erau repetate individual, nu s-a conturat un produs cap-coadă decât la primul șnur), o mare parte dintre noi am dedus că acest spectacol sugerează un mesaj distorsionat, cu accente manipulatorii, cu care noi, actorii, nu suntem de acord. Dintr-un produs care a vrut să analizeze problema corupției la rece, rațional, bazat pe surse etc., s-a transformat într-un produs părtinitor, angajat politic.
    Pentru că dialogul nu mai era posibil și nu puteam să ne exprimăm punctele de vedere în procesul de lucru, uneia dintre colege i s-a făcut rău și a fost nevoită să ia tratament pe parcursul a câtorva săptămâni. Unii dintre noi se gândeau să-și dea demisia din teatru. Ținem să menționăm că suntem la prima experiență de acest gen, recunoaștem că am fost confuzi pe parcursul montării, dar abia spre final am sesizat mesajul spectacolului. Deoarece eram la o săptămână distanță de data în care fusese stabilită premiera, nu am știut cum să procedăm. Să ieși din proiect la o săptămână de premieră nu este deloc ușor și nici corect față de alți colegi, fiecare actor cunoaște acest lucru. Dar există limite care nu pot fi depășite.
    Considerăm că, pentru transparență, a fost necesar să aducem vizibilitate și asupra relației regizor-actor în procesul de lucru a producției spectacolului ”Invizibil”.
    Ion Jitari, Radu Canțîr, Lybitza Roman Dodon, Maria Anton, Vitalia Grigoriu, Tataru Dorina, Ion Liulica

  • […] Versiunea, aproape finală, ar fi ajuns la urechile guvernării, iar directorul artistic al teatrului, Slava Sambriș ar fi fost telefonat de un reprezentant al puterii cu întrebarea: „Ce faceți voi acolo? Faceți campanie împotriva PAS acum înainte de a alegeri?”, susține regizorul într-un interviu apărut pe platzforma.md. […]

  • David a făcut cîteva precizări:

    https://www.facebook.com/stagiuneadeteatrupolitic/posts/pfbid02oewykxbadFNLFLLs2bdYJDyRYjgjLtBHBFnJr2HFaeTLy1vDa94wHmi4KJ379AW1l

