Cenzură și autocenzură în teatrul moldovenesc: cazul spectacolului ”Invizibil” de la Teatrul Luceafărul

 Interviu cu David Schwartz, regizor-dramaturg. 

– David, ne-am văzut în această iarnă la Chișinău și mi-ai povestit atunci că lucrezi la un spectacol de teatru documentar, cu un nume provizoriu Invizibil, împreună cu trupa teatrului Luceafărul de la Chișinău. Mi-ai mai zis că premiera va avea loc undeva pe la finele lunii martie.
Am așteptat cu nerăbdare premiera, care fusese anunțată și de teatrul Luceafărul, dar până la urmă ea nu s-a mai întîmplat. Cu cîteva zile înainte de premieră, teatrul Luceafărul a anunțat că premiera spectacolului Invizibil este anulată pentru o perioadă nedeterminată, din motivul că una dintre actrițele din spectacol se confruntă cu probleme de sănătate.

Premiera nu a mai avut loc în martie, dar nici în aprilie sau mai. Am văzut acum și programul spectacolelor pentru luna iunie și nu apare nici acolo. Am vorbit cu mai multă lume să aflu despre soarta spectacolului Invizibil și am auzit diverse chestii, care și mai de care, și m-am gândit să te întreb pe tine direct, pornind de la prezumția că regizorul unui spectacol știe cel mai bine și e sursa cea mai credibilă.
Deci, ce s-a întîmplat cu acest spectacol și de ce nu a mai ajuns el să fie văzut de public?

– Mulțumesc pentru interes. Voi încerca să mă rezum la fapte, la experiența mea, de la condițiile de demarare a proiectului pînă la ceea ce ai sesizat foarte bine – această dispariție a unui spectacol, care, în mod super-ironic, se numește Invizibil.
Eu am fost invitat de directorul artistic al Teatrului Luceafărul, Slava Sambriș, pe care îl cunosc de mai bine de zece ani, de la Teatru-Spălătorie, și în care, în urma acelei experiențe, aveam mare încredere. Lui i-a plăcut foarte mult spectacolul pe care l-am regizat la Spălătorie, (Moldova independentă. Erată, premiera: decembrie 2013) – mi-a spus-o și atunci și a reiterat și acum. Ca atare, m-a invitat să fac un spectacol pe aceeași metodă, de teatru documentar, bazat pe interviuri, în tehnică verbatim, și la Luceafărul, subliniind în repetate rînduri dorința ca trupa teatrului să treacă prin această experiență inedită pentru majoritatea lor – să participe activ la cercetare prin interviuri, să discute cu oameni, să joace istorii de viață ale unor persoane care chiar există, cu toată responsabilitatea și tipul fin și special de muncă pe care îl implică acest proces. Am început proiectul cu un atelier cu actrițele și actorii care au dorit să participe, în care am explorat teme și subiecte contemporane de interes pentru ele/ei. La atelier au participat opt actrițe și actori, foarte dedicate și implicate. De altfel, i-am cooptat pe toți/toate în spectacol.  

S-au propus diverse teme, dintre care cea mai puternică și relevantă atît pentru ele/ei cît și pentru mine, cea care a apărut cel mai des și a creat cele mai fertile discuții, a fost tema corupției.   

– Tema corupției este, probabil, cea mai discutată în spațiul public moldovenesc, lupta cu corupția fiind pe buzele tuturor, de la politicieni la ziariști la artiști… 

– Da, propunerea a venit inițial de la unul dintre actori și a generat discuții polemice, care mie mi s-au părut foarte interesante, atît ca potențial teatral cît și ca dileme politice-filosofice, despre ce înseamnă corupție, despre care este relația între corupție și sărăcie, sau între corupția mică și marea corupție. În sfîrșit, eu am spus de la început că nu mă interesează un spectacol în care doar să rîdem sau să ne ultragiem de învățătoarea care primește flori și de femeia din piață care nu dă bon fiscal, deși înțeleg că sunt lucruri care pot afecta negativ viața de zi cu zi.
În discuții au apărut alte două aspecte de interes: relația între marea corupție, stat și marele capital local și străin; și chestionarea rezultatelor campaniilor anti-corupție. Cel de-al doilea era (este) de interes pentru mine tocmai în urma experienței din România, unde, la 20 de ani de la campaniile dure anticorupție, vedem că ele au fost mult mai puțin eficiente în scăderea corupției mici decît pur și simplu creșterea salariilor; în schimb, campaniile anti-corupție au dus, în timp, la o evidentă scădere a calității politicienilor și la mai mult control opac, al diverselor structuri militare și de securitate, asupra statului. De altfel, acestea nu sunt tocmai noutăți, ci aspecte pe care le relevă mai multe studii etnografice [1] recente ale consecințelor campaniilor anticorupție, la nivel mondial. 
În urma acestui atelier de explorare, am ales tema și am comunicat-o celor doi directori, Vitalia Grigoriu (care a fost de la început parte din echipă, în calitate de actriță) și Slava Sambriș. Am primit feedback foarte bun, Slava Sambriș scriindu-mi că este o temă „minunată” și am formulat o descriere a temei de proiect, pe care mi-au solicitat-o pentru eventuale aplicații.

