Vladimir Simović
O mișcare politică fără lideri formali a readus la urne sute de mii de oameni. E o cu totul altă întrebare dacă această mișcare va reuși să schimbe modelul politic care a susținut regimul Vučić.
După paisprezece ani, regimul lui Aleksandar Vučić a fost înlăturat prin votul alegătorilor în Serbia. Cine ar fi crezut că o mișcare socială amplă, condusă de studenți organizați în toată țara pe principiile democrației directe, ar putea învinge un lider autoritar care a uzurpat o mare parte a aparatului de stat, în special sectoare importante din sistemul judiciar și din poliție, și care a construit în jurul lui o rețea de putere economică?
Astăzi, mulți vor spune probabil că rezultatul era oarecum de așteptat. Totuși teama că lucrurile ar putea să iasă altfel decît se aștepta lumea, a persistat pînă în seara zilei de duminică, 25 octombrie, la ora 21:31, când Vučić a recunoscut că lista sa a fost învinsă.
Aritmetica înfrângerii
Tensiunea crescuse mult înaintea alegerilor. Pe măsură ce se apropia votul, președintele Vučić a avertizat că orice tulburări organizate după alegeri vor fi „reprimate rapid”. În ziua votului, alegătorii, membrii birourilor electorale și observatorii au fost supuși la diverse forme de presiune în aproape o treime dintre secțiile de vot, iar incidentele violente din afara secțiilor de vot s-au înmulțit pe parcursul zilei. Spre seară, terenul fusese pregătit pentru o posibilă violență pe străzi, cu trupe de poliție și grupuri cu elemente criminale adunate în centrul Belgradului. Dar prezența masivă la vot a făcut ca rezultatul să nu mai poată fi contestat.
Rezultatul era clar în seara alegerilor, dar era departe de a fi previzibil dinainte. Pentru a înțelege de ce atît de puțină lume a îndrăznit să se aștepte la victoria listei studențești, trebuie să privim așezarea politică a principalelor partide instaurată de cînd SNS a venit la putere.
La alegerile parlamentare din 2023, Partidul Progresist Sârb (SNS) al lui Vučić a obținut 1,78 milioane de voturi, adică 46,7% din voturile exprimate. Împreună cu Partidul Socialist al Serbiei (SPS), coaliția de guvernare a primit 2 milioane de voturi. Cea mai mare listă de opoziție a obținut 900.000. Prezența a fost de 58,7%, adică 3,8 milioane de alegători.
Din 2012, cînd SNS a ajuns la guvernare, prezența la alegerile parlamentare nu a depășit niciodată 59%, voturile partidului nu au scăzut niciodată sub 1,6 milioane și nu au depășit niciodată 2 milioane. Acesta constituia plafonul structural al politicii sîrbe: un bloc stabil și disciplinat de alegători ai partidului de guvernămînt, față în față cu o opoziție fragmentată și cu o mare parte a cetățenilor care încetaseră să mai voteze în genere.
După doi ani de proteste, care au început odată cu prăbușirea copertinei gării din Novi Sad, în care și-au pierdut viața șaisprezece oameni, era greu de crezut că SNS își va mări numărul de voturi. Adevărata întrebare era însă dacă prezența la vot putea crește suficient de mult pentru ca o altă listă să obțină mai multe voturi.
Prezența la vot a crescut. Potrivit rezultatelor preliminare ale Comisiei Electorale a Republicii, în total au votat 4,43 milioane de cetățeni, adică o prezență de 69%, ceea ce constituie cu aproape zece procente mai mult decît în 2023. Lista Studenților a obținut 2,35 milioane de voturi, adică 53% din voturile exprimate. Lista lui Vučić a obținut 1,73 milioane, adică 39%. SPS, care a candidat separat de această dată, a primit 2,1%, adică în jur de 95.000 de voturi, și va rămâne în afara parlamentului pentru prima dată de la crearea partidului, în 1990.
Cifra cea mai grăitoare a acestor alegeri nu este însă cea a cîștigătorului. Platforma electorală condusă de SNS nu s-a prăbușit: cele 1,73 milioane de voturi obținute de lista lui Vučić se încadrează exact în intervalul pe care partidul îl menține constant de peste un deceniu.
Regimul nu a pierdut pentru că alegătorii săi l-ar fi părăsit. Vučić a pierdut pentru că aproximativ 600.000 de oameni în plus au mers la urne față de acum trei ani și pentru că votul opoziției s-a consolidat în jurul unei singure liste.
