În Romania, un obstacol important în articularea dinspre stânga a unui vocabular critic despre „political correctness” și „cancel culture” (1) este frica de a fi asociat cu discursul de dreapta, mai vechi sau mai nou, autohton sau de import. Această temere este justificată având în vedere atât ascensiunea unor diverse forme de dreapta și extremă dreapta peste tot în lume, cât și faptul că baza acestei ascensiuni este dată în bună măsură tocmai de rezistența sau reacția față de ceea ce generic se numește „stânga” sau „progresism”. Mai mult, dreapta românească s-a afirmat în postcomunism nu doar prin intermediul anticomunismului conservator și reacționar, ci și prin respingerea corectitudinii politice și a politicii identitare ca reîncarnări ale marxismului și comunismului, cu mult înainte ca astfel de abordări să fie caracteristice curentelor dominante ale dreptei vestice, mai ales ale celor conservatoare americane. În plus, în spațiul autohton postcomunist, tocmai monocultura de dreapta, în virtutea hegemoniei sale, a practicat cancel culture la adresa culturilor și ideologiilor alternative, mai ales a celor de stânga. Rearticularea stângii în postcomunismul românesc s-a făcut prin discreditarea, excluderea, patologizarea și demonizarea celor care au întreprins acest demers. Timp de mai bine de trei decenii, să fii de stânga, sau, doamne ferește, marxist sau comunist, era echivalent cu a fi un agent patogen care amenința corpul social și împotriva căruia trebuia ridicat un cordon sanitar.
Ceea ce s-a schimbat în cultura locală în ultima perioadă – o transformare suficient de vizibilă încât să ducă la formularea acestei anchete găzduite de Vatra – nu e neapărat o ruptură față de ceea ce a avut loc anterior, ci doar o extindere a pretextelor, justificărilor și practicilor de PC și cancel culture operată de actori din altă generație decât cea a intelectualilor anticomuniști dominanți. E vorba, mai degrabă, de generalizarea unui mod de operare mult mai înrădăcinat și, de aceea, doar parțial explicabil prin sincronizarea cu fenomene care au loc și în altă parte. Confuzia și iluzia noutății vin din faptul că noul dogmatism și noua sa cultură a anulării ar fi de stânga – o percepție eronată întreținută atât de promotorii cât și de detractorii săi peste tot în lume. De fapt, e vorba doar de afirmarea și prelungirea aceleiași monoculturi (neo)liberale, aflată însă într-un alt stadiu istoric. Dacă acum o generație ea era triumfătoare, încrezătoare și atotputernică, acum ea este în criză terminală, nihilistă și narcisistă. În cele ce urmează o să schițez principalele trăsături universale ale PC și cancel culture, iar la final o să revin, pe scurt, la contextul românesc.
Spre finalul anilor ʼ70 a început dezintegrarea ideologiei și politicilor de stânga, așa cum fuseseră ele articulate, grosso modo, odată cu 1917. Această dezintegrare s-a făcut în același timp cu ascensiunea neoliberalismului și parțial din cauza lui. Distrugerea stângii fusese deja anunțată în momentul în care stânga vestică a renunțat la preocuparea față de clasă și la transformarea radicală a bazelor economice ale societății – poate după 1968, poate mai târziu, e irelevant. Cert e că deja în anii ʼ90 stânga a fost redusă în vest la postmodernism și închisă în mici rezervații academice bine împrejmuite (o izolare ce și-a lăsat inevitabil amprenta), iar în rest a fost discreditată și repudiată după prăbușirea URSS. Toată lumea a devenit (neo)liberală, dacă nu chiar libertariană, în frunte chiar cu foști socialiști și social democrați. Bazele economice oferite de consensul de la Washington au devenit intangibile, iar valorile (neo)liberalismului precum individualismul, libertatea (freedom), multiculturalismul și drepturile omului (human rights) au devenit atât de înrădăcinate că au fost transformate în clișee. Nu era însă suficient că ele trebuiau afirmate și protejate, era necesar totodată să fie impuse și celor care nu le acceptau, fie prin folosirea bombelor, așa cum a observat mai demult Richard Seymour, fie prin constrângeri economice și financiare, nu mai puțin brutale prin efectele lor sociale. Orice contestare a consensului ducea la „cancel”.