– Cum a decurs documentarea pentru spectacol? Care au fost instrumentele de cercetare ale subiectului pe care le-ați folosit în procesul de documentare?

– Documentarea prin interviu a fost începută de actrițe și actori, ele au realizat majoritatea discuțiilor, cu persoane foarte diverse: învățătoare, asistente medicale, medici, pacienți, șoferi, preoți etc., pînă la persoane care lucrează în jurnalism de investigație, persoane care au investigat furtul miliardului și alte aspecte de mare corupție. Am strîns un material consistent, de peste 20 de interviuri. Echipa de PR a teatrului, care este superprofesionistă și inventivă, a venit cu o idee foarte bună – un campionat de dezbateri, cu liceeni și studenți, pe tema corupției. Dezbaterile au fost foarte interesante, au participat oameni tineri, de 18-19 ani, inteligenți și pregătiți, care se documentaseră excelent ca să-și argumenteze poziția.
Inspirat de aceste materiale, am început să structurez textul, integrînd fragmente verbatim, adică de transcriere cuvînt cu cuvînt a unor bucăți de interviu, într-o ramă, într-un concept – un soi de proces-dezbatere a corupției, cu argumente pro și contra, cu martori care critică corupția și alții care aduc nuanțări sau se poziționează mai ambiguu, susținînd că corupția ar fi inevitabilă, sau chiar un rău necesar. Ideea centrală fiind aceea de a implica publicul, care, în funcție de mărturiile și pozițiile luate de personaje, să chestioneze și să reflecteze asupra propriilor idei și prejudecăți legate de ultra-discutata temă a corupției. 
În prima zi de repetiție la Chișinău, am citit cu actrițele și actorii o versiune inițială a acestui text. Ea nu era nici finală nici completă – era prea lungă, încă nu avea final și mai lipsea o scenă, care a fost cel mai dificil de scris, în care încercam să explicăm pentru public mecanismele financiare din spatele „dispariției” miliardului din băncile moldovenești în 2012-2014. La această primă lectură, toată lumea s-a declarat încîntată de text, inclusiv directoarea, Vitalia Grigoriu, prezentă în calitate de actriță.
Pe parcurs, au apărut discuții cu unii dintre actori, referitoare la lucruri din text care li se păreau prea partizane, sau despre care se temeau că ar putea avea consecințe negative pentru persoanele intervievate sau pentru contextul larg, geopolitic. În urma acestor discuții, am operat mai multe schimbări, am tot modificat și rafinat textul pe parcursul repetițiilor.
Uneori, eu am fost reticent la diferite modificări și mi-am susținut poziția. În cele din urmă însă am ținut cont de sensibilitățile lor, considerînd că actorii și actrițele, care vor spune aceste texte pe scenă, trebuie să se simtă confortabil cu ce au de zis și de jucat. Spun aceste lucruri ca să subliniez că procesul a fost, credeam eu, unul de colaborare și de comunicare foarte onestă.
Problema a venit însă, cel mai probabil, din altă parte. Eu am venit la începutul repetițiilor cu acest draft, care nu era complet, dar, mai important, în care nu erau anonimizate toate numele. Pentru versiunea finală, hotărîserăm să nu apară niciun nume de politician sau de persoană publică, tocmai pentru că nu am vrut să facem un rechizitoriu sau o serie de atacuri la persoană, cît un proces al ideilor, ca să zic așa – nu o investigație polițienească, ci o confruntare dialectică de poziții contradictorii. Însă am trimis acest prim draft, scris repede, în timp scurt, fără anonimizare și incomplet, și scenografilor teatrului, cu care urma să colaborăm pentru decor/costume. Din partea Stelei Verebceanu, scenografa de costume, au apărut probleme. 

