Mai e și ziua de mîine (C’è ancora domani, regizoare Paola Cortellesi, 2023).
Filmul reprezintă debutul regizoral al actriței, scenaristei și cîntăreței italiene Paola Cortellesi, care joacă rolul Deliei, o femeie din clasa muncitoare din Roma, care trăiește împreună cu soțul său, Ivano, veteran de război, cu cei trei copii (doi băieți și Marcella, fiica în prag de maturitate) și cu socrul său, Ottorino.
Este luna mai 1946 iar în Italia urmează să aibă loc un referendum constituțional (în care italienii trebuie să aleagă între republică și monarhie) și alegeri în Parlament…
Filmul începe abrupt și brutal: camera intră în dormitorul Deliei și al lui Ivano. El e deja treaz (îi vedem reflecția în oglindă), apoi îl vedem privind furios în gol. Alături de el, Delia încă doarme.
În clipa următoare o vedem pe Delia care se trezește și își vede soțul deja treaz. E puțin agitată și își salută soțul: ”Bună dimineața, Ivano!”.
Nu auzim un răspuns al lui Ivano, dar îl vedem că își întoarce privirea furioasă asupra Deliei apoi o lovește peste față…E un gest, înțelegem, de rutină: imediat după acest moment Ivano își așează chiloții în fața oglinzii, iar Delia își piaptănă părul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat…
Apoi Ivano intră în veceu, iar Delia face cîteva zeci de chestii de muncă domestică: strînge patul, trezește copiii, pregătește dejunul…
După o vreme, îl vedem din nou pe Ivano ieșind din veceu, continuînd tirada violentă (însoțită de amenințări cu pumnul): o învinuiește că ar avea un cap gol și că ar avea o vină că lanțul de la veceu nu ar funcționa…După ce o insultă pe Delia, Ivano o înjură și pe fiica Marcella – că nu ar aduce suficienți bani acasă, că băiatul ce o place, Giulio, nu i-ar fi făcut încă propunere de logodnă și ar fi deja timpul…
Cînd toată familia pleacă la muncă și la școală (cei doi feciori), Delia are grijă de Ottorino, socrul, un bătrîn ursuz și bolnav, dar libidinos (cînd acesta încearcă s-o pipăie pe Delia și ea îl respinge, Ottorino îi spune că anterior, cînd în familie mariajul era între verișori, nu era problemă cu asemenea gesturi și că ea nu le acceptă doar din cauza că e o străină)…
După ce îl hrănește pe Ottorino, Delia face multe alte mici munci: pune injecții altor bătrîni din cartier, vinde la un magazin mici articole de îmbrăcăminte pe care le-a confecționat singură… Aceste munci, pe care Ivano le consideră neimportante (el e bărbatul care cîștigă cea mai mare parte a banilor), îi permit Deliei nu doar să acopere mici cheltuieli, dar și să strîngă bani pentru ca Marcella să poată învăța…
Delia, mama, e supusă (cel puțin la suprafață) și pare resemnată, iar Marcella, fiica, e rebelă. Revolta Marcellei, chiar dacă e orientată în general împotriva lumii masculine violente, se manifestă în gesturi și replici violente față de mama ei…În mod paradoxal, această comunitate feminină mamă-fiică, care constituie un spațiu de solidaritate, oferă și unicul spațiu în care revolta împotriva lumii bărbătești poate fi exprimată direct, fără ocolișuri, însă doar în fața și față de alte femei…
Delia rabdă micile ieșiri ale fiicei, chiar dacă vedem că o doare, dar face tot posibilul să tragă sforile ca Marcella să aibă un alt destin. Cînd Giulio, logodnicul Marcellei, își permite să fie brutal cu aceasta, iar Delia asistă întîmplător la această scenă și înțelege că, dacă nu face nimic, fata poate sfîrși într-o căsătorie ca a ei, mama decide să acționeze. Împreună cu William, un soldat american, ea incendiază mica cafenea de înghețată a familiei lui Giulio, sursa de mîndrie și venituri ale familiei acestuia (vecinii vorbesc că familia lui Giulio ar fi obținut banii pentru cafenea din colaborarea cu armata germană de ocupație în al doilea război mondial)… Familia lui Giulio pleacă din Roma, și se retrage la țară pentru a putea supraviețui, iar Marcella evită un viitor într-o căsătorie toxică…
În zilele cînd au loc alegerile Delia caută un moment pentru a putea pleca la secția de vot…Ivano, deducem din acțiunile lui, nu îi permite în nici un caz să facă asta… O serie de întîmplări o ajută pe Delia să ajungă la secția de vot…O vedem pe Marcella că vine și ea, ca să-i aducă Deliei invitația la vot, pe care aceasta a lăsat-o acasă…
Scena de final e cea a unei reconcilieri, a unei eliberări și a unei solidarități între Marcella și Delia, înconjurate de zeci de alte femei…
Filmul e intens și violent, dar autoarea recurge la un truc pentru a nu expune prea multă violență pe ecran: o parte din această violență e prezentată sub forma unui dans ciudat între Delia și Ivano…Sînt mai multe asemenea scene de ”dans” în film.
Filmul are și mai multe momente de satiră și umor fin, care dau istoriei profunzime: Alvaro, vecinul familiei, cel care ”descoperă” moartea lui Ottorino la finalul filmului și care și construiește o întreagă istorie din care rezultă că Ottorino l-ar fi iubit pe el cel mai mult: în povestea sa, inițial Ottorino a murit exact în momentul cînd Alvaro a intrat pe ușă, apoi a murit de față cu el, apoi a murit după ce i-a zis că l-a apreciat pe el cel mai mult…Un alt asemenea moment care, în afară de umor mai scoate în evidență și solidaritatea femeilor ce le ajută să reziste e cel în care Delia și prietena sa Marisa stau lîngă cadavrul lui Ottorino și îl înjură copios, iar cineva crede că ele se roagă pentru sufletul acestuia și le roagă să o facă în continuare…
Filmul are destule locuri în care putea fi mai bun. Una dintre pistele care putea fi lucrată mai bine, de exemplu, este legătura dintre eliberarea personală și votul politic pe care îl exercită Delia…Pe durata întregului film, scrisoarea misterioasă (în fapt invitația pentru Delia, din partea statului italian, să vină să-și exercite votul pentru prima oară) pare să fie – din gesturile Deliei, din situațiile și aluziile pe care le face – o simplă scrisoare de dragoste sau o invitație din partea unui mecanic auto ce o place să fugă cu el din Roma…Abia în ultimele clipe devine clar că scrisoarea, la care ține atît de mult Delia, este de fapt documentul ei de vot, afirmarea pozitivă a cetățeniei ei și expresia politică a vocii ei (și a altor mii și mii de femei)… În felul acesta se pierde semnificația politică și personală imensă a evenimentului…
Autor: V.S.
