De ieri, vineri, 13 martie, guvernul a instituit cod roșu la nivel național referitor la situația epidemiologică prin infecția cu COVID 19. Pînă la 31 martie se vor sista întrunirile/serviciile religioase desfășurate de toate cultele, pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Autoritățile publice locale, administratorii localurilor de agrement, recreere, sălilor de sport, centrelor sportive, bazinelor de înot, sălilor de fitness, teatrelor, cinematografelor, sălilor de concerte, muzeelor, și altor unități pentru antrenament și recreere vor asigura sistarea activităților organizate, inclusiv în locurile de recreere și de agrement, pe întreg teritoriul Republicii Moldova pînă la data de 1 aprilie. Sîmbătă și duminică țara își suspendă comunicațiile aeriene cu Uniunea Europeană iar cele terestre vor fi limitate (Ucraina și România și-au închis puncte de trecere ale frontierea la granița cu Republica Moldova).
În Chișinău a fost suspendată activitatea Pieței Centrale.
Autoritățile recomandă locuitorilor evitarea, pe cît de mult posibil, a călătoriilor nenecesare, a contactelor cu persoane din grupurile de risc (persoane în vîrstă, persoane care s-au întors recent din țări cu importante focare de Covid-19, persoane ce suferă de alte maladii ce afectează sistemul imunitar).
(La nivel internațional vedem măsuri similare în majoritatea țărilor – închidere a granițelor, suspendarea proceselor de învățămînt, limitare a întrunirilor și altor activități publice etc.)
Este o situație excepțională (și acest cuvînt nu poate transmite întreaga încărcătură de responsabilitate și gravitate a momentului), una în care însăși societatea, în existența ei intimă, este amenințată (de unde și măsurile excepționale pentru protecția acesteia).
Viața socială așa cum o cunoaștem – învățare, recreere, socializare – a fost suspendată prin numeroasele decizii de limitare și prin impunerea forțată și obligatorie a ”distanței sociale” (momentul în care este suspendat totul, de la grădiniță, școală, universitate la fotbal și slujbe religioase trebuie că e extraordinar!), iar autoritățile guvernează prin decrete de urgență.
E un moment în care facem un examen de conștiință atît la nivel individual (cît sînt de expus, cum pot să mă protejez), cît și la nivelul micilor comunități din care facem parte, cît și la nivelul comunităților mai mari (orașe ori sate), cît și la nivel național.
Și avem destul de multe întrebări cu răspunsuri îngrijorătoare: cît de rezilientă e familia/cercul de prieteni (putem conta pe ajutorul celorlalți, cum îi protejăm pe cei mai vulnerabili? Cît de rezilient e satul/orașul/statul în care trăim? În ce măsură e capabil să își asigure o autonomie alimentară, de exemplu, pentru a supraviețui unor perioade lungi în care circuitul economic obișnuit, inclusiv producția și transportarea produselor alimentare, ar putea fi întrerupt? În ce măsură comunitatea dispune sau poate să își producă produse de primă necesitate, inclusiv medicamente? În ce măsură dispunem de o infrastructură de personal, medicamente și utilaje pentru a face față unei situații de pandemie?
Lucrurile pe care le știm (și care ne-ar ajuta să răspundem la aceste întrebări) alcătuiesc un tablou destul de sumbu: nici măcar măști igienice nu mai producem în cantități suficiente și așteptăm să vinî din China, paturi de spital cu capacități de respirație artificială nu sînt mai mult de 400 (și o parte din ele deja sînt utilizate), cu autonomia alimentară stăm la fel de prost – importăm majoritatea produselor alimentare și izolarea pe un termen lung va fi foarte dificilă (și e deja mai complicat în zonele rurale care se află în afara acoperirii marilor lanțuri de retail) etc…
Bun, pe de o parte e grav și foarte grav, cu posibilitatea de a deveni extrem de grav.
Pe de altă parte, alte procece, mai ales unele din sfera politică, continuă ca și cum nu s-ar întîmpla nimic, un fel de ”politics as usual” (politică ca de obicei) ca și cum nu am fi la un pas de a ne îngropa morții cu duiumul.
Dacă pînă și slujbele în Biserici au fost interzise, cum poți să mai continui cu parodia desfășurării alegerilor parlamentare repetate în Hîncești? Le interzici oamenilor să se adune în grupuri mari, îi rogi să se distanțeze unii de alții, să evite vizitele la prieteni și rude (mai ales din cei din grupele de risc) și pe urmă îi inviți să vină cu toții la urne, unde se vor intersecta cu zeci de necunoscuți, unii probabil purtători de virus sau cu riscul de a o face? Justificarea că ținem mult ca procesul electoral să continue e aiureală – cum o să asiguri dreptul la vot (pe care nimeni nu l-a suspendat) al persoanelor în carantină? O să mergi cu urna mobilă în costume de protecție? Evident, soluția cea mai corectă – suspendarea alegerilor – nu e tare populară întrucît partidele (de la guvernare și din opoziție) tare speră că un deputat/deputată aleasă pe vreme de pandemie, cu votul a cîtorva sute de oameni (și cu riscul infectării altor sute de oameni) le va rezolva ceva probleme aritmetice în Parlament.