Timp de aproape 40 de ani acest eșafodaj economico-politico-ideologic, a reușit ce și-a propus: a recompensat clasa dominantă (globală, transnațională, cosmopolită), care a consimțit și participat activ la hegemonie, printr-un transfer masiv de capital și avere (datele sunt arhicunoscute, vezi Piketty); a pedepsit contestatarii; și a sărăcit, dislocat și antagonizat restul populației planetare, aflată pe poziții contradictorii și ireconciliabile în raport cu circulația capitalului la nivel global. Cum formele anterioare de solidaritate au fost eliminate una după alta (sindicatele, partidele, statele-națiune ale bunăstării, diverse forme de colaborare internațională), iar ideologia din spatele lor a fost complet discreditată, în mod necesar procesul acesta de restructurare globală a întâmpinat doar forme de rezistență locale, slab articulate și temporare, incapabile așadar să ofere o contrapondere sistemică. Nu întâmplător, criza sistemului a venit prin acumularea și explozia (în 2008) a contradicțiilor sale structurale și nu ca urmare a unui factor extern decisiv. Ascensiunea dreptei și a extremei drepte, diversele forme de suveranism politic și economic, precum și critica produsă de așa numitul iliberalism, sunt toate reacții tardive la consecințele pe termen lung și la manifestările crizei terminale a neoliberalismului.
Însă, deși i se tot cântă prohodul de la Marea Recesiune încoace, neoliberalismul pare că rezistă în continuare, măcar prin prisma efectelor sale pe termen lung. Unul dintre aceste efecte este corectitudinea politică și brațul său armat, cancel culture. Ceea ce în mod impropriu este numită stânga woke sau progresistă – și denunțată ritualic, dar în necunoștință de cauză, de dreapta radicală – nu este nimic altceva decât construcția politică și ideologică a clasei dominante neoliberale ce are menirea să justifice, și în același timp să protejeze, privilegiul ei de clasă. Corectitudinea politică este discursul elitist al clasei conducătoare prin care aceasta delimitează și controlează nu doar ce poate fi spus (și gândit) în societate, ci și care sunt limitele rezonabile și acceptabile ale acțiunii politice. În esență, corectitudinea politică efectuează o ruptură profundă între afirmarea drepturilor, luptele pentru recunoaștere, repararea injustițiilor istorice etc. și luptele pentru reorganizarea relațiilor economice care produc inegalități și ierarhii profunde. Practic orice tip de afirmare și acțiune politică este permis, mai puțin cel care pune în chestiune structura economică a societății. Sau, formulat în termenii deveniți clasici ai lui Nancy Fraser, PC și cancel culture oferă recunoaștere, dar fără redistribuire.
În cadrul acestei politici elitiste clasa este deopotrivă ascunsă și afirmată. Pe de o parte, antagonismul de clasă este negat, fiind ocultată ruptura fundamentală dintre clasele dominante deținătoare de capital și de putere politică, și cele dominate și exploatate. Pe de altă parte, clasa este afirmată ca o formă de identitate particulară, printre multe altele, de regulă inclusă în triada clasă-rasă-gen, sau ca doar o parte a unei intersecții aglomerate de determinări istorice, sociale și culturale (2).