– Ce fel de ”probleme”? Eu personal nu văd nici o problemă într-o discuție publică, inclusiv prin mijloace artistice, a corupției, sau, a oricărei chestiuni de ordin social, politic sau cultural?

– Ea nu participase la lectură. După ce a citit separat textul, ne-am văzut și mi-a comunicat că ea nu poate să participe la acest proiect pentru că este, citez aproximativ:

„antipatriotic”, „împotriva regimului actual”, eu fiind, cel mai probabil, „plătit de cineva” să fac, prin acest spectacol, propagandă împotriva PAS și împotriva Maiei Sandu.

Mi-a explicat, pe un ton vehement, că are cu totul alte viziuni politice și că, iarăși citez, „patriotismul nu se negociază”. Eu am încercat să argumentez că textul e o colecție de interviuri, că sunt lucruri pe care oamenii ni le-au spus, că este o multitudine de perspective, că sunt criticate mai multe conduceri politice. Însă ea a insistat că tot textul e o pledoarie împotriva PAS. 

– Aceasta este o acuzație extrem de gravă. Pe ce era bazată?

– Ca să fie limpede, textul are următoare structură: un prolog lung despre istoria privatizării suspecte, cu potențial de corupție, a mai multor clădiri care au aparținut Teatrului Luceafărul; și opt mărturii, bazate pe interviuri, ale unor persoane care vorbesc despre corupție în diferite medii – preoți, șoferi, pacienți, învățătoare etc. Trei scene atacă direct teme legate de partide politice – prologul și episodul despre furtul miliardului, care, deși fără să menționeze nume, denunță transparent scheme de corupție care vizează partidele politice aflate la guvernare înainte de PAS; și un monolog al unei persoane care lucrează în jurnalismul de investigație.
Am înțeles de la Stela Verebceanu că acest ultim monolog era mărul discordiei, pentru că personajul, care investighează cazuri de mare corupție, deși are o perspectivă liberală, pro-Europeană, adică în niciun caz o poziție ideologică diferită de PAS, face o serie de critici la adresa unora dintre politicile PAS. Aceste critici erau: faptul că soluția la corupția mică nu sunt neapărat campaniile anti-corupție ci creșterea salariilor; faptul că nu este suficient ca politicienii să fie onești, ci trebuie să fie și inteligenți și bine pregătiți; o critică a vettingului, a campaniei de verificare publică a persoanelor din sistemul juridic, care ar da la o parte oamenii bine pregătiți din sistem pentru a face loc celor obedienți față de partid; un paragraf, care pare că a deranjat-o cel mai mult pe Stela Verebceanu, în care personajul spunea: „Eu am încredere că actuala președintă nu este coruptă, nu se vede pe ea, însă dacă aș descoperi peste niște ani că de fapt a participat la acte de coruptie, asta nu m-ar mai surprinde, pentru că am căpătat un fel de imunitate”. 

Așadar, în această ultimă propoziție, personajul își declara circumspecția apriorică cu care privește, în urma experiențelor negative din trecut, orice politician aflat la guvernare, susținînd că „puterea corupe” și nimeni nu este imun complet la tentații. 

Bun, eu am încercat să-i explic Stelei Verebceanu că, pe de o parte, nu este în niciun caz intenția mea ca textul să fie împotriva conducerii actuale, că nu intenționez să fac politică de partid în Moldova tocmai în acest an electoral, ci mă interesează să discut niște mecanisme politice mai generale. De asemenea, că am încercat să fac textul echilibrat, în sensul în care să conțină aspecte care vizează mai multe conduceri politice succesive. Am insistat că dacă ea are vreo propunere care să ajute la aceste echilibru sunt deschis să o ascult. Mi-a răspuns că tot textul este anti-PAS și că nu se poate face nimic. Atunci i-am spus că eu chiar admir foarte tare artistele și artiștii care au poziții politice asumate, chiar dacă nu sunt în acord cu ale mele, că mi se pare  ok dacă ea nu vrea să fie parte din proiect și îi respect poziția. 

– Dacă toată acuzația Stelei Verebceanu despre o ”intenție” anti-PAS a spectacolului se bazează doar pe asta, atunci eu văd acuzația asta suptă din deget. Ai vorbit și cu alte persoane din conducerea teatrului ”Luceafărul”?

