Viitorul dreptei populiste religioase.

Despre dreapta populistă religioasă a început să se vorbească extrem de mult mai ales după spectaculoasele victorii electorale ale lui Trump în SUA și Bolsonaro în Brazilia. Un fel de consens nerostit, că religia ar ține doar de domeniul trecutului iar dreapta radicală (xenofobă și conspiraționistă) ar fi fost discreditată definitiv după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost erodat rapid, făcînd loc unor angoase, printre elitele liberale, că ”barbarii” ar fi chiar la porți, ori chiar în cetate, printre ”noi”.

Angoasa a fost doar amplificată și de descoperirea că, majoritatea votanților pentru aceste platforme politice iliberale era alcătuită din votanți tradiționale ai partidelor de centru, centru-dreapta și centru-stînga: clasele populare, muncitorii (aruncați pe platforme naționaliste și protecționiste de procesele de relocare a producției industriale din Vest în restul lumii), micii artizani etc. Adică, barbarii erau de fapt foștii aliați și votanți.

Cum a fost posibil acest lucru? Ne așteaptă un val populist de dreapta? Sînt întrebările la care voi încerca să răspund parțial.

1. Religie și participare politică.

Către anul 1980 religia revine din nou în atenția publică și sociologii încep să discute despre o eventuală revenire a religiei în viața publică. Patru mari evoluții, produse în diverse părți ale lumii, fiecare avînd cauze și linii de evoluție proprii, au generat o atenție sporită asupra religiei și acceptarea faptului că aceasta este departe de a fi murit sub impactul secularizării, așa cum prevesteau părinții fondatori ai științelor sociale.
Cele patru procese sînt:
a) revoluția islamică în Iran,
b) emergența mișcării Solidaritatea în Polonia și rolul oficial al Bisericii catolice în această mișcare,
c) rolul catolicismului în Revoluția Sandinistă și în alte conflicte politice în America Latină și
d) revenirea publică a fundamentalismului protestant ca forță în politica americană¹.

Rezultatul combinat al revenirii ”publice” a religiei a fost deprivatizarea religiei – adică religia (prin liderii ei) refuza să mai rămînă în sfera privată și se afirma ca un actor public, ca parte a societății civile.

Aceasta s-a tradus printr-o vizibilitate mediatică mai mare a figurilor religioase, a căror gesturi și acțiuni apar ca fiind relevante. Importanța figurii lui Ioan Paul al II-lea ca simbol mediatic al luptei contra ”lagărului socialist” nu poate fi subestimată: chiar dacă e îndoielnic că Papa ar fi învins diviziile sovietice, acțiunile sale au contribuit la legitimarea intervențiilor liderilor religioși în chestiuni politice, deci în viața cetății. Prin Ioan Paul al II-lea Biserica Catolică se spală de păcatul de a fi complice al nazismului și devine unul din cei mai puternici luptători pentru ”libertate și democrație”.

Pe de altă parte, explozia ONG-urilor după anii 1980 și emergența societății civile (ONG-uri, asociații voluntare) în calitate de element necesar și obligatoriu al proceselor de democratizare² a creat noi nișe de acțiune (structuri de oportunități politice) pentru actorii religioși, la nivel local, regional, național și transnațional.

2. Mișcările religioase și noile nișe politice.

Mișcările conservatoare religioase încearcă deopotrivă să creeze o familie politică distinctă dar să se și constituie ca o temă politică transversală (după modelul verzilor în UE). La un capăt al acestui proces stau încercările diverselor mișcări radicale de dreapta de a construi alianțe pan-europene pentru coordonarea eforturilor iar la alt capăt stau diversele încercări de a intra pe diverse nișe politice și culturale.