Obiectivul istoric al stângii, pe vremea când aceasta era o forță politică, nu animal de companie al burgheziei, a fost depășirea antagonismului de clasă. Nu printr-o iluzorie pace socială între clase, ci prin demantelarea sistemului care produce sistemul de clase, adică a capitalismului. Stânga nu glorifică muncitorii (nici măcar pe cei industriali), nu fetișizează identitatea de clasă, nu caută să afirme un ethos al clasei muncitoare. Istoric, stânga s-a luptat ca aceștia să fie tratați cu demnitate și respect în interiorul sistemului capitalist ca obiectiv imediat, dar orizonul oricărei mișcări de stânga demne de acest nume a fost depășirea revoluționară a sistemului. Stânga nu e despre identitatea de muncitor, ci e despre abolirea claselor care îi împiedică pe cei care sunt nevoiți să muncească să își atingă potențialul și adevărata lor identitate de oameni. Prin centralitatea oferită luptei de clasă stânga a înțeles totodată că rasa, genul, etnia, etc. nu sunt decât constructe ce au o istorie aparte. Iar aceste constructe sunt mobilizate pentru a crea ierarhii și forme arbitrare (dar cu efecte sociale puternice) de includere, respectiv excludere, de pe piața muncii, de la anumite slujbe sau pur și simplu de la capital. Pentru stânga, rasele, genurile, etniile, naționalitățile etc. trebuie deconstruite (în sensul de înțelegere a modului în care acestea se articulează în experiența trăită a capitalismului) și apoi abandonate. În nici un caz acestea nu pot fi celebrate sau asumate, fiind tot atâtea forme de captivitate și divizare. Stânga istorică a luptat de fapt pentru eliberarea de toate aceste constrângeri și nu pentru afirmarea lor într-un sistem exploatativ. Cum anume trebuia făcută această depășire și, mai ales, cum anume au funcționat și funcționează în mod concret aceste determinări a făcut obiectul unor dezbateri interminabile, cel puțin de la Congresul al doilea al Internaționalei încoace. Această istorie complexă, astăzi uitată, arată că stânga nu a operat cu un reducționism de clasă, ci a fost mereu foarte conștientă de probleme structurale reale (precum violența de gen și rasă, misoginie, relații inegale și opresive între bărbați și femei atât la muncă cât și acasă, etc). care sunt ancorate în dinamica sistemului capitalist și ranforsate și exacerbate de acesta.
Așadar, în ciuda a ceea ce spun atât promotorii corectitudinii politice, cât și adversarii lor ideologici, conservatorii, aceasta nu este o mișcare de stânga. If anything, stânga e anti-identitară în contextul în care identitățile sunt construite, afirmate și reproduse de sistemul care dă naștere sistemului de clase. Boris Groys a sesizat foarte bine absurditatea situației de astăzi în care glorificarea și celebrarea identităților (cu cât mai minoritare, cu atât mai bine) trece drept de stânga în interiorul clasei dominante, când în mod tradițional a fi de stânga însemna să iei partea celor săraci (adică a celor care nu dețin capital și trebuie să își vândă forța de muncă pe piață) împotriva celor bogați. În această deturnare de proporții istorice, a fi de stânga a ajuns să însemne să fii de partea minorităților din clasa dominantă împotriva majorității din acea clasă – deci nu împotriva clasei dominante ca atare. Mai multe femei în parlament sau mai multe femei CEO (sau bărbați de culoare, sau gay, etc.) poate să fie un deziderat (neo)liberal legitim, dar nu are cum să fie o politică a stângii. Stânga contestă ordinea parlamentară burgheză (în care oricum doar cei cu bani au acces până la urmă), contestă faptul că e dezirabil să trăim într-o lume cu companii care au CEOs, ș.a.m.d. Politica identității oferă o restructurare a modului în care sunt împărțite resursele în interiorul clasei dominante, fără să schimbe cu nimic modul în care sunt împărțite resursele în societate.
Deși PC e ideologia clasei dominante, clasa dominantă nu are cu adevărat identitate în afară de apartenența la acea clasă. Altfel spus, identitatea clasei dominante e dată de faptul că domină, pentru a parafraza titlul unei cărți faimoase a lui Göran Therborn. Sau, așa cum a scris Todd Gitlin mai demult, în timp ce elitele globale neoliberale acumulează cât mai multă putere reală (financiară, asupra statului și instituțiilor sale represive, asupra centrelor de producție culturală și ideologică), ceea ce trece azi drept stânga marches on the English department.