    Precizările lui David Schwartz despre pozițiile publice ale Teatrului Luceafărul în legătură cu spectacolul „Invizibil”
    Brecht comentează, cu ironie, că nu este sigur în ce măsură metoda de actorie a lui Stanislavski este utilă în a spune adevărul, dar cu siguranță te antrenează pentru a spune, convingător, neadevăruri. Suntem, în acest moment, în plin Stanislavski.
    Textul semnat de 7 dintre actorii din distribuția spectacolului „Invizibil” pe pagina Teatrului Luceafărul conține, aproape în totalitate, minciuni și calomnii. Unele sunt rizibile, altele sunt însă calomnii foarte grave, care pot leza imaginea și aduce prejudicii unei persoane cu activitate publică, așa cum sunt eu.
    Ar trebui să scriu un tratat sau măcar un capitol de carte pentru a demonta toate minciunile strecurate în cele două texte publicate de Teatrul Luceafărul. Facebook nu e, însă, un mediu bun pentru explicații lungi, iar eu trebuie să-mi protejez sănătatea psihică, deja afectată de acest scandal. Dacă cineva dorește să audă punctul meu de vedere detaliat – în locul atacului la reputația mea pe bază de mesaje private și bârfe –, îi stau la dispoziție.
    Deocamdată, mă rezum la a preciza următoarele:
    Nu am făcut niciodată afirmații, în absolut niciun context, care să susțină războiul dus de Rusia în Ucraina. Poziția mea este cea exprimată și în interviul de pe Platzforma.md, una profund pacifistă ȘI ÎMPOTRIVA invaziei Rusiei. Nimic nu justifică să fiu defăimat pentru afirmații inexistente despre Ucraina sau Transnistria.
    Scena care conținea mărturiile refugiaților ucraineni despre mita pe care au dat-o ca să scape de înrolarea în război se bazează pe interviuri cu persoane refugiate, făcute de angajații teatrului, personajele povestind în primul rând experiențele lor personale și dilemele morale generate de faptul că au apelat la corupție pentru a salva viața lor sau a rudelor apropiate.
    Aceste interviuri și intenția mea de a le folosi în spectacol au fost încurajate de directorul artistic Slava Sambriș, prin „inimioare” în conversația pe messenger și prin viu grai – „mi-a venit să te cuprind că ai propus să facem interviuri și cu refugiați”.
    Am repetat, la masă, scena respectivă cu actorii Ion Liulica și Vitalia Grigoriu, directoarea generală a teatrului. Pe parcursul acestor repetiții, Vitalia Grigoriu a lucrat la text împreună cu mine, nuanțând traducerea aproximativă din rusă și propunând soluții de editare. Pentru că unul dintre actori exprimase la prima lectură rezerve în ce privește scena, am întrebat-o direct, separat, pe directoare dacă i se pare ceva în neregulă cu textul și mi-a spus că nu.
    La ultima lectură generală la masă, cu toată echipa, trei dintre cei opt actori au reclamat că ar putea fi problematică pentru contextul actual scena cu refugiații. Asta a generat o discuție în contradictoriu despre ce înseamnă propagandă și despre război, în care eu am susținut o poziție pacifistă, nuanțată și contextualizantă, afirmând în mod repetat că războiul acesta este o crimă și o barbarie care trebuie oprite, dar pledând în continuare pentru includerea scenei în spectacol. Pentru că exista multă tensiune pe acest subiect și mai ales o frică profundă de „ce va crede lumea”, am hotărât până la urmă să scot scena, exprimându-mi dezamăgirea nu față de discuția în contradictoriu (așa cum știe toată lumea, polemicile îmi fac plăcere), ci față de frica generalizată de a exprima orice poziție critică sau nuanțată. Atunci am afirmat într-adevăr, poate condescendent, că eu cred într-un teatru critic, nu obedient, față de putere – la fel ca Molière, nu-i așa?.
    Prezentă la toate repetițiile de lectură cu scena respectivă, de față la tot comportamentul meu și la discuțiile în contradictoriu, Vitalia Grigoriu, în calitate de director general al Teatrului Luceafărul, nu mi-a atras atenția în niciun fel că ar fi ceva problematic în pozițiile mele, nu a discutat cu mine acest subiect și nu a luat nicio măsură. Nimeni nu m-a convocat la o discuție cu conducerea pentru a-mi cere explicații. Dacă poziția mea ar fi fost una atât de gravă pe cât e reclamată acum sau ar fi rămas inflexibilă, directoarea generală ar fi putut, după discuția incriminată, aflându-ne la doar zece zile de la începutul repetițiilor, când nici măcar nu aveam contractul semnat, să oprească fără dificultăți proiectul. Spectacolul a fost însă dus la bun sfârșit, fără niciun reproș pe această temă din partea conducerii.
    În aceste condiții, în care în direcția mea sunt aruncate etichete infamante, îmi rezerv dreptul de a mă adresa instanței Republicii Moldova, țară cu o legislație solidă în privința defăimării, pentru toată succesiunea de calomnii la care sunt supus – fiindcă odată cu democrația, cea pe care susținem că o apărăm în fața Rusiei, ar trebui să vină și responsabilitatea pentru cuvintele spuse despre alții.

  • Dragă Vitalie, nu am urmărit vreo 12-14 ore dezvoltarea antipolemicii (antipolemică fiindcă după cum voi încerca să argumentez mai jos, se încearcă devierea discuției), și vroiam să scriu un mesaj mai ,lung despre ce înseamnă comunicat semnat de administrația unei instituții. Dar văd că lucrurile s-au precipitat și nu știu cu ce să încep, fiindcă e important să nu deviem de la esență.
    Scopul ,lor e a se face uitat puntul esențial – un tovarăș sau tovărășică, ce lucrează la președinție, și care se consideră europeni (la toleranță, la pluralism, la respectul legii?) își permite să sune la orice instituție, de cultură, să intruzeze într-un act artistic și să dea indicații. Fiindcă asta e mai mult decît imixtiune… scuză-mă, e porno moral.