Unele partide de opoziție au citit corect atmosfera de tip referendum, au susținut Lista Studenților și s-au retras din cursă. Cele care au candidat totuși nu au atins nici măcar un procent, și au rămas mult sub pragul electoral.
Aceste cifre constituie întrebarea centrală a acestor alegeri: cum a reușit o mișcare ce nu dispunea de infrastructură de partid, ce nu avea experiență electorală, acces la televiziunea națională și nici măcar un lider formal să readucă la urne sute de mii de cetățeni, oameni pe care, ani la rînd, opoziția tradițională nu reușise să-i mobilizeze?
Politica dincolo de partide
Răspunsul este unul mai degrabă sociologic decît aritmetic. Ani la rînd, în Serbia a dominat ideea că tinerii sunt inerți din punct de vedere politic, dezinteresați și indiferenți, înclinați mai curînd să emigreze decît să se organizeze. Poate că metodologia măsurării acestor atitudini era greșită. Concluzia se sprijinea pe o premisă neexaminată: aceea că sistemul politic, așa cum era el aranjat, ar fi cadrul firesc prin care trebuie interpretată implicarea politică.
Tinerii, însă, nu erau indiferenți. Pur și simplu structurile politice existente deveniseră prea înguste și rigide pentru a răspunde provocărilor unei noi epoci și unor noi cerințe.
Partidele politice profesioniste au încetat treptat să mai reprezinte grupuri sociale.
În loc să exprime interesele celor în numele cărora pretind că vorbesc, partidele politice tradiționale din Serbia (și din alte părți ale lumii) nu fac decît să reproducă o mentalitate tehnocratică, o abordare managerială, chipurile neutră, a politicii, una care însă contribuie la conservarea și perpetuarea actualului status quo politic și economic.
Această tendință generală luase o formă extremă. Opoziția era fragmentată și separată în cercuri înguste, motivate mai degrabă de rivalități personale decît de diferențe ideologice, iar liderii acestora își tratau partidele ca pe o proprietate privată. În timp ce unii membri ai opoziției încercau cît de cît să ofere o alternativă și să reziste, uneori cu costuri personale considerabile, alții arătau cît de puțin conta ideologia, prin faptul că treceau rapid de la statutul de adversari ai regimului la cel de parteneri ai acestuia imediat ce li se oferea o funcție sau o afacere profitabilă.
Regimul, la rîndul său, a colonizat sfera publică: fiecare televiziune cu acoperire națională a fost aliniată la politica partidului, iar oricine se opunea era expus unei defăimări susținute. Mass-media independentă a fost etichetată drept „teroristă” chiar de către președintele Vučić. Audiența ei a fost limitată deliberat: cele mai influente canale de televiziune independente puteau fi urmărite doar printr-un singur operator de cablu, în timp ce agențiile de publicitate se țineau deoparte, iar fondurile publice pentru proiecte media mergeau în proporție covîrșitoare către instituțiile loiale guvernului. Sistemul permitea transparență foarte redusă, iar în condițiile unei sfere politice și publice puțin deschisă față de voci și idei noi, pentru ca o schimbare să se producă, ceva trebuia să clacheze.
Sistemul a cedat atunci cînd, la Novi Sad, s-a prăbușit copertina gării, proaspăt renovată. Accidentul a scos la iveală un sistem în care proiectele publice serveau profitului privat și promovării politice, iar siguranța oamenilor venea pe ultimul loc. Răspunsul la acest incident a luat o formă și o amploare pe care Serbia nu o mai văzuse.
Pînă în acel moment schimbările electorale din istoria postsocialistă a țării fuseseră conduse întotdeauna de partide.
Mișcările sociale apăruseră în valuri de-a lungul secolului, mai ales în ultimul deceniu: de la mobilizările împotriva proiectului Faleza Belgrad (Belgrade Waterfront) pînă la protestele de masă împotriva minei de litiu planificate de Rio Tinto. Fiecare dintre ele a lăsat în urmă oameni care învățaseră cum să se organizeze și rețele care nu au dispărut odată cu încheierea protestelor.
Noutatea actuale mobilizări studențești este că o mișcare socială s-a impus ca actor politic dominant, iar partidele au trebuit s-o urmeze.
Mecanismul intern al mișcării a fost democrația directă.
Studenții s-au organizat prin plenare, adică adunări deschise la fiecare facultate, unde oricine putea propune, dezbate și vota. Nu au existat lideri a căror cooptare, discreditare sau arestare ar fi putut doborî mișcarea.