– Da, după acest episod am vorbit evident cu conducerea, am stabilit să facă altcineva costumele. Și i-am dat textul, în acea versiune de lucru, și lui Slava Sambriș, care nu îl citise. Mă interesa real opinia lui, atît artistică, cît și să îmi spună dacă i se pare ceva partizan sau exagerat, pentru că în niciun caz nu voiam asta, și cu atît mai puțin aș fi vrut să aibă de suferit teatrul din pricina unor poziții nefericite ale textului meu.
Slava Sambriș a citit, și apoi, într-o discuție la care era de față și Vitalia Grigoriu, mi-a spus că nu i se pare nimic în neregulă, că nu vede nicio problemă și că textul e foarte echilibrat. Că sînt niște critici, dar sînt normale, se critică niște procese, nu sînt atacuri la persoană, și că nu înțelege ce a văzut Stela Verebceanu în neregulă sau ce a deranjat-o atît de tare. A lăudat și calitatea textului, deci totul părea că merge bine înainte. 
Cam în aceeași perioadă însă, Slava Sambriș mi-a spus că a primit un telefon de la consiliera unui organism de conducere a țării, nu am reținut dacă guvern sau președinție, pentru că, sincer, nu am dat atenție. Deci că a primit telefon de la această consilieră, cu care se cunoștea dinainte, care i-ar fi spus că a auzit despre conținutul acestui text și că „ce faceți voi acolo? Faceți campanie împotriva PAS acum înainte de a alegeri?” 

– Deci iarăși o acuzație că faceți un spectacol antiPAS cînd voi de fapt făceați o discuție documentată a unor probleme care se discută zilnic în spațiul public moldovenesc, iar momentele de care mi-ai zis nu sunt în nici un fel controversate și la sigur nu sunt cele mai dure argumente pe care le-am auzit vreodată despre lupta cu corupția în Moldova…

– …Da. În urma acestui apel telefonic, atît conducerea cît și eu am tras concluzia că e posibil ca Stela Verebceanu să fi transmis textul cuiva, mai departe.
În orice caz, și Slava Sambriș și Vitalia Grigoriu erau mirați de acest telefon și mi s-au părut moderat îngrijorați, însă am hotărît că din punctul nostru de vedere nu este nimic în neregulă. Slava mi-a spus că a atenționat-o pe consilieră că versiunea finală de text nici nu este gata și că nu crede că este nicio problemă cu textul. Am continuat să lucrăm, am repetat, am ridicat scenă cu scenă, împreună cu actrițele și actorii, s-a lucrat la decor și la costume, la afiș și la strategia de promovare, lucrurile mergeau ok. Sigur, observam uneori o teamă în rîndul actorilor și actrițelor: asta oare putem să spunem sau nu putem să spunem? Asta oare e ok să iasă public sau nu e ok? Adică, de multe ori, discuțiile nu erau atît artistice, sau nici măcar de convingeri filosofice sau politice, cît despre măsura în care ce spunem va deranja pe cineva sau va fi primit ok.
Situație pe care recunosc că nu am mai trăit-o în alte părți, și cu siguranță nici în Moldova, cînd am colaborat cu Teatru-Spălătorie sau cu Centrul de proiecte culturale Azart. La un moment dat, într-o discuție, Vitalia Grigoriu a spus ceva ce ar fi trebuit să mă alarmeze, atrăgîndu-mi atenția că în Moldova lucrurile nu se pot spune pe față sau direct, așa ca în România. Mi s-a părut însă mai degrabă hilar, știind că nici în România, și, ca să fim preciși, aproape nicăieri în lume, nu se pot spune toate lucrurile pe față în orice circumstanțe. Dincolo de aceste ocazionale diferende, lucrurile mergeau, după mine, foarte bine din punct de vedere artistic – actrițele și actorii erau foarte buni, lucrau cu profesionalism și inventivitate, propunînd soluții în interesul spectacolului. Inclusiv Vitalia Grigoriu a fost foarte serioasă și foarte prezentă, din acest punct de vedere nu am nimic de reproșat. De asemenea, colaborarea cu scenograful și cu echipa de PR mergea foarte bine și lucrurile se apropiau de finisare. 
Cu aproximativ 10 zile înainte de contramandarea repetițiilor, într-o dimineață, cînd am ajuns la repetiție, Slava Sambriș și Vitalia Grigoriu m-au rugat să vin să vorbim în birou înainte de a începe. M-am gîndit că ceva e ciudat, în general nu se intră peste programul de repetiții. În birou a început o discuție care m-a lăsat perplex. Slava Sambriș mi-a povestit că s-ar fi întîlnit cu cineva care e din anturajul conducerii politice, dar era ceva foarte vag…