    Într-o societate normală persoana respectivă, deja își dădea demisia.

    A doilea filon al discuției ce îl duc ei Vitalie, nu mai ține de Dl Schwartz. Ei vor să te scoată din sărite și să faci vreo eroare semantică sau dialectivă după care să te îngroape în spațiul internautic printr-un heit total, crede-mă că e așa.

    Paradoxal, dar afera/afacerea aceasta, poate duce la picarea guvernării. Dacă ei reaționau calm și prin ignorare… poate ieșeau cumva. Acum miza lor ești doar tu. Știu, nu ai căutat să ai rol central, dar ei așa și-au construit strategia. Cel puțin așa se vede de la o parte.

    Deci sunt două scopuri, devierea discuției, după metode politologice/marketing cunoscute, important e ca fanaticii lor să nu aibă motiv de îndoială în linia de nezdruncinat a partidului și doi ești tu. Ai devenit ca și omul cela din Orwell. Au început să îți atribuie puteri pantagruelice, o cafea băută cu tine dărîmă ziduri….

    Sper să reziști. Deși, cred că au pierdut deja partida. Prea multă lume care gîndește e oripilată de ce s-a întîmplat, mai ales că s-a extins și în spațiul informațional de peste Prut.

    Eu nu vreau să cobor la semantica lor, dar cumpot fi atît de bolșevici?

  • Aș vrea să mai adaug că îmi pare foarte rău că Dl Schwartz se simte rău.
    Vă rog mult nu mai auziți denigrările astea… Vă mulțumesc mult pentru fiecare cuvînt din interviu.

  • Am citit câteva sute de comentarii și cred că se împart în două grupuri mari. Primul, are dominant limbaj decent, evita birfele și formulările ambigui / speculative. E pur și simplu soc că așa ceva s a intimplat. Mă bucură că mulți dintre aceștia și au exprimat repetat indignarea privind sunetul de la prezidenție. Aceste mesaje nu sunt coordonate, unele au observații care ar putea intra și în text de critica teatrală/literara.
    . Însă, in mai multe cazuri, unii din noi, îmi permit să zic noi, fiindcă ne a sensibilizat semnalarea cazului de integritate morală semnalat, au trecut in defensivă. Cînd mă voi referi la contrapropaganda bine coordonată pe circa 6 paliere, voi stărui scurt la câteva exemple. Cînd ești de bun simt, din partea cealaltă, in cadrul polemicii, deși mai degrabă contrapolemicii, se încearcă să ți se indică sentimentul vinovăției sau că nu ai fi echidistant. La criticii lui David as vrea sa le spun, nu știu cînd mai vine un regizor român la Chișinău, iar imaginea noastră are de suferit din acest caz.
    Doar o ultimă remarca privind cei care știu că consiliera deja trebuia să plece, le este greu in polemica sa de-a replici la speculații, fiindcă în unele cazuri se știu sau sunt prieteni cu cei care brusc s au trezit portavocea guvernării imaculate in ghilimele. Și acum ar fi necesara o destructurare a celor 6 paliere. Și îmi este trist, fiindcă în loc să fie aceasta energie folosita pentru a i taxa pe…, este aruncata contra unui om de arta.

  • Nu știu cum să încep, și cum să termin, fiindcă, această operațiune agresivă, a iritat mulți oameni care mai credem în democrație, în normalitate, pluralism. Fiindcă un intelectual oricum nu s-ar ține, rămîne sensibil și îl doare, cînd e lovit un coleg de-al său, cînd e călcat în picioare pluralismul, cînd se pretinde că e normal ceva ce în cîțiva pași în anumite circumstanțe ar putea duce la „fascism”50.

