<<The English version can be read here>>
Cititorx Platzforma cunosc probabil istoria lui Boris Kagarlițki, cel mai cunoscut gînditor marxist post-sovietic, disident de stînga în timpul lui Brejnev și prizonier politic ocazional în timpul lui Elțîn și Putin.
Kagarlițki a fost arestat în iulie 2023 sub acuzația de „justificare a terorismului”, adică de opoziție față de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în baza unor texte publicate pe platforma media de stînga pe care o conduce Rabkor.ru.
Pentru a-l izola de opinia publică și de susținătorii săi, procesul lui Kagarlițki a avut loc în orașul Sîktîvkar din nordul țării.
O puternică campanie internațională de sprijin a dus la eliberarea sa în luna decembrie a aceluiași an.
Regimul spera ca el să părăsească țara, dar Kagarlițki a refuzat să plece și și-a continuat activitatea politică în Rusia, ceea ce a dus la anularea eliberării sale și la o nouă condamnare la cinci ani de închisoare.
Campania internațională de solidaritate pentru el continuă și puteți contribui cu semnătura dvs pe această petiție.
Între timp, Boris Kagarlițki a scris următoarea scrisoare din a doua sa închisoare, pe care Platzforma o publică cu un sentiment profund de respect și solidaritate.
După ce m-am întors la Moscova de la Sîktîvkar, un prieten jurnalist mi-a sugerat să scriu un articol despre experiența mea din închisoare. Mi-a plăcut ideea, m-am apucat imediat de treabă, dar după ce am scris cîteva zeci de pagini de text am descoperit că încă nu aveam material suficient pentru o carte întreagă. Cu toate acestea, problema s-a rezolvat prompt. Leviatanul, adică statul carceral rus, mi-a oferit noi oportunități de a-mi extinde cunoștințele despre viața din închisoare. În baza unei plângeri din partea procuraturii, Curtea de Apel a decis să revizuiască sentința pronunțată la Sîktîvkar (conform căreia fusesem doar amendat) și să mă trimită înapoi la închisoare.
Noua experiență de viață în închisoare s-a dovedit a fi mult diferită de cea de data trecută. În mai puțin de o lună, am schimbat trei închisori și cinci celule înainte de a mă stabili în „celula mea permanentă”, de unde scriu aceste rânduri. Drept urmare, am primit un material nou foarte bogat și am cunoscut oameni noi. Au apărut, de asemenea, multe gânduri noi, pe care le scriu treptat (nu întotdeauna în legătură cu ceea ce se întâmplă în închisoare, dar în mod clar nu fără influența acestei experiențe). Este bine să meditezi la filozofie și psihologie aici, dar cele mai bogate cunoștințe sunt asociate cu mutările pe care am fost obligat să le fac dintr-un loc în altul.
Deși regulile vieții în închisoare par a fi aceleași peste tot, practicile pot varia foarte mult. Și nu doar de la o închisoare la alta, ci chiar de la o celulă la alta. Aici se formează comunități deosebite, care evoluează, se dezintegrează și se formează din nou în funcție de situație. Există închisori mari și mici, provinciale și metropolitane, bogate și sărace. Gardienii pot fi prietenoși și chiar înțelegători, sau pot fi răuvoitori. Iar deținuții înșiși aparțin unor tipuri de oameni, grupuri culturale și clase sociale. Există întotdeauna ceva de discutat aici, deși aceste conversații nu vor fi întotdeauna plăcute. Atunci când se mută de la o închisoare la alta, deținuții fac schimb de informații despre situația din locul anterior și la ce să se aștepte în noua pușcărie. Ceea ce îi interesează cel mai mult pe oameni, desigur, este mâncarea. Oportunitatea de a mânca decent, atunci când se ivește) rămâne una dintre principalele plăceri ale vieții în închisoare, astfel încât calitatea bucătăriei din închisoare este foarte mult discutată.
După ce am ajuns la Zelenograd, din anumite motive am ajuns într-o celulă de carantină, deși cele două săptămâni de ședere în Kapotnya au fost tocmai de carantină. Problema carantinei este că nimeni nu mă putea contacta cu mine, nu primeam nici un colet, iar cei trei noi vecini ai mei se aflau exact în aceeași situație. Și apoi am aflat despre centrul de detenție preventivă Medvedkovo, unde, se pare, se hrănețte foarte bine. Ura! Câte laude la adresa bucătarilor din acea închisoare am auzit în săptămâna carantinei de la Zelenograd! Că acolo terciul e bun! Că e atâta carne în supă! Că la cină sînt servite porții așa de mari! Judecând după recenziile vecinilor mei, această instituție ar trebui să primească o stea Michelin.
