Doi ani în urmă, în februarie-martie 2020, lumea intra în prima carantină mondială legată de pandemia Covid 19.
Restricții de circulație, mișcare, călătorii, obligativitatea respectării unor reguli de acces în spații publice închise, dezvoltarea unor sisteme tehnologice sofisticate de urmărire digitală a persoanelor și a contactelor acestora – lucruri pe care ne-am obișnuit să le vedem doar în filmele de ficțiune despre regimuri autoritare au devenit normă și realitate curentă peste tot, inclusiv în țările zise ”democratice”.
(Moldova a intrat în carantină, ca de obicei, mai la coadă: după ce majoritatea țărilor din jurul ei instituiseră deja măsuri restrictive drastice și abia după ce politicienii locali și-au tîrîit orgoliile și calculele prin glodul de la Hîncești, unde au fost organizate niște alegeri pentru un mandat de deputat ce nu conta pentru nimeni.)
Cei 5.6 milioane de morți la nivel global și peste 10 600 la nivel local sînt un bilanț tragic provizoriu al pandemiei.
Am așteptat cu nerăbdare apariția unor reflecții locale despre pandemie.
Am scris și noi, la PLATZFORMA, mai multe materiale descriptive, articole critice, reflecții și chiar o carte ilustrată despre un oraș mai adaptabil la crize de genul celei pandemice dar ele au fost mai degrabă materiale de etapă și erau informate de educația noastră artistică, politică, sociologică și antropologică. Am scris despre faptul că această pandemie ne forțează să regîndim politicul și să inventăm un alt tip de politic pentru că politica obișnuită a murit. Am tradus articole despre originea coronavirușilor.
Lilia Nenescu a scris despre faptul că măsurile de carantină trebuie să fie complementate de politici și practici de solidaritate: acel ”stai acasă” cerut și impus de autorități trebuie complementat de un ”stai acasă solidar, unul care include grijă, empatie și ajutor pentru comunitatea din jurul tău”, unul sensibil la realitatea că unii nu pot sta acasă pentru că nu au casă, nu se pot spăla pe mîni pentru că nu au acces la apă, nu sînt mirați de carantină pentru că trăiesc și muncesc de zeci de ani în regim de carantină.
O abordare critică a pandemiei din perspectiva unei expertize de sănătate publică însă ni se părea peste puterile noastre.
De aia știrea că Ala Tocarciuc, expertă internațională în sănătate publică, s-a apucat de o asemenea carte ne-a bucurat.
Ala Tocarciuc a fost una dintre puținele voci lucide pe durata acestei pandemii (în care multă altă lume lucidă s-a rătăcit în diverse hățișuri ale minții), reușind să fie deopotrivă observatoare atentă, sfătuitoare prudentă și optimistă moderată. Ceea ce nu e puțin…
Cartea, ”Prima Carantină Mondială. O scurtă istorie a pandemiei anului 2020”, a apărut inițial în limba rusă, la sfîrșitul anului 2021, la editura Litres/Издательские решения.
Cartea, prezentată de autoare ca fiind teza ei de doctor scrisă cu 30 ani de întîrziere, e o lucrare eclectică ce poate fi citită și ca un ghid de politici de intervenție în cazul unei pandemii precum cea actuală dar și ca o platformă de discuție despre ce a mers și ce n-a mers în procesul de gestionare a pandemiei.
Fiecare capitol este însoțit de o scurtă concluzie care prezintă concis tezele sau aspectele abordate în capitol.
În prima parte a cărții Ala Tocarciuc vorbește despre trecutul pandemiilor și epidemiilor, despre începuturile epidemiologiei și evoluția viziunilor despre boli, microbi și sănătatea publică, despre modelele matematice și statistice utilizate de epidemiologi și specialiștii în sănătate publică, despre istoria vaccinurilor dar și a mișcărilor anti-vaccin.
Un capitol aparte este dedicat exercițiului Event 201, organizat în 2019 de către Centrul de Sănătate Publică al Universității Johns Hopkins (Center for Health Security) în colaborare cu Forumul Economic Mondial și Fundația Bill și Melinda Gates. Evenimentul simula situația unei pandemii globale cauzate de un coronavirus ce ar fi trecut de la lilieci la oameni prin intermediul porcilor.