Ca să dau un exemplu recent: mișcarea ”homeschooling” (școlirea acasă), deși nu foarte vocală în contextul altor acțiuni a conservatorilor religioși, este una dintre nișele pe care conservatorii religioși pedalează cel mai mult. În SUA se estimează că mai mult de 70 % din cei care practică școlirea acasă o fac din motive religioase³. În Republica Moldova tema școlirii acasă apare sporadic în mediile religioase, deopotrivă protestante și ortodoxe⁴. Promotorul cel mai fidel al mișcării, la nivel organizațional, este Asociația Homeschooling Moldova, condusă de Diana Chicu, iar mass-media care dedică cea mai mare atenție temei este…Sputnik Moldova. Astfel, Asociația Homeschooling a organizat un atelier pe tema școlirii acasă în cadrul Tîrgului Ecologic Iarmareco iar pe 21 septembrie intenționează să organizeze un nou training, la Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu, organizat de reprezentantul CMF în Rusia, reprezentantul CMF pe lîngă ONU, Alexei Komov (care a fost anul trecut la CMF Chișinău unde a făcut o prezentare similară). Vedem astfel pe de o parte o încercare de a introduce subtil tema ”homeschoolingului” ca mod de viață alternativ și sustenabil și deci ”eco”, iar pe de altă parte, prin organizarea unor evenimente în spații publice precum biblioteca, legitimarea cauzei ”școlirii acasă” ca temă legitimă de discuție publică.

3. O speculație politică asupra populismului de dreapta.

În ultimii 70-80 ani, viața politică în țările dezvoltate a fost dominată de trei mari familii politice: a) partidele conservatoare și creștin democrate, b) partidele liberale și c) partidele socialiste și social-democrate⁵. La acestea am putea adăuga încă o familie – verzii – care, deși au creat teme și clivaje politice noi (mediul, schimbările climatice globale) nu au reușit să acceadă decît sporadic la guvernare și, într-un sens, au reușit să se impună mai degrabă ca temă politică transversală, care trece dincolo de clivajele politice tradiționale și forțează ceilalți actori politici să ia atitudine pe tema mediului⁶ decît ca familie politică independentă⁷. Chiar și în fostul lagăr socialist (Europa de Est și Federația Rusă) partidele politice constituite după prăbușirea URSS s-au străduit să se înscrie, ideologic și programatic, în aceste trei mari familii politice europene.

Această situație e în proces de schimbare în ultimii ani din cauza efectului combinat al mai multor procese, dintre care enumerăm:

• migrația spre ”centru” a partidelor de stînga (așa-zisa zisa ”a treia cale” îmbrățișată de Blair, Renzi, Schroeder etc) care au acceptat capitalismul – inclusiv în varianta sa neoliberală. Rezultatul pe termen lung al acestei strategii a stîngii este pierderea, de către aceasta, a contactului și contractului politic cu muncitorii. Clasa muncitoare, dispersată și precarizată⁸ și ea, dar totodată lipsită de apărare în fața capitalului transnațional și avînd sentimentul că a fost ”trădată” de partidele socialiste, a migrat, cu vot cu tot, spre alte partide, inclusiv de extremă dreapta. Acest proces, intens dezbătut în științele politice, poartă numele de dealiniere și realiniere⁹. Astfel, în Franța, Frontul Național al lui Jean-Marie Le-Pen a crescut în anii 1980 pe seama imploziei Partidului Comunist Francez¹⁰.

• Criza economică din 2008, urmată de criza refugiaților cu începere din 2015. Prima criză a adîncit inegalitățile dintre țările-membre ale UE și a demonstrat că în interiorul Uniunii nu există un sentiment de solidaritate. În loc să fie doar salvată (de consecințele unei crize care mergeau dincolo de granițele ei), Grecia a fost întîi umilită, apoi redusă la rolul de veșnic elev al UE și sinonim cu lenea și traiul în exces. Celelalte țări de la periferia sudică a UE – Portugalia, Spania și parțial Italia – au trecut prin dificultăți similare dar, chiar dacă tratamentul ce li s-a aplicat a fost dur, ele au fost scutite de umilință. Criza refugiaților, pe de altă parte, a contribuit direct la ascensiunea unor forțe politice anti-migrație, nativiste, izolaționiste. Deși funcționa de zeci de ani ca o fortăreață (a se vedea cifrele de ordinul zecilor de mii de imigranți care s-au înecat sau au murit altfel încercînd să traverseze granițele maritime, aeriene și mai ales acvatice ale UE), Uniunea proiecta, atît în interior cît și în exterior imaginea unui adăpost sigur pentru persecutații lumii. După 2015 UE nu a proiectat nimic altceva decît imaginea unei regiuni obsedate de propria securitate și foarte zgîrcită în a împărți bunăstarea sa cu săracii lumii.