Și această formă de mobilizare și organizare are o istorie. Democrația plenară s-a dezvoltat pentru prima dată la Universitatea din Belgrad în 2006, în luptele împotriva reformei Bologna și a creșterii taxelor de școlarizare. În anii următori același s-a extins la universitățile din Ljubljana și Zagreb, iar acum s-a întors înapoi la studenții din Serbia. În primăvara lui 2025, studenții i-au invitat pe cetățeni să adopte același model organizînd adunări locale, care s-au răspîndit în toată țara și au ajuns să fie, în multe orașe, forumuri publice permanente pentru discutarea problemelor locale și organizarea acțiunii colective.
La fel de important a fost faptul că mișcarea studențească a reușit să conecteze lupte care rămăseseră separate multă vreme. Aceasta a depășit liniile de clasă, construind legături cu fermierii, profesorii, avocații și sectorul IT.
Cinci dintre cele mai mari confederații sindicale din Serbia au semnat împreună cu studenții o platformă comună pentru reformarea legislației muncii, inclusiv pentru modificarea unei legi depășite a grevei, în vigoare din 1996, care face practic imposibilă organizarea unei greve generale. Împreună cu studenții, sindicatele au organizat probabil cel mai mare miting de 1 Mai din ultimele decenii.
Novi Pazar, un oraș cu majoritate bosniacă din sudul Serbiei, împins multă vreme la periferia societății sîrbe, a fost readus în centru. Studenții săi, care se simțeau invizibili pentru restul țării, au devenit o forță motrice importantă a mișcării însăși. După decenii în care narativele și discursurile naționaliste au dominat viața publică, mișcarea studenților, sub pancarte care proclamau că nu mai există „ai voștri” și „ai noștri”, a arătat că Serbia aparține tuturor cetățenilor ei.
Studenții au străbătut Serbia și pe jos, oraș cu oraș și sat cu sat, întîlnindu-se față în față cu oameni din locuri în care nu mai călcase niciun politician de zeci de ani. Prin inițiative precum „Un student în fiecare sat”, mișcarea a ocolit monopolul mediatic al regimului și a vorbit fără intermediari cu oamenii. Potrivit cifrelor interne ale studenților, aceștia au bătut la peste 600.000 de uși, adică aproximativ una din cinci gospodării din țară. Această muncă neîntreruptă s-a văzut în cifrele prezenței la vot.
Aceeași organizare s-a produs și în ziua alegerilor. Într-o țară în care partidul de guvernământ controlase multă vreme procesul electoral pînă la nivelul celei mai mici secții de votare, Lista Studenților și-a propus să plaseze cîte doi observatori instruiți la fiecare dintre cele aproximativ 8.300 de secții de votare din Serbia, inclusiv în cele mai îndepărtate sate. Nicio listă de opoziție nu ajunsese vreodată la o asemenea acoperire. Cei mai mulți dintre oamenii care și-au asumat acest rol de observatori nu fuseseră niciodată implicați anterior într-o campanie electorală. Săptămâni la rînd aceștia s-au pregătit: au studiat legea electorală și procedurile, au participat la instruiri și s-au coordonat cu ceilalți din secțiile lor și la nivel municipal. Împreună cu ceilalți observatori și cu echipele mobile care monitorizau ce se întîmpla în afara secțiilor, acești oameni au un merit semnificativ în victoria listei studențești. Asta nu a prevenit, evident, toate neregulile, dar a făcut ca folosirea mecanismele uzuale de manipulare să fie mult mai dificilă.
Totuși, organizarea, luată singură, nu explică de ce atît de mulți oameni au fost gata să ofere atît de mult din timpul lor și să își asume asemenea riscuri.
Ceea ce i-a determinat pe acești oameni să se organizeze este mai mult decît tragedia de la Novi Sad sau decît corupția pe care aceasta a scos-o la iveală.
În întreaga lume, mișcările sociale apar și se dezvoltă pentru că structurile politice existente au devenit prea înguste și prea rigide pentru a articula interesele grupurilor sociale.
În Serbia și în Europa de Est în general,, această frustrare are o bază materială mai amplă: modul în care societățile noastre au fost integrate la periferia sistemului mondial, ca furnizoare de resurse ieftine și forță de muncă ieftină pentru țările din centru. Salariile mici, subvențiile pentru investitorii străini, proiectele extractive impuse comunităților locale și emigrarea continuă a tinerilor fac toate parte din același aranjament. În această relație clientelară cu centrul, structurile conducătoare locale și-au asigurat propria poziție și propriile interese, în detrimentul unor pături sociale mai largi. Prăbușirea copertinei de la gara din Novi Sad a făcut vizibil costul acestui model. Ceea ce au respins alegătorii la 25 octombrie nu a fost doar un guvern, ci modelul de guvernare pe care acesta îl administra.