    Vroiam să mă refer la argumentele tale, prin omitere Marcel (știu că vei citi aceste rînduri, cum și consilierei i se va transmite că s-a scris aici, și că dincolo de irealitatea fb, vă temeți mult de așa saituri ca platzforma),, dar nu o voi face. După ce ai fost și în executiv, fără a avea nicio legătură cu acel domeniu și nefiind clar pe ce criteriu, nu sunt sigur că mai poți auzi. Dar, voi încerca.
    Mia ții minte toamna 1997, political inequality is beneficial for society? sau toamna 1998 – e justificată cenzura într-o societate democratică? Ții minte ce sunt astea? Temele de la debate ce aveau loc în Chișinău între echipele liceelor. Acum nu fac recurs la emoții, nostalgie, dar vreau să te întreb – și-ar fi imaginat asachistul (erați mîndri și tu și Andrei, și vasile și ceilalți băieți, de apartenența la acest liceu) din tine că va scrie mesajele de acum? Era un spirit de libertate. O principialitate tinerească, o convingere că mergem spre un model netotalitar, din păcate chiar ne cam îmbătam cu modelul american atunci. În minte acum îmi stăruite lirinian o întrebare desprinsă din ce a avut mai reușit realismul socialist, în sens că poate fi păstrat ca valoare culturală – unde am ajuns, unde am ajuns? Eu nu îți citesc morală, nu îți fac niciun reproș, pe mine mă doare atacul dezl[n’uit asupra regizorului… în americană este un termen care sună greu – it’s abnormal. Pune un Carlos Santana, sau ce acsulta’i voi atunci, include și un film din epocă, de ex. fotograful, dar chiar ;i banalul dar distractivul The mask, și just ask your self.

    Acum, deși mi-e greu și mie să scriu și aveam lucruri stringente de făcut, voi trece pe scurt la frontul antiSchwartz. El ar putea fi numit așa, ca un fenomen. Care deja nu va mai putea fi evitat în a fi menționat. Dar înainte de astea în ce constă esența cazului?

    Ipoteză de lucru. Moldova super p(a)uper proeuropeană, un teatru semnează un contract (și în paranteze pentru toți cei din palierul 2 care zic că tre să vadă textul ca să îl condamne definitiv pe David – textul nu are relevanță, relevanță are contractul (dacă încă mai sunteți adepții capitalismului!?), în care probabil nu scrie că ceea ce e în laboratorul de creație a unei piese poate fi dus înafara instituției!) cu un regizor de la București. Nu îl cunosc personal, dar sunt convins că a avut șovăieli în a accepta, fiindcă nu poți să nu vezi mocirla prin care ne tîrîim la Chișinău. Tensiunile care au existat, sunt o banalitate, oricine am activat în teatru, revistă etc.m știm că contradicțiile sunt la ordinea zilei. Și de obicei ele rămîn îngropare definitiv, e ceva specific artei.
    Unul/una din lucrătorii teatrului se autosesizează că piesa trebuie raportată (se pare că e persoana care se ocupă de costume) și fie direct, fie prin intermediari, transmite informația cuiva din fosta clădire a Sovietului Suprem din RSSM, perlă a arhitecturii realist-socialiste din anii 80. De acolo se dă un telefon la teatru. Ce s-a spus exact, nu știm. (întrebarea care apare pentru noi aici e cît de răspîndită e această practică, e din prima zi a actualului mandat, cîte încă alte instituții au fost sunate…) După ce regizorul pleacă, spectacolul e amînat. Aici pentru palierul 1 și 2 (pe scurt o să mă refer la ei mai jos) din frontul unit, le spun că nu are importanță formularea, ci ceea ce s-a întîmplat. Piesa nu se mai pune.
    ** notă – în comunicatul ulterior sua printre mesajele pe fb va apărea informația că la președinție s-au îngrijorat. Uau, de asta și au sunat. Probabil în fișa de post a consilierilor de sus, există și rubrica a ține legătura sau pulsul instituțiilor ce pot prezenta semn de îngrijorare?
    A trecut ceva vreme de la contramandarea spectacolului. Și un activist independent din Chișinău a hotărît să ia un interviu de la regizorul spectacolului în cauză.