În cadrul exercițiului au fost elaborate o serie de măsuri și recomandări pentru sectorul public și cel privat în vederea diminuării efectelor negative ale unui asemenea eveniment. Event 201, care s-a defășurat la doar cîteva luni înainte de începerea pandemiei reale de Covid a alimentat teoriile unor conspiraționiști că pandemia Covid 19 ar fi fost rezultatul unui plan diabolic pus la cale de elitele mondiale.
Acesta însă nu a fost decît un exercițiu de rutină, o simulare ca multe altele ce a elaborat o serie de recomandări utile dar nu au putut prevedea o situație atît de complexă și dinamică precum pandemia reală ce s-a dezlănțuit după martie 2020.
(O întrebare legitimă, dincolo de fanteziile conspiraționiste, rămîne însă aceasta: dacă riscul și proporțiile erau previzibile de ce s-a făcut atît de puțin pentru implementarea unor măsuri de precauție – de exemplu pregătirea unor stocuri suficiente de măști și echipamente de protecție?)
Concluzia acestei prime secțiuni a cărții este că, în linii mari, la începutul pandemiei, în 2020, epidemiologia era o știință robustă ce acumulase o experiență considerabilă în gestionarea unor situații pandemice, dotată cu un aparat științific – modele matematice și statistice, date genetice – extrem de avansat, că guvernele fuseseră ”avertizate” prin intermediul unor instrument precum Event 201…
Și totuși pandemia ne-a luat prin surprindere…
Celelalte secțiuni ale cărții caută răspunsul întrebării cu privire la specificul pandemiei Covid 19.
Ala Tocarciuc menționează că, una din principalele probleme, la etapa inițială, a fost cea privind la accesul la informație veridică despre virus. Or, autoritățile chineze au întîrziat nepermis de mult (cel puțin 6 zile care s-au dovedit a fi cruciale) să recunoască gravitatea situației, să restricționeze evenimentele publice și să comunice OMS și celorlalte guverne informație despre noul virus.
Un alt moment, adus de autoare drept motiv pentru gestionarea proastă a pandemiei Covid 19 a fost faptul că specialiștii (epidemiologii, medicii, specialiștii în sănătate publică) au fost marginalizați de către politicieni.
E adevărat că retorica politică a războiului – folosită pe larg de politicieni – a scos în prin plan politicieni ahtiați de atenție mediatică (Trump), dornici cu orice preț să arate învingători (Dodon) în detrimentul unor măsuri rezonabile recomandate de specialiști.
Dar e la fel de adevărat, cum recunoaște și autoarea, că pandemia a solicitat de la guverne acțiuni politice fără precedent – instituirea carantinei, a obligativității măștilor și a certificatelor de vaccinare – care nu se puteau întîmpla fără eforturi politice considerabile.
Altfel spus, pandemia a fost și este o chestie mult prea importantă pentru a fi lăsată doar pe seama specialiștilor și a trebuit să aibă și o față politică.
E drept, recunoaște autoarea, specialiștii și oamenii de știință au avut și ei ezitările și incoerențele lor – recomandările cu privire la purtatul măștii (ce au oscilat de la ”să poarte măști doar cei bolnavi” la ”să poarte măști și cei cu simptome” la ”să poarte măști toată lumea”) au contrariat pînă și pe cei mai înverșunați profeți ai științei și triumfului ei inevitabil asupra tuturor prejudecăților și miturilor.
A existat, pe durata pandemiei, scrie Tocarciuc știință bună, știință proastă dar și știință oportunistă. Ca o ilustrație: în doar primul an de pandemie, sistemul de indexare PubMed a înregistrat peste 90 mii publicații despre Covid 19, majoritatea dintre ele însă fiind fără o reală valoare științifică, fiind interpretări, opinii proprii și speculații făcute în absența oricăror date de laborator.