De ce SNS nu poate câștiga fără stat
Cele 1,73 milioane de voturi ale SNS merită aceeași atenție ca victoria Listei Studenților. Ele arată că partidul de guvernămînt a pierdut alegerile fără să-și piardă bazinul de votanți. Pentru a înțelege acest bazin și motivul pentru care este puțin probabil ca acesta să reziste după pierderea puterii, vom analiza modul în care a fost construit.
SNS a venit la putere în 2012, într-o țară încă zdruncinată de criza financiară globală, care a lovit Serbia deosebit de puternic, fiindcă țara rămăsese cu o bază productivă foarte slabă pentru a absorbi șocul. Baza productivă fusese erodată de două ori: întîi în anii 1990, care au adus război, sancțiuni și hiperinflație, apoi după 2000, de un val de privatizări care a închis sau a golit de conținut o mare parte din ce mai rămăsese din industria internă.
SNS și-a atras susținerea de la cei pe care acest dublu colaps îi lăsase fără loc de muncă și fără perspective. SNS a făcut campanie împotriva oligarhilor și a corupției, iar arestarea celui mai bogat om de afaceri al țării, Miroslav Mišković, în primele luni de guvernare, a dat acestei promisiuni un chip concret. La început SNS s-a prezentat ca un proiect politic care vorbește în numele oamenilor obișnuiți, nu doar ca un instrument de transformare a puterii politice în avere privată.
Curînd însă s-a dovedit că se întîmpla exact opusul. În loc să desființeze rețelele de avere privilegiată împotriva cărora făcuse campanie, SNS le-a reconstruit în jurul său.
În vîrful acestei structuri a apărut o nouă elită de afaceri, a cărei avere depindea de accesul preferențial la contracte de stat și la proiecte finanțate din bani publici. Această elită de afaceri s-a concentrat în sectoare ferite de concurență, precum construcțiile, infrastructura, finanțele și consultanța, unde veniturile proveneau mai puțin din piață și mai mult din achiziții publice, autorizații și înțelegeri cu companiile de stat. Doar în 2024, companiile deținute de zece oameni de afaceri apropiați guvernului au generat venituri de peste 1 miliard de euro.
Acesta era specificul local al modelului periferic: capitalului străin i se ofereau forță de muncă ieftină și subvenții, iar capitalului intern apropiat partidului de guvernămînt i se oferea statul.
În partea de jos a acestei structuri se găseau cei care depindeau de stat pentru un loc de muncă, o pensie sau un contract și ei erau legați de partidul care controla statul. În decembrie 2013 a fost introdus un moratoriu de angajare în sectorul public, fiind prezentată ca o măsură fiscală, iar fiecare nouă angajare necesita aprobare din partea unei comisii guvernamentale.
În practică, aceasta a transformat angajarea în sectorul public într-o resursă pe care partidul de guvernământ o putea distribui la discreția sa.
Locurile de muncă, contractele, subvențiile și beneficiile sociale au devenit o monedă a loialității politice. În jurul lor a crescut un sistem de așa-numite „voturi sigure”: de la membrii de partid se aștepta ca aceștia să asigure voturile colegilor, vecinilor și rudelor lor, iar avansarea lor în partid depindea de numărul de voturi pe care le puteau garanta. Angajații din sectorul public erau presați să participe la mitinguri și să voteze blocul de guvernămînt sub amenințarea pierderii locului de muncă.
Ar fi o greșeală să vedem în asta un eșec moral al celor care au votat SNS. Într-o societate pustiită și sărăcită de procesul de deindustrializare și de nesiguranță, unde drepturile nu sunt garantate, ci distribuite, rețelele clientelare sunt adesea singura cale disponibilă de a rezolva problemele de zi cu zi: obținerea unui loc de muncă, a unei autorizații sau a unui loc într-un spital. În asemenea condiții loialitatea ține mai puțin de convingere și mai mult de dependență, iar dependența nu este o alegere individuală, ci un produs al sistemului însuși.
Desigur, nu fiecare vot pentru SNS a fost unul clientelar. O parte din susținerea sa se bazează pe identificarea ideologică, pe sentimentul naționalist și pe teama de schimbare, toate amplificate zilnic de un peisaj mediatic dominat de partidul de guvernămînt și de tabloide care i-au servit drept instrument. Dar nucleul mașinăriei sale electorale a fost construit pe controlul distribuției de resurse publice.