– Din nou conducerea…

– Da, n-am înțeles cine era persoana respectivă. Dar ea l-ar fi atenționat că textul (presupun acea variantă veche, pentru că textul în versiune actualizată nu îl aveam de fapt decît eu), circulă deja pe la multă lume, că e foarte problematic și că sunt deja multe discuții despre acest text și despre ce va fi acest spectacol. Slava Sambriș mi-a spus că, în urma acestei discuții, el nu a dormit toată noaptea, că pur și simplu îi e frică și pentru el, și, mai ales, pentru Vitalia Grigoriu. Mi-a spus că el m-a chemat să montez la teatru și acum eu îi pun pe amîndoi într-o poziție care poate fi foarte urîtă și nocivă pentru teatru. Aici fac o paranteză: la prima discuție despre proiect, cred că în 2022, i-am spus ferm lui Slava Sambriș că nu vreau să fac rău teatrului sau lor și că dacă li se pare că sunt teme sau subiecte pe care n-ar trebui să le abordăm să îmi spună de la început, pentru că înțeleg limitele teatrelor de stat, care depind de finanțatori, adică de ordonatorii de credite. Și sunt convins că sunt peste tot anumite limite care, în funcție de context, nu se pot trece.
Avusesem discuția asta de principiu mult înainte să aleg tema, deci am rămas convins că dacă e vreo problemă îmi va fi semnalată la timp. Nu s-a semnalat însă nimic, nici cînd am propus subiectul, nici cînd am adus textul.
Poziția Stelei Verebceanu a fost de asemenea inițial considerată, cel puțin față de mine, o excentricitate a ei, nicidecum o opinie unanimă sau îngrijorătoare. 
Așadar, la această discuție, cu două săptămîni înainte de data programată a premierei, cei doi directori afirmă că îi pun într-o situație îngrozitoare. Eu am fost destul de vehement, le-am zis că eu am tot făcut schimbări la text, că el nu conține acum aproape nicio referire la conducerea actuală (mai tăiasem oricum din monologuri, pentru că erau pur și simplu prea lungi) și că, dacă acesta este climatul politic, trebuia să-mi zică de la început să propun altă temă sau să nici nu fac un spectacol documentar.
Le-am zis că puteam foarte bine să facem Antigona și să introducem mici „șopîrle” – referințe ambigue și cu dublu înțeles, dacă consideram că nu se pot spune pe scenă lucruri pe care, repet, le-au spus oamenii în interviuri, nu le-am inventat eu. În cele din urmă, i-am întrebat ce soluții văd ei ca să fie liniștiți.
Și s-a ajuns la una sau două propoziții, cele care aveau legătură cu vettingul, despre care mi-au zis că s-ar simți mult mai în siguranță dacă le-am schimba – nu să le scoatem de tot, dar să le discutăm principial, sau teoretic, nu cu referințe concrete la practicile conducerii actuale, să nu pară un atac direct.
M-am gîndit și le-am spus că voi găsi o soluție să elimin pasajul acela, dar că este singurul compromis pe care îl fac și că în caz că mai apare ceva, nu am de ales decît să întrerup repetițiile și să mă retrag.
Mi-au răspuns că în niciun caz nu își doresc asta, că actorii sunt foarte mulțumiți de cum lucrăm, că sunt un regizor care știe ce vrea și ce să ceară și că ei se bucură și așteaptă să iasă spectacolul. Discuția s-a încheiat tensionat. Uman eu îi înțelegeam, chiar i-am crezut că este o frică reală și concretă, nu o joacă sau o închipuire, mi-au lăsat impresia că aceste presiuni chiar există și că pot avea consecințe profesionale pentru ei.

– Cînd povestești nu pot să îmi alung impresia că această situație pare ruptă dintr-un film despre cenzura sovietică: telefoane ”la redacție”, semnale trimise prin oameni din zona conducerii, proiecte artistice discutate pe la partid și criticate pentru că nu ar reflecta fidel linia partidului de guvernare…