    Consternare, șoc la unele persoane. Deși semantica Dlui Schwartz e neutră și chiar evită să facă declarații tari (ceia ce ulterior cei din palierele 3 și 4 vor percepe ca semn de slăbiciune sau șovăire, și îl vor ataca cu accent de aceasta).
    Undeva s-au adunat niște oameni și au discutat să declanșeze o reacție masivă? Sau aceasta s-a întîmplat natural? Fiindcă așa persoane care au multe campanii în spate, uneori chiar fără a comunica sau a se vedea, provenind din ongiști trecuți în funcționari publici, „anonimi” (pentru publicul larg, nu pentru les connaiseurs) din mediul cultural sau jurnaliști, știu ce au de făcut cînd apare o astfel de situație. Apar reflectări trunchiate pe unele saituri, de ziare, pe profiluri fb etc.

    Probabil nu aș fi crezut că e un front, sau o operațiune, dar o zic cu sarcasm, nu cu invocarea vreunei conspirații, dacă nu făceam greșeala să citesc aproape toate comentariile ce au apărut pe fb la temă, care paradoxal sunt mult mai multe. Și ce va urma e oarecum imprevizibil… Recunosc că lectura la aproape tot ce s-a scris nu e prea sănătoasă. Mai ales mesajele de pe palierul 5 și 6 sunt toxice. Ca o remarcă, da sunt, poate 2-3 comentarii mai agresive sau unul chiar e indecent (și cine o fi autorul real?) pe partea celor oripilați de postbrejnevism. Ieri credeam că nu e niciunul.
    Lectura comentariilor, unele similititudini, narative repetate, abordări similare la persoane foarte diferite m-au dus la observația că există 5-6 paliere ale mesajelor contra lui David Schwartz, unele dintre care s emai confundă, se interconectează, dar funcționează ca o orghestră… Și e ceva foarte trist.

  • Astăzi se încearcă, se va încerca să se treacă în altă etapă, posibil că direct, indirect sau în dulce stil basarbean prin metafore, se va încerca să i s epropună regizorului hai să uităm totul. Ceea ce la moment e mai puțin relevant. Oricum, s-a trecut la etapa a doua.

    Mă voi referi în continuarea mesajului anterior, la operatiunea antiSchwartz, în special la palierele ei, pe scurt oarecum. Rămîn niște întrebări pentru cei ce reflectează – care a fost scopul operațiunii și dacă s-a reușit? Aș intra mai tîrziu în acest aspect, dar anticipînd, parțial și da și nu. Oricum la ce nu s-au așteptat atacatorii năprasnici e că se vor trezi cu o reacție hotărîtă, mult mai amplă decît și-au imaginat. De aceea acum dincolo de niște pași șovăielnici de astăzi, sunt în reflecție expectativă, nu sunt siguri ce să facă mai departe cu această situație. Dar astea deja sunt altă etapă.

    Paliere par să fi fost șase, în ce privește mesajele ce s-au scris. Este clar că nu toate mesajele au fost coordonate, unele au fost și naturale, unele au fost de la trolii guvernării, altele de la jurnaliștii lor democratici care mai scriu deseori cu plăcere și anonim.

    Semnalul a fost textul de pe profilul zdg sau newsm, nu știu, dar sub ambele postări e plin de comentarii de pe palierul 6, cu înjurături . Deci nu ai ce comenta acolo. Apoi au urmat o mulțime de reluări și contradictorii. Din postura celor care l-au atacat pe Schwartz se disting 6 paliere, din care primul de fapt nu e atac, e completamente neutru. Iar al șaselea, după cum am zis mai sus, e a celor care înjură. Pentru a nu încheia cu accentul negativ, palierul 6, cum ar face niște jurnaliști de la unele publicații democratice din Chișinău, voi începe cu ultimul, pentru a încheia cu cela aparent neutru, pentru a folosi tehnici manipulatorii implicite.

    Palierul 6.
    E un palier cu comentarii injurioase, denigratoare, argou, suburban etc. Aici nu ai ce discuta cu ei. Dar, pe lîngă astea ei adaugă acuzații de legătură cu Moscova. Bineînțeles, justificîndu-și astfel înjurăturile. Repet, aici nu ai ce comenta. Probabil aici multe comentarii sunt scrise de troli. De fapt persoane concrete, din care unii cu mașini și vile. Rătăciți prin mojito etc.