• Ambele crize – cea economică și cea a refugiaților – au contribuit la consolidarea convingerii, în rîndul europenilor, că elitele de la Bruxelles nu au vreo legătură cu popoarele europene, că politicile adoptate de Parlamentul și Comisia Europeană reflectă interese înguste și nu se preocupă de binele comun al cetățenilor ordinari. În SUA criza economică a avut un efect similar – puși în fața realității că, drept urmare a crizei, statul american a preferat să salveze marile corporații – bănci, fonduri de asigurare – și i-a lăsat de izbeliște pe americanii ordinari, o bună parte din clasa muncitoare americană a preferat să voteze o candidatură anti-sistem, pe Donald Trump. În ambele cazuri s-a creat un sol fertil pentru inițiative și mișcări politice anti-sistem, pentru revendicări și platforme populiste. Studiile comportamentului electoral la nivel european arată votantul tipic al partidelor de extremă dreaptă face parte din clasa muncitoare¹¹. O analiză demografică a votului legat de Brexit a găsit același lucru în Marea Britanie¹².

• Rezultatul combinat al acestor procese (și sînt departe de a crede că această listă scurtă epuizează toate variabilele posibile!) a fost crearea unor nișe, sau, în limbajul științelor politice – structuri de oportunități – pentru partidele de extremă dreapta. De asemenea, au apărut nișe și pentru mișcări populiste, atît la dreapta cît și la stînga. Pe filiera extremei drepte, partidele și mișcările extremiste au avut un comportament politic flexibil reușind să incorporeze atît revendicări naționaliste, suferințe și crize legate de procesele de dezindustrializare, iredentisme etnice dar și critici ale unor excese ale capitalismului neoliberal, reacții anti-individualiste etc¹³.

Mai mulți autori vorbesc despre re-emergența populismului în Europa făcînd apel mai ales la exemplul unor partide și mișcări precum Syriza (Grecia, la stînga), Podemos (Spania, la stînga), Movimento Cinque Stelle (M5S, Italia, la dreapta), PIS (Polonia, la dreapta) etc.

Populismul, un termen greu de definit, e utilizat deopotrivă ca armă retorică peiorativă (etichetă care se aplică unor partide incomode), dar și ca concept descriptiv. Ne interesează al doilea caz.

Conform definiției acceptate a lui Cas Mudde, populismul reprezintă o ideologie ”care consideră societatea ca fiind separată în două grupuri omogene și antagoniste, ”poporul onest” versus ”elita coruptă”¹⁴. În acest sens, populismul este o ”ideologie” neutră în sensul în care nu vine cu o încărcătură politică proprie și se poate plia pe aproape orice altă ideologie.

Chiar dacă la nivel global inegalitatea de venituri scade constant¹⁵, dinamicile locale ale acesteia nu sînt deloc lineare și unidirecționale. Astfel, pe fundalul creșterii egalității de venituri în China și India și alte țări în curs de dezvoltare, în SUA dinamica e inversă – inegalitatea de venituri e în creștere constantă iar aceasta e un sol fertil pentru idei populiste (care sînt justificate de o realitate în care cei care au cîștigă și mai mult iar cei care nu au sărăcesc continuu) nu poate decît să genereze noi frustrări în rîndurile electoratului american și să alimenteze diverse reacții, inclusiv reacții populiste¹⁶.

Altfel spus, retorica politică a establishmentului încearcă să limiteze posibilitățile partidelor populiste. Politicile economice ale acestuia, pe de altă parte, creează în mod constant electorat pentru acestea.

4. Viitorul populismului local.

Caracteristicile principale ale sistemului politic al Republicii Moldova – dezvoltarea și instituționalizarea slabă a partidelor politice, cultul liderului în partide, rețelele clientelare care domină relațiile politice, pluralismul prin definiție¹⁷, slaba dezvoltare a societății civile, absența unor instituții de democrație participativă ce ar suplimenta și energiza democrația reprezentativă, centralizarea excesivă a statului, dependența quasi-totală a administrației publice locale de Chișinău – oferă perspective (și limite) contradictorii asupra viitorului populismului local.