– Cu o săptămînă înainte de premieră, a apărut un incident neprevăzut. Una dintre actrițe s-a îmbolnăvit. Eu cred până astăzi că a fost o problemă medicală reală și serioasă. A primit concediu medical pe mai multe săptămîni, deci a devenit limpede că trebuie să amînăm premiera. Însă atunci s-a întîmplat un lucru care ni s-a părut suspect, atît mie cît și lui Paul-Ovidiu Cosovanu, muzicianul spectacolului, care este colaboratorul meu din România. Cei doi directori au spus că cel mai bine ar fi să sistăm brusc repetițiile, deși noi mai puteam avansa, în special cu montarea și repetarea situațiilor de lumini și cu reglarea sunetului, și fără actrița respectivă. Am insistat să nu ne oprim, ci să avansăm cît putem, să avem spectacolul gata încheiat, ca, atunci cînd ea revine, să fie cît mai ușor să reluăm repetițiile. A fost acceptată propunerea mea, am mai făcut trei zile de repetiții tehnice și de reglaje cu ceilalți actori, am terminat luminile, sunetul și mișcarea scenică.
Spectacolul era 95% ridicat. Avanpremiera era programată pe 29 martie. Noi am repetat pînă pe 26 martie, cînd am făcut o repetiție generală, care am cerut să fie în regim de spectacol, desigur fără actrița aflată în concediu medical. Am solicitat să fie filmată intern repetiția, ca să fie fixate lucrurile pentru reluare și să pot face mai ușor și ultima variantă de text – se mai modificaseră replici în lucru, pe care nu apucasem să le trec în scris. Fiind o situație incertă de sănătate și teatrul avînd un program complicat în aprilie și mai, am convenit că perioada plauzibilă pentru reluare ar fi în luna iunie. Eu urma să verific programul meu la București, iar teatrul să găsească perioada cea mai potrivită în iunie cînd să aloce două săptămîni pentru reluare și premieră.
Eu am plecat din Chișinău pe 27 martie, cu această înțelegere. Lucrurile au mers după aceea tot mai prost. Scenograful, care mai avea de finisat niște materiale video, nu mi le trimitea, fiind evident că oprise lucrul la proiect. Echipa de PR, căreia i-am scris imediat să îmi trimită filmarea repetiției, de obicei foarte promptă, nu mi-a răspuns. La insistențele mele, mi-au scris că au încărcat filmarea pe drive-ul teatrului (deși noi aveam un drive separat al proiectului) și că trebuie să cer parola lui Slava Sambriș sau Vitaliei Grigoriu. Între timp (era 11 aprilie) am văzut că se reiau spectacole inclusiv cu actrița care se îmbolnăvise, deci am bănuit (și mi s-a confirmat) că este mai bine.
Le-am scris lui Slava Sambriș și Vitaliei Grigoriu, inițial pe Facebook Messenger, unde vorbeam mai rapid, ca să le comunic disponibilitatea mea în luna iunie și să le cer filmarea. Atunci, Slava Sambriș mi-a răspuns că programul este foarte plin pe final de mai și în iunie, fiind programate spectacole „la Londra” și „în diaspora”, că la toamnă au alte premiere, că iarna e „perioadă de matinee și vacanță”, așa că cel mai bine ar fi să încercăm în martie anul viitor.
Am răspuns cu un mesaj mai dur, în care susțineam că niciun manager de teatru care își dorește cu adevărat să scoată un spectacol care este repetat în proporție de 95% nu îl amînă cu un an de zile, ci găsește o portiță cînd să îl poată relua cît mai repede. Este o decizie managerială logică, nu doar din punct de vedere artistic (spectacolul va fi mai proaspăt și mai lucrat), ci și economic – cu cît se prelungește perioada de pauză, cu atît va fi nevoie de mai multe repetiții de refacere, deci șederea mea și a muzicianului pentru reluarea spectacolului va trebui să fie mai lungă, ceea ce implică costuri în plus cu cazarea și posibil cu onorariile. Le-am scris direct că mă tem că de fapt nu intenționează să mai scoată niciodată acest spectacol și că de acum înainte vom vorbi exclusiv pe mail, formula „oficială” de comunicare, conform contractului. Pe mail mi-am afirmat disponibilitatea pentru luna iunie și am întrebat cînd putem relua. Mi-au răspuns că în următoarele 90 de zile nu este posibil pentru că trebuie să onoreze un proiect în parteneriat cu Ambasada SUA și că mă vor anunța atunci cînd va fi posibil să reluăm repetițiile. Atunci le-am răspuns cerîndu-le date mai concrete și de asemenea insistînd să mi se dea acces la filmarea spectacolului. Acel ultim mail al meu, trimis pe 19 aprilie, a rămas pînă în ziua de astăzi fără răspuns. 

Și mai trist, așa cum se poate verifica ușor pe paginile de promovare ale Teatrului Luceafărul, nu a existat niciun turneu în străinătate, iar în luna iunie nu au fost programate decît trei deplasări punctuale în orașe din proximitatea Chișinăului, deci ar fi fost, fără doar și poate, suficient timp să se desfășoare reluarea și premiera spectacolului Invizibil.