Cam același lucru poate fi spus și despre discuțiile ce au loc acum între cîteva partide pentru o nouă coaliție de guvernare. Vorba vine, societatea e pe cale de a exploda, oamenii se aprovizionează ca pe timp de asediu și tu, ca deputat, în loc să mergi în circumscripția ce te-a ales și să încerci să contribui la organizarea procesului de carantină sau de prevenire a răspîndirii virusului COVID-19, tu stai în nu știu ce cabinete și discuți fotolii și funcții?
Primele persoane în stat nu-s mai breze. Președintele Dodon, căruia nu-i ajung competențele pe cît ar dori el să apară la televizor 24 ore din 24 pe toate chestiunile, tot caută cu dinadinsul să apară și el pe subiecte legate de situația epidemiologică din țară pe lîngă ministra Sănătății – să prindă o felie de centru al atenției și niște ”faimă” îndoielnică de om ce știe și poate rezolva situații de pandemie. Nu poate, și nici nu trebuie să încerce, nu e el medicul șef al țării. În plus chiar are ce face în această situație. (Dar na, e prilej de apărut la TV și președintele, așa cum e el, iubitor de microfoane, nu-l scapă.)
Prim-ministrul Ion Chicu tot pare depășit de situație și combină momente în care el este omul principal al crizei (instituie restricții de zbor și circulație, suspendă procese) cu momente în care vorbește bazaconii despre inițiative și proiecte care, în noul context, sînt total inutile (dar sînt utile într-o logică electorală care urmează să ne inundeze la toamnă). De exemplu, insistența lui pe continuarea negocierilor cu Federația Rusă în privința unui împrumut de cîteva sute de milioane pentru reparația drumurilor. După depășirea crizei (pandemiei), vom avea nevoie de proiecte de infrastructură de drumuri, a spus prim-ministrul zilele trecute într-o intervenție publică.
Adică, tu ești în situație de criză majoră, cînd a ieșit la iveală că economia pe care o gestionezi nu confecționează nici măcar măști igienice în număr suficient, că spitalele nu fac față, nici ca număr de paturi, nici ca dotare, nici ca asigurare cu medicamente și produse sanitare, că costurile acestei crize vor fi enorme și va trebui să aloci (inclusiv să te împrumuți) resurse enorme pentru a reporni întregi sectoare ale economiei, pentru a ajuta sute de mii de persoane afectate de pierderi și deteriorare a vieții (pierderi de loc de muncă etc) și pe tine te îngrijorează soarta unui program electoral al cărui scop e să înșire asfalt în diverse locuri și să creeze motive și momente de tăiat panglici și apariție TV? Acel program nu era bun nici pe timp de ”pace”, acum nu e bun deloc.
Dacă e să ne împrumutăm, atunci să ne împrumutăm pentru infrastructură socială (educație, sănătate), pentru infrastructură economică rezilientă (poate e imposibil să ne producem singuri aparatele de respirație artificială dar poate nu e o idee atît de nebună să ne producem singuri măștile și ceva produse medicamentoase de bază), pentru cercetare, pentru autonomie sau chiar suveranitate alimentară. Asfaltul mai așteaptă.
Ce urmează după?
Sîntem abia la începutul crizei și încă foarte departe de momentul în care să îi putem evalua consecințele (care au șansa să fie în zona de la grave la catastrofale).
Totuși chiar și la etapa asta ar trebui să acceptăm că criza Covid-19 ar trebui să fie un moment de totală reconfigurare a politicii locale și globale.
Dezastrele au fost întotdeauna momente de reconfigurare și regîndire, de multe ori spre mai rău, dar azi avem șansa să utilizăm acest dezastru, după ce trece, pentru a face o lume mai bună, mai corectă și mai justă.
- Asistăm la o revenire în forță a statului după ce zeci și zeci de ani acestuia i-au fost cîntate panihide și după ce experți de duzină i-au prezis căderea și înlocuirea cu fantezii ale pieței libere sau alte creaturi care urmau să apară din nimic. Statul a revenit energic iar capacitatea sa enormă de a mobiliza, organiza, de a pune interesul public deasupra intereselor private egoiste este garantul ieșirii din criză.
- Evident, ar trebui să fim atenți la această revenire în forță a statului pentru că, formidabilă cum este, aceasta ar putea veni și cu importante constrîngeri – restricțiile de mișcare și libertăți ar trebui să fie temporare și trebuie să avem grijă să revenim la o viață democratică normală (mai democratică chiar) după ce se termină criza.