La un nivel general, aproape toate partidele din Republica Moldova pot fi categorizate ca fiind ”populiste”¹⁸. Or, atît partidele zise de dreapta (unioniste, pro-business) cît și cele zise de stînga (pro-ruse) își construiesc programele politice pe axa antagonismului poporului pur (care e ”națiunea română oprimată”, ”oamenii simpli”, ”cetățenii moldoveni”, ”poporul deșteptat”) căruia i se opun niște elite corupte (clasa politică coruptă care poate fi pro-rusă, în narativele unioniste, pro-română, în narativele pro-ruse, sau pro-Bruxelles, în narativele conservatoare). Acest populism politic e suplimentat, aproape întotdeauna, de retorică religioasă care vine în diverse forme. Atît forțele pro-europene (PPDA, PD, PAS, PL etc) cît și forțele pro-ruse (PSRM, PCRM) folosesc din plin retorică religioasă în discursurile lor.

Biserica Ortodoxă din Moldova (reprezentată în temei de cele două mitropolii) nu este în nici un fel un jucător politic, sau cultural, sau măcar religios autonom. Canonic, aceasta depinde de Patriarhia Rusă (Mitropolia Moldovei) sau de Patriarhia Română (prin Mitropolia Basarabiei) și în lipsa unei tradiții și reflecții teologice locale asta o face dependentă de agenda politică a bisericilor-mamă. Și în plan local, ambele Mitropolii nu fac jocuri politice autonome (poate cu excepția campaniei electorale din 2011 cînd Mitropolia Moldovei a încercat să bage un candidat – pe Valeriu Pasat – în parlament, pe o platformă ortodoxă, dar a eșuat lamentabil). La moment Mitropolia Moldovei pare a fi sub ”controlul” președintelui Igor Dodon dar, nu trebuie să uităm că Mitropolia a făcut întotdeauna un joc dublu – în timpul cînd în Moldova exista un regim semi-dual de putere, PSRM-PD, mitropolia nu a făcut vreun gest de rezistență în fața PD și nu a contestat în vre-un fel acel aranjament. Iar asta ne face să credem că Mitropolia va juca și de acum înainte precaut, încercînd să navigheze cu succes (și profit!) printre diversele ramuri ale puterii.

Președintele Igor Dodon, populistul nr. 1 local la moment, e poate figura care trezește cele mai multe angoase în legătură cu o eventuală creștere a populismului politic și religios (să nu uităm, Dodon a organizat Congresul Mondial al Familiilor anul trecut). Totuși, interesul președintelui moldovean pentru colaborarea cu dreapta religioasă internațională este unul conjunctural (ca și celelalte interese ale sale). Ca să dăm un exemplu: retorica pro-ortodoxistă, anti-Vest (anti-UE, anti-SUA) a președintelui a fost înlocuită, după ”revoluția ambasadorilor” din iunie 2019, de o retorică conciliantă care caută poduri de înțelegere cu UE, cu SUA și chiar cu NATO. Aceasta ne sugerează că președintele prețuiește mai mult funcția sa (iar demonstrația de forță a ambasadorilor UE, Rusiei și SUA din iunie i-au arătat că orice funcție poate fi temporară) și că, în procesul de acceptare a sa de către establishmentul european și american, acesta va căuta să mai taie din legăturile sale cu ”radicalii de dreapta”. După alegerile parlamentare din 24 februarie, și mai ales după ”revoluția ambasadorilor” din 14 iunie, Igor Dodon a început un proces vizibil de distanțare față de dreapta religioasă (care putea să se fi început anterior, cînd președintele moldovean a ales să nu meargă la CMF Verona). În perioada iunie-septembrie 2019, președintele moldovean practic nu a făcut declarații sau luări de poziții pe teme precum egalitatea de gen, drepturile femeilor, drepturile comunității LGBT. Președintele a avut o întîlnire privată cu Brian S. Brown în luna iulie care însă nu a fost urmată de evenimente majore (cel puțin la nivelul unor evenimente publice). Mai mult, în cadrul noii coaliții de guvernare PSRM-ACUM, părțile au convenit instituirea unui moratoriu pe discursurile geopolitice și pe chestiunile identitare care dezbină. În acordul de guvernare semnat în septembrie 2019, se conțin prevederi generoase, ce nu ar fi fost posibile în platforma politică a PSRM în anii trecuți – promisiunea de a ratifica Convenția de la Istanbul etc. Mai mult decît atît, în cadrul alocuțiunii sale la Asambleea Generală ONU, rostită pe 26 septembrie, președintele a menționat ”asigurarea egalității de gen și abilitarea femeilor” ca fiind elemente cruciale pentru ”accelerarea dezvoltării durabile atît prin impulsionarea creșterii economice, bunăstării familiilor, comunităților, cît și a statului per ansamblu¹⁹.” Tot în septembrie 2019, Iurie Roșca, unul din partenerii intelectuali ai președintelui pe filiera conservatoare, a organizat o eveniment – o conferință internațională cu titlul: ”Dincolo de Momentul Unipolar – Perspective asupra Deveniri Lumii Multipolare” la care au participat oameni din rețeaua CMF – Alexei Comov, de exemplu. Dacă anterior evenimentul era organizat sub patronajul președintelui, acum șeful statului a lipsit de la eveniment iar președinția nu s-a implicat oficial în nici un fel²⁰. Ceea ce confirmă teza ca președintele Dodon e mai degrabă oportunist în relația sa cu dreapta conservatoare și se asociază cu ea mai ales cînd îi convine politic.