Odată ce ajungi într-o celulă cu un frigider și un televizor, începi să depinzi nu de bucătăria închisorii, ci de coletele pe care le primești și de vecinii tăi. Nu toată lumea împarte totul aici, dar este totuși destul de natural și rezonabil să conduci o gospodărie comună. Celula în care am fost în Kapotnya m-a uimit în general pentru că acolo au fost stabilite proceduri democratice, unele probleme au fost decise prin vot, iar altele prin consens. Dar mâncarea nu era comună, deținuții se împărțeau în mai multe grupuri (erau 13-15 persoane în total, unii veneau sau plecau constant), iar în cadrul acestor grupuri avea loc socializarea resurselor. Am definit această ordine ca fiind un fel de anarho-socialism, deși existau și destui individualiști. De exemplu, a existat un fost ștab de la ceva universitate care a căzut în plasa corupției. Frigiderul său era plin cu alimente pe care nu le împărțea cu nimeni. Într-o zi, însă, a venit la mine și mi-a oferit o bucată de tort. Am fost uimit și am acceptat cu recunoștință cadoul. Din păcate, motivul generozității a fost dezvăluit imediat: prăjiturii îi expirase termenul de păstrare.
În Zelenograd, care este mai mic, nimănui nu-i trece prin cap să se gîndească la stabilirea unor proceduri formale precum votul.
Dar comunitățile informale se formează în mod inevitabil și trăiesc în conformitate cu propriile legi. Aici există în mod vizibil mai multă solidaritate și sprijin reciproc între oameni decât în libertate.
Bineînțeles că sunt un norocos. Ajung în celule cu vecini cât se poate de decenți în aceste condiții. Deși acest lucru nu este atât de surprinzător. Majoritatea deținuților nu sunt răufăcători înrăiți, ci oameni obișnuiți care se află în conflict cu legea, după ce au cedat în fața unor tentații sau au pierdut controlul asupra circumstanțelor. Când am intrat în celula din Kapotnya, unul dintre deținuți, care se afla acolo de mai mult timp decât ceilalți, m-a întrebat imediat: „Ești arestat pentru crimă, probabil?” Am fost șocat și am întrebat: „Chiar arăt ca un criminal?”. Răspunsul a fost chiar mai neașteptat decât întrebarea: „Oamenii care sunt închiși aici pentru crimă neintenționată sunt toți foarte decenți, inteligenți și amabili.” Dar deținuții politici nu au întotdeauna o reputație bună: „Unii dintre ei sunt aroganți și, în general, predispuși la ceartă.” Sper că, în ochii vecinilor mei, am reușit să îmbunătățesc într-o oarecare măsură reputația deținuților politici.
Închisoarea din Zelenograd, unde am fost plasat în cele din urmă, este mică, cu resurse limitate. Acest lucru se manifestă în cantitatea și calitatea hranei și în faptul că există o lipsă constantă de personal al închisorii. Gardienii se plâng constant de acest lucru, iar deținuții îi tratează pe gardieni cu simpatie și înțelegere. Și, în general, din momentul în care ajungi într-o celulă cu frigider, calitatea mâncării din închisoare încetează să te mai preocupe. Iar celula noastră a fost deosebit de norocoasă: unul dintre colegii noștri a absolvit o facultate culinară. El este de profesie patiser. A reușit să facă rost de un multicooker în celula sa și în fiecare seară camera este plină de mirosuri delicioase.
Din păcate, dacă frigiderul devine o sursă de emoții pozitive, atunci televizorul – negative. Într-un mod ciudat, aceste două dispozitive există într-un fel de unitate organică. Ori există amândouă, ori nu există nici una, nici cealaltă. Televizorul te bombardează zilnic cu valuri de propagandă, transformându-se într-un fel de fundal sonor de care este greu să scapi schimbând canalele – este la fel peste tot. Cu toate acestea, după un timp, se dezvoltă imunitatea. Televizorul are și o funcție pozitivă: prin intermediul lui poți afla ora.
Discutând cu oameni care se întâmplă să fie vecinii mei – timp de câteva săptămâni și, uneori, timp de câteva ore, alcătuiesc treptat un fel de enciclopedie a tipurilor umane și a poveștilor de viață, pe baza căreia va fi posibil să scriu mai târziu o carte bună. Dar toată această experiență și aceste cunoștințe trebuie încă să fie generalizate și prelucrate. Și este recomandabil, bineînțeles, să faci acest lucru atunci când ești liber.
Deocamdată, continui să acumulez cunoștințe. Călătoria continuă.
Zelenograd, 25/03/2024.
[…] <<Versiunea în limba română>> […]