    Palierul 5.
    Este identic cu 6, doar că lipsesc înjurăturile. Se vorbește despre agenți ruși infiltrați la București, care iată au ajuns pe filiera română și la Chișinău și iată unul din ei a fost oprit.
    Cred că aici iarăși nu avem ce comenta, doar constare.

    Palierul 4.
    Pe ton de procuror, se afirmă, de asemenea fără înjurături, dar cu ură evidentă, că regizorul ar fi declarat ceva despre Ucraina. Ar fi vrut să introducă ceva spus de refugiați ucraineni. Că face propagandă rusă etc. Că e foarte grav, aici unii chiar propun persona non grata etc. Că trebuie judecat etc.

    Palierul 3.
    Reia palierul 4, dar în formă mai rafinată. A spus sau nu a spus despre Ucraina? Trebuie să se justifice, să se explice, iată actorii au reacționat… E foarte grav. Mi se pare că pe palierul ăsta s-au deconspirat mai mulți oameni care au part-time (sau outsourcing) ,(de2) la securitate. Vrem să vedem textul piesei. Ce era acolo scris? Iată a să vedem, și atunci îl putem ierta, dacă nu a scris. Acest palier 3 ca și 4, pornește de la premisa vinovăției și a ceea că regizorul trebuie să se justifice, explice, etc.

    Palierul 2.
    Conține mai multe intervenții, de la persoane destul d einteligente, unele cu anumite succese. Slava ține-te. Slava am/avem încredere în tine. Bravo actorii teatrului că au rezistat. Bravo că s-au opus la ceva incorect. etc. Trebuie de recunoscut faptul că
    palierul 2 deja nu mai av/em hate speech. Ce-i drept sunt cîteva mesaje între 2 și 3, dar în general cei din 2 ar fi putut participa la polemică reală. Însă ei evită să facă referire la ineticitatea scurgerii unui text în lucru din clădirea unei instituții de cultură și la telefonul, telefoanele, nu știu cîte or fi fost, ale consilierei/consilierului.

    Palierul 1.
    Conslictul s-a consumat. Se admite chiar că e urît că s-a sunat de la președinție. De ce Cârmuitoarea statului (sintagma e a mea nu a lor) nu ar veni în primul rînd la un astfel de spectacol să se așeze în primul rînd ,pentru a risipi îndoielile? Pierdem toți din conflictul ăsta. E păcat că nu s-au putut înțelege regizorul și actorii, că nimeni nu a găsit o soluție. Și nu uitați că în toamnă votăm. Nu ne place ce s-a întîmplat, dar votăm Maia Sandu, fiindcă suntem proeuropeni.

    Am scris această catalogare, și mă întreb, zbor deasupra unui cuib de cuci, ce e asta?

  • completare (apdeit) cu incorporarea unor momente de ieri-azi

    Cele 6 paliere se confirma din plin. Ieri poate fi numita zi eclectica, poate arata sovairea sectiei propaganda a regimului, cine stie? E de mirare ca nu au conectat si centrul patriot, dupa cum le-a scris un roman pe una din crengi un comentariu – nu mai criticat piesa, ca ii faceti rau Maiei.

    S-a dat un fel de fraza neclara a consilierului cu pricina. Cica ar fi sunat dupa ce s-a declansat scandalul, asa rezulta, ca e obligatia ei sa se informeze. Deci nu e clar pentru ce a fost, pus foto glamour alaturi… cu gindul la casele de cultura din raioane poate, nu ati dori sa Va informati?
    Ieri seara ma gindeam poate a plecat deja discret din functie.

    Pe pagina fb a Iulie Popovici, vadit deranjati de ce va urma, au aparut niste comentarii insistente de pe palierul 3.

    Scriitoarea de la Paris, promovata de sotul consilierei, nu zic ca nu pe merit, in 2017-2018, a iesit cu o postare in care a trecut de pe palierul 2 – je suis Slava, pe palierul 3 – daca el a zis asta, la noi e razboi… etc.