Dincolo de nemulțumirea mea personală și, pînă la urmă, de lipsa de respect pentru munca, timp de luni de zile, a atîtor artiști și artiste, îngroparea spectacolului mi se pare incredibilă și din punctul de vedere al cheltuielilor arbitrare și nesăbuite ale banului public. Pînă la urmă, sunt bani investiți de statul moldovenesc (producție, onorarii, cazări, transport, materiale promoționale etc.) într-un spectacol pe care, cel mai probabil, publicul din Moldova nu îl va vedea niciodată. 
În încheiere, aș vrea să precizez că pentru mine este o chestiune delicată să vorbesc despre această experiență, din două motive. Primul ține de relația România-Moldova, în sensul în care în România există o serie de preconcepții negative despre Moldova și mi-ar părea foarte rău să reiterez aceste preconcepții și să reproduc un soi de superioritate a celui „din România”, care dă „lecții de democrație” sau alte bazaconii, în Republica Moldova. Chiar nu îmi doresc să contribui și eu la acest discurs superior și colonizator, care vine de multe ori dinspre România cînd e vorba de Moldova. Cenzura este o problemă la nivel global, doar mijloacele, cantitatea și calitatea ideilor cenzurate fiind diferite de la un context la altul. Personal, înțeleg că cenzura este un mecanism de afirmare, reglare și delimitare a puterii politice. Sunt însă, ferm și radical, împotriva aparatelor de cenzură opace, a ambiguităților, neclarităților și controlului arbitrar. Și cred că acest context, în care criticile la un sistem sau la o conducere nu sunt interzise limpede și oficial, dar nici nu sunt îngăduite, fiind reprimate pe căi „neoficiale”, este extrem de păgubos atît pentru mediul cultural cît și pentru educația și cultivarea spiritului critic al societății în ansamblu. 
A doua reținere a mea e legată de contextul (geo)politic general al momentului, care este, așa cum știm, foarte delicat, cu presiuni, propagandă și provocări din toate părțile. Poziția mea față de războiul din Ucraina este una hotărît pacifistă, care condamnă crimele în masă care au loc, dar în același timp una, să zicem, materialistă, care încearcă să înțeleagă resorturile și cauzele adînci și complexe ale acestui război. Însă în niciun caz, absolut în nici un caz, nu cred în legitimitatea agresiunii Rusiei și nu vreau să argumentez sau să susțin în vreun fel nici războiul pe care îl duce această țară în Ucraina, nici provocările și propaganda pe care le desfășoară în Republica Moldova. Și înțeleg că Moldova este într-o poziție foarte-foarte delicată din punct de vedere geopolitic, în care există riscul ca orice spunem să fie tratat drept propagandă sau contrapropagandă pentru o tabără sau alta. Inclusiv de aceea am fost precaut în a face publică experiența mea la Luceafărul, pentru că ceea ce am povestit se constituie evident într-o critică destul de dură și directă a guvernării actuale și a felului discreționar și rudimentar în care au înțeles să-și exercite puterea și influența în cultură. Însă, pînă la urmă, refuz această logică a binarității și consider că putem, și e chiar indicat, să fim critici cu un guvern, fără a susține automat, prin această critică, opoziția. 
Cred că ceea ce s-a petrecut și se petrece cu spectacolul Invizibil (ce profeție autoîmplinită) e un act evident (deși operat foarte neclar și pe ascuns) de cenzură, posibil și cu o doză relativă de autocenzură. Și din această cauză cred că nu e în avantajul nimănui să rămînă mușamalizat și nedezbătut. Cred că singurul fel în care tipul ăsta de practici pot să devină mai rare este dacă vorbim despre ele. Și îmi permit să cred că, în primul rînd pentru spațiul cultural moldovenesc, e important ca lucrurile de acest fel să nu fie trecute sub tăcere, în speranța că, măcar din frica de scandal public, se vor întîmpla mai rar.

REFERINȚE: 
[1] Pentru o sinteză, vezi de exemplu Bartosz Czepil, „The <Fight Against Corruption> as a Never-ending and Self-legitimizing Process”, Studia Socjologiczne (2016), 4 (223).

[2] Maia Sandu. Familia mea, ca toate familiile din Moldova. Legătură: https://www.facebook.com/maia.sandu/videos/826969721398747/. Min.05.09. 