Mai mult, cei dominați sunt, de fapt, cei lăsați să își afirme mereu identitatea (din buletin sau corporală) și să caute să se deosebească cât mai mult de ceilalți aflați în aceeași situație. Astfel, corectitudinea politică operează cu propria sa formă de trickle down: politica identității transpusă celor lipsiți de capital care se ghetoizează din ce în ce mai mult în propriile identități, din ce în ce mai îngust și specific formulate, astfel încât nici o formă de solidaritate să nu mai poată fi concepută și pusă în practică. Atunci când identitățile sunt atât de specifice și definitorii pentru ceea ce suntem și, tocmai pentru că sunt așa, antagonice celorlalte identități față de care trebuie afirmate, nu pot exista decât diviziuni, rupturi și competiție. Întregul corp social devine hiper-fragmentat. Membrii clasei dominate nu se mai regăsesc drept ceea ce sunt – pe scurt, muncitori – ci ca un mozaic de identități, fiecare cu nevoi speciale și specifice. Inevitabil, tipul acesta de fărâmițare se răsfrânge și asupra organizării politice: nici o mișcare politică nu va putea fi vreodată suficient de inclusivă atunci când identitățile sunt aproape infinite.
În locul mișcărilor politice apar însă gardienii PC, luptătorii woke și artiștii cancelului. Numărul lor nu e mic. Nu doar din cauza conformismului (trăim în cea mai conformistă epocă din istorie probabil, tocmai de frica cancel și a excluderii), ci datorită faptului că practicarea limbajului corect, afișarea atitudinilor acceptate și gândirea lucrurilor conforme arată că ești (fără ca de fapt să fii, în lipsa capitalului) din clasa superioară, că faci parte din elită. E un mecanism foarte subtil la mijloc, trebuie recunoscut acest lucru. Cu cât cineva e mai conform cu ideologia dominantă, cu cât o afirmă mai tare și cu fiecare prilej, cu atât acea persoană pare că e mai liberă, mai sofisticată și mai emancipată. Conformismul a devenit noua formă de contestare, sau, altfel spus, cineva e cu atât mai contestatar cu cât e mai conform cu dogma. La polul opus sunt troglodiții, brutele, încuiații, care nu s-au eliberat și continuă să fie rasiști, patriarhali, etc. doar pentru că nu vor să facă un efort de eliberare, și nu pentru că sunt interpelați așa de un sistem care are nevoie în mod obiectiv de perpetuarea rasismului, sexismului și a ierarhiilor de orice fel. Soluția pentru ei nu e munca de organizare împotriva structurilor opresive, ci ajutor de la o industrie deja de miliarde și în expansiune care promite să îi facă mai toleranți, inclusivi și diverși. Nu e nici o diferență între a deveni woke și a merge la sală să slăbești sau să faci mușchi, totul e să vrei și să ai bani de abonament. De aceea, gardienii PC, luptătorii woke și artiștii cancelului tind să fie mai degrabă oameni din clasa dominantă, sau, în orice caz, persoane cu o poziție economică stabilă și relativ privilegiată, care să le permită luxul de a participa la cultura anulării și de a practica forme mai mult sau mai puțin subtile de virtue signaling. Cei cu adevărat disenfranchised trebuie să muncească și atunci devin victimele reale ale violenței concrete (fizice, morale și economice). Pentru ei identitatea este pușcărie.
În ciuda antagonismului aparent ireconciliabil între PC și dreapta radicală, ele au un mod de operare relativ similar: politica vituperării la adresa celor diferiți; trasarea de bariere identitare de netrecut; gândirea Schmittiană care diferențiază între prieten și dușman (aliați și non-aliați); practicarea culturii denunțului și a înfierării morale. Dreapta radicală are mai mult succes în demersul său nu doar pentru că are mai toate resursele de partea sa, dar reușește totuși să pună degetul pe contradicții reale, pe care însă le deturnează în folos propriu. De exemplu, în mod obiectiv, migrația forței de muncă, devenită planetară sub neoliberalism, aduce cu sine o serie întreagă de tensiuni și fricțiuni sociale la toate nivelurile (clasă, gen, rasă, etc.) în raport cu care PC și identity politics nu au nimic concret de oferit, în afara unor cuvinte goale sau golite de sens (toleranță, multiculturalism, diversitate). Dreapta are diagnosticul corect (în acest caz, migrația e o problemă de luptă de și în clasă), dar soluția e reacționară, în timp ce PC și identity politics au diagnosticul greșit (o problemă culturală) și prin urmare și politicile greșite.