    Astazi a aparut comunicatul ministrului Culturii, care contine ups, elemente din 4 paliere – 1 (partea cu hai sa ne impacam), 2 (je suis Luceafar), 3 si 5 prin omisiune si inductie (da nu cumva voi cu rusii?). Esential e ca zice ca sustinatorii si prietenii lui David au declansat toate astea si nu vor sa se linisteasca. Eu chiar nu am cu ce ma ocupa. Ca sa scriu micutul comentariu cu cele 6 paliere am pierdut vreo doua zile de monitorizare fb, fiindca era strigator ce se intimpla.

    As relua ideea ca undeva neoficial probabil indivizii vor sa se impace si sa se faca uitat cazul. Nu stiu daca l-au contactat indirect pe David.

    Dar ca sa nu uitam esenta cazului, Doamna consilier trebuie sa plece, iar persoana care se ocupa de costume, trebuie sa ii fie reziliat contractul. Si chiar daca nu se va intimpla aceasta, la sigur colectivul teatrului nu mai are iluzii privind persoana data. Nimanui nu ii plac informatorii.

    Si ca sa incheiem pe o nota pozitiva, ieri am aflat ca ia ne protejeaza de primejdii. Cool. Zborul deasupra unui cuib de cuci demult a luat proportii.

  • Mi-a placut in ghilimele cum Dna Urschi la tine pe pagina a scris – multumesc de link. Dupa ce ca si multi altii se plimbau pe palierul 3 cu tirul lipsindu-l de prezumtia de nevinovatie pe David.
    E tipic establishmentului de la Chisinau. Acum toti acestia se vor preface ca nu a existat nimic… Ca doar (se) intrebau. Dar palierele 3-6 confirma ce a fost fara tagada. Si e foarte trist.

    Mi-e foarte trist de concluziile Iuliei. Dar ar trebui un text mai mare. Si tu, si eu, si multi altii, fiind moldoveni, am fost nu mai putin socati decit Iulia. Dar astia ne-au stricat binisor imaginea si au adincit stereotipurile, pe care un om fin ca David, incerca sa le evite in interviu, cind semnala.

    Sunt inca multe de spus, despre ultima faza a operatiunii care s-a stopat. Imbatati de succese imaginare (de salarii mai degraba), au crezut ca pot sa reduca la tacere pe oricine, chiar si oameni de cultura din Bucuresti (vezi atacurile pe palierul 3 ce si le-au permis pe pagina Iuliei Popovici).

    Multumesc mult! Sper sa revin cu ultimele precizari privind caracteristicile sociologice si de imagine ale operatiunii antiSchwartz.

  • Avatarurile operațiunii antiSchwartz, notițe finale

    Azi a fost publicat textul piesei. Conținutul ei complică și mai tare, în sens că agravează ceea ce s-a întîmplat. Poate altcineva va scrie despre implicațiile acestei piese. Probabil se va juca la București, cu toate biletele vîndute pentru 2-3 luni înainte, probabil va mai fi scrisă o piesă – denumire posibilă Consiliera care dezgolește cultura frumos. Și Doamna respectivă care a avut șansa să își dea demisia, posibil că va intra în galeria personajelor caragialiene.

    Mai sus am arătat palierele și înainte de aceea ipoteza de lucru. Aș reveni să completez totuși care a fost desfășurarea, fiindcă am neglijat cumva o etapă. Aceasta este cumva reluată în palierele atacului. Deci ce au urmărit cei din grupul operativ de reacție rapidă nr 1 al pas (greu de identificat fiindcă pare a fi în mare parte funcțional în bază la outsourcing, cine e disponibil, se alătură, scrie, primește onorariul apoi? Și data viitoare vrea sau nu vrea, sau e în deplasare, sau la odihnă bine meritată. Ceea ce bine la corporații, dar ceea ce i-a făcut incapabili de polemică cu intelectualii care s-au grupat în jurul lui David în spațiul virtual) ?
    Ce au discutat ei acolo în ședința de lucru nu știm și nu vom ști, dar din cele câteva sute de comentarii agresive, și cele câteva zeci de duale de pe palierele 1-2, rezultă următoarele:
    Să îl lovească cît mai tare pe David. Să dilueze atenția posibilului public, de altfel nu prea numeros în acest caz, spre un conflict dintre regizor și teatru, să îi certe de tot pe aceștia. Cauza nepunerii spectacolului înțelegem bine că nu a fost teatrul, ci sunetele ce le-a primit. Deci încă două momente – să omită epizodul persoanei ce a scos înafara instituției textul și obiceiul de a se da telefoane al consilierei. Deși într-un stil banal, provincial, s-a dat un scurt comunicat că în fișa postului deducem noi, a consilierului este informatul/sunatul la instituții.