- Revenirea statului trebui încurajată mai ales pe dimensiunea de protecție socială și politici sociale (și contracarată pe dimensiunea de politici punitive sau corecționale). Altfel spus, trebuie să încurajăm dezvoltarea ”mîinii stîngi a statului” (după Bourdieu), cea care oferă protecție socială și care implementează politici de dezvoltare socială, și trebuie să păstrăm în limite stricte dezvoltarea ”mîinii drepte a statului”, cea care se face responsabilă de control și supraveghere.
- În toată această criză sectorul privat nu se vede nicăieri, nici prin solidaritate, nici prin contribuție la efort. Din contra, vedem exemple de altfel, cînd situația de criză devine o oportunitate de făcut un ban mare: spitale private care vînd teste Covid-19 la preț de zeci de euro, afaceriști care vînd măști la prețuri de zeci de ori mai mare decît prețul lor obișnuit, companii care deduc carantina din concediul regulamentar al angajaților sau care îi trimit acasă în concediu pe cont propriu. Evident, spitalele private sînt și ele depășite de situație dar…ne-am fi așteptat să-și pună la dispoziție măcar paturile dotate cu aparate de respirație artificială ori să facă alte gesturi.
- Piața ”liberă” și toată mitologia ei – mînă invizibilă, auto-reglare – e o modă ce se poartă în timp de pace. Pe timp de criză moda aceasta e periculoasă. Acum că pericolul e iminent au dispărut ”experții” care judecă performanțele sistemului de sănătate, inclusiv sănătate publică, doar prin prisma lui ”cîți bani ne costă?” și ”dar nu am putea să economisim pe spitale?”. Și e bine să nu reapară.
- Leadership-ul sectorului public de sănătate este crucial și el trebuie fortificat prin investiții de resurse, construcție de facilități, asigurare cu aparate și personal (în cele mai grele situații de criză și carantină sînt grupuri care vor trebui să facă naveta pe drumurile țării – de exemplu bolnavii de insuficiență renală care vor trebui să meargă sute de kilometri săptămînal spre cele cîteva centre de dializă). Avem nevoie de un sistem de sănătate publică mai generos și mai mare.
- E nevoie de o regîndire a paradigmei economice. Economia nu trebuie să meargă de la sine și cu atît mai mult nu trebuie lăsată să producă ce vrea altcineva (investitorii străini etc). Economia trebuie dirijată, fără a fi controlată, pentru a produce ceea de ce avem nevoie ca societate. Faptul că, din cele cîteva sute de fabrici de textile, doar cîteva produc măști igienice și doar una pentru consum intern, iar măștile pe care le producem le exportăm în alte țări, că în loc să producem măști atît necesare fabricăm blugi pentru Zara și rochii pentru MaxMara e ”rentabil” și eficient într-un oarecare calcul economic ce doar numără banii, dar e total nerentabil într-o situație în care însăși existența societății e amenințată. Cînd e pandemie nu mergem la mall să căutăm blugi ci ne înghesuim la farmacii după măști și mănuși iar faptul că nu le găsim e o probă a unei lipse de capacitate de prevedere economică. (În alte condiții și cu o economie gîndită altfel nu am sta acum să așteptăm să vină noi partide de măști din China ci am avea stocuri produse local suficiente).
- Paradigma ”nu producem nimic pentru că are China de toate” trebuie înlocuită cu o gîndire care să acorde prioritate unor forme de autonomie și protecționism economic. Modelul spre care ar trebui să tindem este cel în care economia națională este capabilă să producă local anumite produse de bază pentru a o face mai puțin vulnerabilă la deraieri ale circuitelor economice globale și a lanțurilor globale de producție. Pe anumite dimensiuni – produse alimentare sau produse de primă necesitate – autonomia, autosuficiența și protecționismul sînt esențiale.
- Trebuie să investim masiv în cercetare, în educație, în sistemul de sănătate, în cel de protecție socială. Spitalele și universitățile sînt mai importante decît băncile. Așa a fost dintotdeauna. Așa trebuie să fie și de acum înainte.
- Acum cînd ne plîngem că alți concetățeni nu-s solidari și că-s egoiști ar trebui să regîndim obsesia noastră cu cultul individului, cu obiceiul de a disprețui solidaritatea ca fiind fosilă a trecutului, cu obiceiul cel de a ridica egoismul la rang de virtute. Solidaritatea nu apare din nimic, cu atît mai mult ea nu apare într-un context în care e devalorizată (unde-s guru care ziceau cît e ziulica de mare că ajutorarea aproapelui e o formă de slăbiciune?) sau disprețuită și descurajată. Ea trebuie cultivată conștiincios pentru a o găsi la locul ei atunci cînd avem nevoie de ea.
(va urma)