În situația cînd virusul se răspîndea cu o viteză amețitoare, știința a trebuit să funcționeze în condiții de război: să experimenteze în timp real (fără posibilitatea de a aștepta să vadă rezultatele în timp), să modifice din mers tratamente și medicamente (transfuzia de plasmă a părut o soluție temporară apoi a fost adandonată, istoria diverselor preparate despre care s-a vorbit, la un moment dat, că pot pune capăt pandemiei, e o colecție de anecdote și ea).
Pe de altă parte, ca niciodată, știința s-a aflat, pe durata pandemiei sub lupa societății, fiecare pas, măsură, realizare ori recomandare științifică fiind imediat analizat atent.
În linii generale, dacă ținem cont de viteza cu care a fost elaborat vaccinul, cantitatea imensă de date ce s-au adunat cu privire la virus, genetica și epidemiologia acestuia, se poate afirma că știința a ieșit cu bine din această situație.
Desigur, rămîn anumite restanțe și lecții de învățat pe dimensiunile de transparență, educația științifică a populației și comunicare publică.
Pandemia Covid a pus și o altă problemă ce s-a dovedit a fi dificilă de rezolvat pentru societăți, una de guvernamentalitate.
(În filosofia politică a lui Michel Foucault, guvernamentalitatea se referă la faptul că guvernarea unei societăți implică nu doar exercitarea puterii de stat, funcționarea unui sistem politic și relațiile cu alte state, ci și intenția guvernului de a guverna prin modelarea comportamentului cetățenilor săi pentru a produce anumite efecte – de exemplu sporirea bogăției țării, creșterea prosperității etc).
Altfel spus, pentru limitarea răspîndirii virusului și pentru implementarea unor politici eficiente de depistare, izolare și tratare a infectaților guvernele au avut nu doar de proclamat politici și de implementat restricții, ci și de modelat și de modificat comportamentele cetățenilor proprii.
Ca să dau un exemplu: pentru limitarea stoparea și restricționarea circulației virsului a fost nevoie nu doar de politici centrale ale guvernului (cea de a limita circulația, de exemplu) dar și de adoptarea unor noi tipuri de comportament de către cetățenii individuali: spălatul mîinilor, purtatul măștii, măsuri de precauție în timpul contactului cu alți oameni, evitarea aglomerărilor și a aflării cu mai mulți oameni pentru o perioadă mai lungă în spații închise, vaccinarea etc. Succesul pandemiei a fost influențat în măsură egală de ambele tipuri de măsuri.
În țări ca Moldova, guvernul a eșuat să realizeze funcția de guvernamentalitate, adică să convingă cetățenii să își modifice anumite tipuri de comportament pentru ca societatea în genere să reziste mai eficient la virus.
Explicația oferită de autoare – oamenii, care compun societatea sînt imperfecți și susceptibili de a se înșela (de unde și un capitol întreg despre diversele erori cognitive pe care le fac oamenii) – nu mi se pare deloc plauzibilă.
Parțial însă aceasta nu este vina autoarei – dimensiunea sociologică a comportamentului cetățenilor în contextul pandemiei în diverse țări este domeniu studiat insuficient: încă lipsesc sondaje transnaționale și globale ce ar studia motivele profunde ale încrederii și neîncrederii cetățenilor în măsurile implementate de guverne, acceptarea sau neacceptarea vaccinului, relațiile de încredere în diversele tipuri de comunicare: oficială, prin intermediul mass-media, prin intermediul rețelelor sociale etc.
Ultima parte a cărții discută critic răspunsurile reale ale țărilor la pandemiei.
Această secțiune e formulată sub forma unor dileme.
A fost carantina necesară? Da, afirmă autoarea, ea a permis limitarea numărului de cazuri.
A fost necesară sacrificarea economiei de dragul sănătății societății? Da, pentru că altfel economia nu ar mai fi avut o societate.
Guvernele autoritare au reacționat mai bine la pandemie decît cele democratice? Întrebarea nu are sens întrucît reacțiile guvernelor au fost diferite și nu există un model unic. Guvernele care se bucură de încrederea cetățenilor au avut rezultate mai bune pe dimensiunea de comportament responsabil al cetățenilor…
Unul din momentele slabe ale cărții este absența unor analize detaliate centrate pe situații specifice.
