Marea (și tragica) numărare: un comentariu scurt despre Recensămîntul General 2014.

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană[/label]

Vineri, 31 martie Biroul Național de Statistică (BNS) a făcut publice datele Recensămîntului Populației și Locuințelor 2014 (RPL 2014).

De bine de rău ne-am numărat, cum ar veni.

Însuși actul numărării a fost unul viciat de o serie de scandaluri cu amînări, cu subfinanțare și împrumuturi externe, cu deficit de personal la recenzare (mai ales în localitățile urbane), cu acoperire parțială a populației (în Chișinău doar 59 %), cu implicarea procuraturii, cu amenințări la adresa șefului BNS din partea guvernului, cu nemulțumiri de la tot felul de ”patrioți” de serviciu (cărora le trebuiau ”anumite” numere ca să-și justifice angajamentele față de diverse Curți).

Și la nivel de ”măsurare” recensămîntul s-a dovedit a fi destul de slab: el nu măsoară nimic ca lumea. Astfel, numărul total al populației a fost stabilit destul de aproximativ. Etnia, limba și religia nu trebuiau evaluate în genere. Situația materială ori dotarea locuințelor cu anumite facilități – canalizare, apă rece, instalații sanitare și de WC – pot fi măsurate și indirect. Structura de vîrstă și nivelul de educație a populației pot fi măsurate prin compilarea corectă a unor statistici deja existente…

Majoritatea indicatorilor pe care acest recensămînt îi măsoară se găsesc indirect în altă parte (fiecare serviciu public numără și înregistrează persoane și caracteristici ale acestora), iar pentru indicatorii pentru care lipsesc datele se putea realiza un mini-recensămînt cu mult mai puțin efort.

Mai multe detalii despre recensămînt (și despre populația țării, așa cum a măsurat-o acesta) vom afla abia după ce BNS va publica întregul set de date (deocamdată pe site-ul instituției stau cîteva tabele excel, cîteva hărți colorate și o prezentare powerpoint cu cevasprezece slide-uri).

Cel puțin două concluzii pot fi făcute chiar și în condițiile credibilității scăzute a recensămîntului.

Întîi, la aproape 25 ani de la declararea independenței (recensămîntul a măsurat situația din mai 2014), avem un tablou general (deși destul de aproximativ) asupra evoluției populației țării. Și acest tablou e foarte tragic (bănuiesc că e chiar mai tragic decît îl arată cifrele).

În 1989 eram, cu tot cu Transnistria, 4 milioane și 300 și ceva mii de oameni în Republica Moldova.

În 2014, număram, cu tot cu Transnistria (ei au făcut un recensămînt în 2015 și s-au găsit că ar fi 475 mii oameni la care se adaugă ale noastre 2 998 mii) vreo 3 milioane 470 mii.

Între 1989 și 2014 am pierdut vreo 860 mii de cetățeni. Cam 20 % din populație. A cincea parte.

Fără foamete. Fără un război de proporții (conflictul din Transnistria nu a făcut mai mult de 1000 victime). Fără alte cataclisme naturale majore. Adică am pierdut 1/5 din populație pe timp de pace și tihnă.

Este prețul pe care l-am plătit pentru orbecăirea noastră prin ”tranziție”, pentru marile reforme proaste ale anilor 90 – privatizarea patrimoniului industrial, programul național ”Pămînt”, jocul de-a conflictul identitar, dezindustrializarea, absența unor viziuni pe domeniile strategice, votul geopolitic, sărăcirea populației, retragerea statului din protecția socială, participarea elitelor politice și economice locale la scheme globale cu off-shore-evaziune fiscală-spălare de bani, demantelarea statului social, capturarea statului de către interesele financiare și politice locale și transnaționale, alcoolism și lipsă de oportunități etc. etc. etc.

Din punctul de vedere al dinamicii populației Moldova e ca după un război. Doar că războiul nu a avut loc. Ravagiile au avut loc pe timp de ”pace”.

În al doilea rînd, așa cum anticipam încă prin 2013, înaintea recensămîntului propriu-zis, numărarea nu a soluționat în nici un fel polemica identitară din Moldova. A agravat-o mai mult.

Ziceam atunci că pentru a evita să dăm apă la moară celor care și-au făcut o meserie din a cultiva clivaje și diviziuni ”etnice” și ”geopolitice” în țară, ar trebui să eliminăm în genere, din chestionare, întrebările cu privire la etnie, religie și limbă. Ar fi fost o decizie politico-metodologică cuminte atît pentru uzul intern cît și pentru cel extern (mergi și-i explică acum ONU cum se face că ai moldoveni moldoveni, moldoveni români, moldoveni ce vorbesc românește și moldoveni ce vorbesc moldovenește și altele din astea). N-avea cine să asculte atunci – fiecare grup ”identitar” fiind antrenat în cursa pentru a obține cît mai mulți ”de-ai noștri”.

Acum că rezultatele îs ”clare” aceste grupuri și-au reluat iar lupta, cu noi argumente (unii au crescut în cifre, alții au scăzut). În acest sens, recensămîntul nu a făcut decît să arunce mulțimilor o legătură de bîte pentru a se ciomăgi reciproc.

Mi-a plăcut că a crescut de peste 3 ori (de la 14 mii la 50 mii, adică de la 0.4 la 1.8 % din populație) numărul persoanelor care nu și-au declarat etnia. La fel, de 2 ori și ceva, de la 75 mii la 195 mii, a crescut numărul persoanelor care nu și-au declarat religia. E un trend. Unul pe care-l salut. 

 Update (Vasile Ernu):  În Republica Moldova are loc un fenomen unic în lume: în timp ce populaţia scade dramatic numărul votanţilor rămîne constant sau chiar creşte.