Prin urmare, diagnosticul pus de Friedman este cel corect: PC este o formă de comunicare în care valoarea semnului este mai mare decât conținutul semantic. PC semnalează de fapt poziții politice considerate corecte și nu raportul cu realitatea istorică existentă. Mecanismul de control pe care îl pune în funcțiune PC este rușinea de a nu fi de partea „corectă”. PC are, așadar, o structură pre-modernă de fapt, asemănătoare vânătorii de vrăjitoare. Cancelul este o formă de public shaming și de ardere în piața publică – din fericire, doar în piața publică a rețelelor sociale, dar mecanismul este unul similar. E o formă extra-judiciară de mob justice în care linșajul (moral) este legitimat și încurajat. Cum puritatea morală este la baza acestui tip de justiție, judecătorii de azi ajung de regulă victimele de mâine, pentru că nimeni nu poate fi suficient de pur, cel puțin nu tot timpul. Desigur că oamenii trebuie să fie pedepsiți pentru ceea ce fac greșit, iar victimelor trebuie să li se ofere protecție și ajutor pentru a vorbi, mai ales în situații de relații inegale de putere (cum sunt între șefi și angajați etc.). Dar în același timp e nevoie de punerea în aplicare a unor mecanisme de stabilire a faptelor. Altfel totul se reduce la spectacolul execuției publice.
Un alt paradox al PC și al cancel culture este, pe de o parte, încrederea în autorități oficiale și ierarhice și respectul pentru puterea disciplinară. Cine are puterea să pună în practică cu adevărat cancelul (înlăturarea dintr-o slujbă, îngrădirea accesului la anumite spații sau medii, etc.) dacă nu cineva care are cu adevărat capacitatea să facă asta. Practic cancelul este o confirmare și întărire a autorităților existente. Pe de altă parte, PC și cancel culture se bazează pe o filosofie idealistă: au credința profundă că cuvintele pot schimba lumea, că pot modifica realitatea. Practic PC și cancel culture caută să instaureze realitatea prin discurs. În acest univers pare că e suficient să te identifici cu ceva și să devii acel ceva imediat (iar cei care contestă această posibilitate sunt abuzatori) sau, invers, e suficient să numești pe cineva într-un fel și persoana respectivă se va transforma brusc în ceea ce a fost numit (3). Faptele și realitatea devin opționale. Pe de o parte, poliție și birocrație, pe de alta, magia limbajului – tocmai această contradicție dă plasticitatea PC și a cancel culture.
În mod mai general, PC și cancel culture sunt simptome ale unei transformări istorice mai ample: ascensiunea și globalizarea culturii narcisiste de tip american odată cu hegemonia neoliberală. Generalizarea folosirii social media nu doar ca forme de comunicare, ci și ca spații de afirmare și ascensiune socială au împins narcisismul la paroxism. Cum a observat Demita Frazer transformarea în marfă a tot ceea ce există în cadrul capitalismului neoliberal a dus la ruperea politicilor identității de originile sale anticapitaliste și încorporarea lor într-un vast mecanism de afirmare narcisică. Cultura PC spune cât de ireconciliabil diferiți sunt oamenii; cum identitățile lor personale și experiențele lor individuale sunt unice și intraductibile. Adică nimic altceva decât glorificarea individualismului neoliberal. The Look at me culture, cum ar mai putea fi numită, adică o cultură bazată pe solipsism: nu doar că experiența personală contează, ci ea este esențială, fundamentală, constitutivă identității, atât de radical unică încât nu poate fi comunicată sau transmisă mai departe. E cam cum spunea mai demult Andrei Pleșu despre comunism: cine nu l-a trăit, nu are cum să-l înțeleagă. Cultura narcisismului este în mod necesar lipsită de posibilitatea universalismului, de posibilitatea depășirii experiențelor personale, pentru că sunt singurele care contează și care sunt adevărate. De aceea trăim într-o cultură globală în care oamenii vorbesc întruna despre ei înșiși, căutând să arate cât de radical diferit sunt de ceilalți.