    Luni deja presiunile grupului operativ nr. 1 au slăbit, au conectat facțiunea pariziană pe palierul 3 (condamnarea din start a regizorului, unii au făcut-o în formă glumeață, că eu nu înțeleg, că cum putea să spună etc. vă dați seama ce grav este etc.) și cîteva persoane pe palierul 1 (care au criticat sunetul consilierei, dar au tot adăugat că trebuie votată actuala). Și au încheiat cu comunicatul ministrului Culturii, pe care nimeni nu l-a vizat de fapt.

    Apoi totul a încetat. Ceea ce arată că acțiunea s-a făcut coordonat și sub control.

    Publicarea astăzi în întregime a piesei, a fost un duș rece. Ce va urma nu știm.
    Dar aș vrea să fac o remarcă. Toți cei care l-au apărat pe David au fost luați în vizor. Și dacă pe cei din România până la urmă nu au cum să îi atingă, nu exclud că vor încerca să se răzbune pe cei care au criticat sunetul consilierei. De obicei ei nu o fac asta imediat, nici chiar peste cîteva luni. O fac cînd ești într-o situație de vulnerabilitate. Aveți grijă dragi prieteni. Nu pierdeți perspicacitatea. Și nu vă lăsați induși în eroare de dulcegăriile care posibil să urmeze.

    E o istorie tristă. Și a fost dureroasă asistarea la ea. Tristă a fost și tăcerea multora pe care i-am crezut de-ai noștri, nu în sens că am constitui un grup, ci că am crede în democrație. Au tăcut. Mă gîndeam în glumă să îi zic lui Vitalie, fă o listă de curiozitate cu cei care au tăcut. Se pare că e mult mai simplu de făcut o scurtă listă cu cei care au arătat că au credință, că nu spariem de a ta faimă Baiazid. 🙂

  • Pun un text bun. Nu place probabil nici unora, dar le spune puternic, cu subiect și predicat mai ales la tema curajului.

    Marcela Tusca:

    Ironia mi se pare alta: un regizor care bifeaza toate temele woke (minoritati, lgbtqplm, progresism, „discriminare”, „societate patriarhala” blablabla) este invitat la Chisinau la un teatru de stat sa puna o piesa pe bani bugetari, impreuna cu o echipa de actori locali care bifeaza si ei la randul lor toate cliseele ideologice ale prezentului, ca asa-s actorii – cine traieste iluzia ca mustesc de inteligenta, sensibilitate culturala, bagaj cultural samd – greseste. Niste tipi si tipe rareori interesanti, cei mai multi dintre ei mediocri. „Tineri frumosi si liberi” foarte curajosi contra „patriarhatului”, „traditionalismului”, „extremei drepte” reprezentata de proprii parinti si bunici samd. Mari luptatori contra Puterii, opresiunii, mari sustinatori ai libertatii de exprimare, contra tuturor „tiparelor”, „normelor”, niste curajosi in fata „popilor”, „babelor”, si altor forme de viata „neevoluate”. Pana la un punct. Punctul in care se pișă pe ei de frică sa pronunte pe scena un text critic in adresa Puterii la care se inchina ei. Si care ii reprezinta totalmente in toate aceste contradictii: libertate, dar asa cum va dictam noi. Din partea mea, problema se rezolva simplu: sa-si faca teatre private, independente, sa traiasca din vanzare de bilete daca se cred asa talentati. Nu sa sparga bugete publice pe „teatru angajat politic” si ideologic.

  • Și apropo, pe Observator Cultural e cenzură la un text despre cenzură (Invizibil). Am publicat două texte, urbane ca stil și idei. Și după cinci minute, hop, că au dispărut.

Lasa un comentariu