---

Comentariu personal (Vitalie Sprînceană):
Cînd ascultam istoria descrisă de regizorul român David Schwartz și colaborarea sa cu teatrul Luceafărul, pe care o aveți în materialul de față, mi-a fost extrem de dificil să nu fac referințe la perioada cenzurii de partid din epoca sovietică – atît de mult seamănă evenimentele din jurul spectacolului tău cu discuțiile cenzurii în jurul unor spectacole în anii 60, cînd unii lideri de partid se dădeau cu părerea despre conținutul artistic al unor spectacole, piese de teatru, volume de poezii, scenarii de film etc.
Pe de altă parte, n-aș vrea să cad în capcana unui fatalism care atribuie această cenzură contemporană unor deprinderi ”învățate în alte epoci”, un fel de ”nu ne-am debarasat de perioada sovietică și de aia mai facem greșeli”. Logica asta scoate responsabilitatea de pe oameni reali și o trimite în careva ”trăsături ontologice”, lucru care mi se pare neserios.
Pentru că actul de cenzură care s-a întîmplat cu spectacolul tău se întîmplă într-un timp în care aceeași oameni afirmă peste tot că trăim într-o lume în care libertatea de expresie este aproape nelimitată, că, spre deosebire de vremurile sovietice (și, inclusiv teatrul Luceafărul face spectacole despre cît de totalitar și neliber era acel regim sovietic și cît de liberă e libertatea de azi), acum se poate spune orice (vedem că nu se poate).
Asta mi se pare și un mare act de ipocrizie – să afirmi că te simți și vorbești liber, dar să te autocenzurezi și să-ți fie frică să spui niște lucruri…
Unul din lucrurile cele mai scandaloase pentru mine este că această cenzură ideologică se întîmplă în absența, cel puțin la modul formal, a unei ideologii oficiale, a unei linii oficiale a ”partidului”, care, chiar dacă ar fi neîndoielnic toxică și autoritară, cel puțin ar oferi un cadru care să ghideze, o listă de teme permise și teme interzise…
Or, cenzura pe care o menționezi este un soi de autoritarism instituțional (de unde pînă unde sună consilierii și consilierele guvernului/președinției pe directorii artistici ai teatrelor ca să discute repertoriul acestora?), amestecat cu relații personale (doamna Stela Verebceanu este, din informații publice, verișoară dreaptă a președintei, și această ”apărare a neamurilor” deghizată în critică politică mi se pare egal de scandaloasă) și cu un fel de aliniere obligatorie la o linie politică a guvernării în un gest artistico-politic: cel de a discuta o temă de interes public – devine, dacă deviază de la această linie oficială, un act de ”sabotaj al guvernării”.
Eu sper mult că Ministerul Culturii, președinția și Uniunea Teatrală din Moldova se vor autosesiza pe această situație pentru că, imixtiunea politică în activitatea teatrelor, modul de a aproba sau dezaproba scenarii de spectacole în baza unor prescripții venite de la partid – toate acestea sînt inadmisibile.
Ele reprezintă acte de cenzură și persecuție a libertății de exprimare și creație.

---

David Schwartz este regizor-dramaturg, teoretician și cadru didactic, trăiește și lucrează în București. Este interesat de investigarea transformărilor sociale din perioada post-socialistă; relații de muncă, mecanisme de rezistență și cooperare muncitorească; arta ca mijloc de educație și emancipare politică. Este coordonator al Platformei de Teatru Politic și lector universitar la Facultatea de Teatru de la U.N.A.T.C. București. Are un doctorat în istoria și teoria teatrului politic local, la universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Începând din 2021 lucrează la un proiect transdisciplinar de retraducere și promovare a operei lui Bertolt Brecht în mediul cultural și teatral local. În prezent lucrează împreună cu Andra Tarara la un film despre atentatul de la Senatul României din 1920. A colaborat cu mai multe teatre de stat și independente, printre care Teatru-Spălătorie din Chișinău, Teatrul Național din Iași, Reactor Cluj, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Centrul de Teatru Educațional Replika, Teatrul Național din București sau Teatrul Masca.

---

Interviul a fost realizat de Vitalie Sprînceană.

---

Notă: În acest interviu apar numele unor persoane concrete care ocupă diverse funcții în cadrul Teatrului Republican LUCEAFĂRUL.
Redacția PLATZFORMA este gata să ofere, la solicitare, dreptul la replică, în aceleași condiții, pentru persoanele vizate în interviu.