O analiză ce ar fi dezghiocat într-un mod complex o situație locală sau națională ar fi contribuit mult la aterizarea reflecției de la un nivel generalist-global, în care au existat o mulțime de soluții și răspunsuri dintre care autoarea poate alege după bunul plac, la un nivel concret în care deciziile au fost adoptate de oameni concreți în funcție de cunoștințe, opinii, atitudini și motive diferite.
De exemplu, eu mă așteptam ca această carte să aibă o ancoră analitică mai puternică în contextul local moldovenesc.
Adică, ea să ofere o evaluare informată, din perspectiva unei experte în sănătate publică, a situației locale, a răspunsurilor pe care factorii de decizie locali le-au adoptat la diverse etape ale pandemiei, la răspunsurile cetățenilor etc.
A fost, în 2020, justificată amînarea instituirii stării de urgență pînă după alegerile pentru circumscripția de deputat de la Hîncești știind că raionul Hîncești a fost primul în care au fost înregistrate cazuri de Covid și că alegerile au contribuit la răspîndirea pandemiei?
Dacă simulări precum Event 201, dar și documente importante precum Concepția de Securitate a Republicii Moldova, anticipau dimensiunile esențiale ale pandemiei – necesitatea echipamentelor de protecție, a măștilor – cum se face că nici instituția responsabilă cu securitatea națională (Armata Națională), nici Centrul de Sănătate Publică, nici Ministerul Sănătății nu au pregătit stocuri din aceste echipamente esențiale?
Cum trebuie evaluat efortul de comunicare al autorităților în pandemie în contextul în care, cel puțin la etapa inițială, mesajele cele mai cruciale – despre cum cetățenii se pot proteja, despre cum pot interacționa cu persoane infectate – erau difuzate într-o singură limbă, nefiind traduse în limbile minorităților, nefiind adaptate la necesitățile și canalele de comunicare ale diverselor grupuri?
În ce fel faptul că politicul (guvernul, opoziția) a instrumentalizat pandemia pentru interese de partid – prin negarea ei, prin minimizarea impactului – a contribuit la neîncrederea în efortul public de contracarare a pandemiei?
În ce fel ambiguitatea intervențiilor și interdicțiilor – ba trebuie să purtăm măști, ba nu trebuie, ba interzicem activitatea Pieței Centrale (care e la aer liber și care e direct legată cu micii producători agricoli) dar păstrăm activitatea marilor supermarketuri din spații închise, ba interzicem toate manifestările publice dar facem adunări de partid – au alimentat suspiciunea și teoriile conspiraționiste despre virus?
De ce guvernul nu a forțat (sau nu a vrut sau nu a putut) să forțeze sistemul privat de sănătate să preia o parte din efortul de luptă cu pandemia, în comparație cu alte state care nu s-au sfiit să mobilizeze sectoare importante ale sistemului de sănătate privat în lupta cu pandemia?
Este corect oare (și eficient), ca sistemul public de sănătate să ia partea de risc, partea de pierderi de personal, partea de efort instituțional și logistic pînă la limită, iar partea de sistem privat să ia doar profitul?
Cartea nu oferă nimic din astea, cu excepția unor lucruri pomenite în treacăt despre sistemul de sănătate local. Și aici, Ala Tocarciuc evită să vorbească despre lucrurile dureroase: de ce, în contextul unor amenințări epidemiologice regulate legate de viruși, virusologia și epidemiologia moldovenească sînt la pămînt și care-s deciziile de politică publică – priorități de finanțare a infrastructurii, politici educaționale – ce au dus la această stare de lucruri?
Și e păcat, întrucît părerea quasi-unanimă, ce reiese din sondajele de opinie și din alte forme de vorbire publică e că autoritățile nu se descurcă deloc cu pandemia.
Dar, așa cum le place autorităților să o zică, aceste păreri sînt partizane.
Cartea ar fi putut oferi un ghid critic de evaluare a acestor politici, autoarea însă a ales să nu se certe cu potentații zilei.