Allan Bloom, un filosof conservator american și din această perspectivă critic la adresa turnurii neoliberale a capitalismului din ultimele patru decenii, a scris în cartea sa faimoasă că tinerii nu mai au eroi. Azi nu doar că nu mai există eroi, dar trăim într-o societate care face din victimizare o formă de eroism. Și nu e vorba aici de solidaritatea normală, absolut necesară cu victimele concrete ale diferitelor forme de injustiție. E vorba mai degrabă de transferul pe persoană fizică al unor injustiții și forme de victimizare care au fost (sunt) colective. Exhibarea unor răni sau a unor traume care nu au fost trăite personal, dar sunt resimțite ca personale doar în virtutea apartenenței la o comunitate sau alta. Oamenii își aleg identități ale unor grupuri care au fost oprimate istoric pentru a se înscrie în această linie a victimizării și pentru a cere reparații sau beneficii în nume propriu, sub forma unor cariere individuale. Cu cât trauma e mai mare, cu atât mai bine incorporabilă în cultura narcisismului.
Însă și PC, și cancel culture se află în criză. Cel puțin două sunt cauzele. Prima cauză o reprezintă faptul că cele două au fost atât de mult cooptate de corporații și impuse de acestea că practic e imposibil de diferențiat între mărfuri și PC. Cea mai bună critică a acestei cooptări sunt memele despre Netflix în care se subliniază absurditatea PC a celor mai multe dintre producțiile canalului. A doua cauză, mai structurală, o reprezintă faptul că realitățile capitalismului global s-au schimbat și că coordonatele pe care s-a afirmat versiunea sa neoliberală nu mai există. Cultura dominantă a acestui mod dominant de producție și circulație se prăbușește sub greutatea propriilor sale contradicții, dar și ca urmare a faptului că relațiile economice și sociale care au făcut-o posibilă se schimbă.
Revenind la situația din România, cum am spus la început, cancelul a fost practicat inițial de dreapta anticomunistă. În prezent e apanajul unui segment al unei generații mai tinere, crescută pe social media și mare consumatoare de cultură populară americană. Multe dintre temele sale sunt direct din import și de aceea apar drept ridicole în contextul local, precum discuțiile despre whiteness. Ce e și mai contradictoriu e faptul că aceleași grupuri (sau oameni) care realizează acest import sunt și cele care vorbesc în același timp de nevoia de decolonizare sau de postcolonialism fără să sesizeze contradicția.
Însă, pe lângă caracteristicile generale ale PC și cancel culture, contextul local aduce câteva trăsături particulare. Fiind o societate abia foarte recent post-rurală, rușinea funcționează și mai puternic ca formă de control. În plus, bârfa, zvonul, „gura lumii” sunt mult mai prezente și mai funcționale decât în societățile urbane. Nu de puține ori, grupuri care practică PC și cancel culture au revendicat un imaginar sătesc: șezătoarea, claca, sfatul. Mai mult, așa cum a observat Daniel Barbu, cultura română contemporană este caracterizată de normalizarea și încurajarea denunțului; ea este o cultură a suspiciunii generalizate – un teren propice pentru cancel culture. A denunța pe celălalt (de regulă în fața unei autorități, fie formale, fie simbolice, precum opinia publică) este o practică locală curentă ce nu a avut nevoie de apariția cancel culture pentru a prospera. A denunța, pentru a face de râs și astfel pentru a pedepsi, e o formă de anulare ce precede cu mult cancel culture și e mult mai înrădăcinată decât aceasta. Una dintre sursele de fascinație cu privire la dosarele fostei Securități e legată de faptul că acolo se poate vedea foarte limpede cine pe cine turna și ce avea de spus fiecare despre ceilalți, precum și cât de generalizată era această practică, de multe ori în lipsa unor constrângeri ale instituției represive. „A turna”, „a da în gât”, „a spune” – sunt moșteniri ale unei culturi rurale orale care preced și, cel mai probabil, vor supraviețui cancel cultureîn cultura autohtonă.