Fără îndoială, creșterea inegalităților în Republica Moldova – în funcție de mediul de trai rural-urban, inegalitatea de gen, inegalitățile regionale, inegalitățile de vîrstă, inegalitățile de statut și acces la piața muncii²¹ – și sentimentul de abandonare pe care îl au unele grupuri ar putea oferi un soi fertil pentru partide și platforme populiste care și-ar propune să ”lichideze” aceste inegalități.

Ar exista, în acest fel, o nișă pentru un partid populist rural (țărănist), sau pentru un partid de gen (mișcarea femeilor). Realitatea țării este însă mult mai complexă.

La nivelul clasei politice există deocamdată un consens tacit asupra faptului că țara ”nu-și poate permite” partide regionale (de unde și păstrarea, pe durata tuturor guvernărilor a prevederilor care le fac imposibile pe acestea). În plus, actualele prevederi privind înregistrarea partidelor politice – necesitatea colectării a cel puțin 5000 semnături din cel puțin jumătate din unitățile administrativ-teritoriale ale țării – fac dificilă (și foarte costisitoare) coagularea politică a unor mișcări populare, fără susținerea din partea marelui capital²². Altfel spus, mișcări populiste pot apărea dacă se va găsi…un finanțator pentru ele.

De asemenea, caracterul clientelar și personalizat al majorității partidelor politice le face pe acestea dependente de capriciile liderului, nu de prevederi programatice.

În fine, mai adăugăm aici și o lipsă comună de viziune asupra economiei sau absența unor proiecte de țară (pentru partidele moldovenești punctul cel mai important din program fiind cel cu privire la orientarea geopolitică sau cel cu privire la relația partidului cu proiectul Unirii).

Adunate laolaltă – oportunismul liderilor politici, oportunismul și lipsa de autonomie a Bisericii, pluralismul social, anomia și lipsa de solidaritate – toate acestea fac destul de improbabilă emergența, în curînd, a unor platforme populiste conservatoare de cursă lungă în Moldova. Ceea ce nu ne scutește de un alt risc, cel al ”deraierilor”, fie și temporare, în fals conservatorism, al partidelor tradiționale.

REFERINȚE:
1^ Casanova, José. Public Religions in the Modern World. 1 edition. Chicago: University of Chicago Press, 1994, p.3.

Acest articol face parte din proiectul ”Congresului Mondial al Familiilor Verona 2019”. Proiectul este realizat cu suportul financiar al Fundației Soros-Moldova, prin intermediul Departamentului Justiție și Drepturile Omului.