Stânga locală a fost istoric una foarte fragilă și slab articulată, probabil cu excepția primelor două decenii din comunism. Rearticularea treptată ce s-a petrecut după 2000, și a culminat odată cu criza financiară din 2010 și a răspunsurilor politice la aceasta, a relegitimat discursul de stânga în spațiul public cu costul fragmentării extreme a câmpului. În acest context importul de PC și cancel culture a putut să treacă drept de stânga tocmai pentru că nu a existat o forță de rezistență semnificativă. În plus, cum însăși grupusculele de stânga erau ele însele în căutarea și afirmarea propriilor identități specifice, joncțiunea a fost inevitabilă. Doar că așa au apărut tot felul de mutanți: USR-ul a fost considerat marxist doar pentru că avea o retorică inclusivă față de minorități; corporațiile erau considerate aliate pentru că participau la Pride; persoanele trans erau considerate automat ca fiind de stânga doar pentru că erau trans; etc. În lipsa unei contraponderi, cele mai crase mecanisme neoliberale de marketing și promovare au devenit automat forme de emancipare, deci de stânga. În acest context PC și cancel culture au devenit oportunități de ascensiune socială și de progres în carieră pentru grupuri și oameni care au folosit fără scrupule, în beneficiu propriu, exhibarea identității. Astfel, identitatea a devenit automat un merit personal care nu avea nevoie decât de o afirmare cât mai gălăgioasă și, eventual, mai bănoasă. Totodată, repetarea mantrei clasei dominante purta cu sine speranța că așa se poate deveni parte din ea. Poate mai mult decât în contextul american de unde au fost importate, în România PC și cancel culture au fost mult mai bine integrate unor demersuri carieristice, o strategie care pentru mulți a funcționat și, probabil, că va mai funcționa o perioadă. De aceea, la periferie, cum e România, pare că oportunismul PC și al cancel culture abia începe să se afirme cu adevărat.
Note:
(1) Folosesc termenul de „corectitudine politică” în sensul antropologic articulat de Jonathan Friedman, dar, spre deosebire de el, includ aici și ceea ce se numește „identity politics”. Mi se pare că termenul de „corectitudine” încapsulează foarte bine ideea de moral righteousness care subîntinde discursul identitar.
(2) În acest proces de transformare a clasei într-o formă de identitate și, astfel, de ocultare a sa, a fost deturnat și conceptul de intersecționalitate, așa cum a fost formulat în contextul particular al științelor juridice din SUA de către Kimberlé Crenshaw la sfârșitul anilor 80. Folosit acum abuziv drept substitut de analiză teoretică de promotorii corectitudinii politice și ca sperietoare de către conservatori, inițial termenul descria modul în care rasa și sexualitatea se intersectează în trăirea clasei sociale. Conceptul a fost formulat în urma unui proces prin care un grup de angajate afro-americane au dat în judecată General Motors pentru că au fost concediate. Deși compania era acoperită de lege, cazul a arătat că normele legale erau în mod structural scrise în defavoarea celor de culoare, mai ales a femeilor.
(3) Discuția despre folosirea x la pluralul cuvintelor pentru a indica nonbinaritatea, care a reapărut recent în spațiul public local, este sugestivă în acest sens. Ea este o practică calchiată după Latinx care viza înlocuirea Latino/Latina. În practică ea a rămas o formulă uzitată doar în campusurile americane, fiind în general respinsă de comunitatea vorbitoare de spaniolă și chiar interzisă de autoritățile din Puerto Rico ca fiind lipsită de respect. Dar să presupunem că formula cu X ar fi prins și ar fi fost acum instituționalizată. Nu ar fi schimbat cu nimic faptul că în mod predominant muncile cele mai grele în agricultura americană sunt făcute de emigranți Latinax pe salarii derizorii. Cu sau fără X situația lor economică rămâne una nefastă.
Sursă: revista Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 59-74.
imagine de fundal: PIXABAY
Florin Poenaru este antropolog, lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.
Cine e autorul că scrie profund?!