Din acest motiv, este puțin probabil ca SNS să-și repete vreodată în viitor rezultatul fără acces la putere. Votul său nu a fost pur și simplu suma preferințelor individuale, ci produsul unei structuri care avea nevoie de acces la stat și la resursele acestuia pentru a funcționa. Odată ce acel acces este pierdut, se pierde și pîrghia. Din același motiv, pierderea puterii nu este pentru această structură un simplu eșec electoral obișnuit. Averea dobîndită prin intermediul statului rămîne dependentă de controlul asupra statului, iar pentru cei care au acumulat-o, miza alegerilor nu a fost doar politică: era vorba despre păstrarea averii lor și, pentru unii, despre evitarea urmăririi penale.
Aceeași logică s-a extins dincolo de granițele Serbiei. În interior, partidul de guvernământ a acționat ca un patron. În exterior, acesta s-a oferit drept client fiecărei mari puteri în același timp. Uniunea Europeană a primit stabilitate, cooperare în chestiunea Kosovo și acces la litiu, mina Jadar fiind inclusă pe lista proiectelor strategice. Franța a vândut avioane de luptă în valoare de miliarde de euro. Familiei președintelui american i-a fost oferită o clădire militară istorică din centrul Belgradului, pentru un proiect imobiliar de lux. Rusia și-a păstrat controlul asupra sectorului energetic al țării, China a obținut contracte de infrastructură, inclusiv reconstrucția căii ferate din care făcea parte gara din Novi Sad, iar Israelul a obținut un amplasament de producție pentru drone militare.
Fiecare patron și-a primit partea sa de afacere, iar în schimb regimul a primit ceea ce îi trebuia cel mai mult: recunoaștere politică și tăcere în privința practicilor sale autoritare.
Nu a fost un act de echilibristică între Est și Vest, ci aceeași tranzacție, oferită tuturor.
Întrebarea pentru noul guvern este dacă va rupe mecanismul sau doar va prelua controlul asupra lui, în interior și în relațiile cu puterile care au susținut vechiul regim.
Clientelismul nu poate fi desființat prin apeluri la conștiință și nici prin simpla înlocuire a unui set de funcționari cu altul. El trăiește din puterea discreționară: din locuri de muncă, beneficii și autorizații care depind de bunăvoința cuiva. Clientelismul poate fi subminat doar prin drepturi universale: drepturi ale muncii aplicate cu adevărat, beneficii sociale care sunt drepturi, nu favoruri, și angajări transparente în sectorul public.
În exterior, echivalentul este transparența: acorduri cu state și investitori străini negociate deschis, supuse controlului public și judecate după interesul comun, nu după supraviețuirea celor aflați la putere.
Ce moștenește noul guvern?
SNS a pierdut ce conta cel mai mult pentru mașinăria sa electorală: controlul asupra guvernului, bugetului și ministerelor prin care erau distribuite locurile de muncă, contractele și subvențiile. Dar nu și-a pierdut încă toate pozițiile. Structura construită în paisprezece ani rămâne în mare parte la locul ei acolo unde aceste alegeri nu ajung direct sau rapid: în parchete și în părți ale sistemului judiciar, în serviciile de securitate, în întreprinderile publice și în proprietatea exercitată asupra celor mai influente mijloace de informare din țară. La nivel local, SNS încă guvernează toate orașele și municipiile din țară, cu o singură excepție. Aceste poziții pot pune bariere noului guvern și oferă vechii structuri un punct de sprijin de unde să încerce să apere ce a acumulat.
Chiar și transformarea însăși trece prin vechiul regim. Conform constituției, președintele consultă grupurile parlamentare și propune prim-ministrul. De la demisia lui Vučić, acest rol este deținut de Ana Brnabić, o înaltă oficială SNS, care a prezidat și parlamentul care tocmai a fost înlocuit Alegerile prezidențiale trebuie organizate pînă la sfârșitul lunii decembrie.
Primele zile de după vot au arătat cât de repede pot instituțiile să schimbe tabăra. O comisie a Parchetului Public Suprem a început să reexamineze cazurile tratate de parchetul din Belgrad, considerat multă vreme un instrument al partidului de guvernămînt, iar directorul radiodifuzorului public a demisionat. Acest lucru, chiar dacă este necesar, nu este totuși lipsit de riscuri. Instituții care au tăcut ani de zile își descoperă dintr-odată independența. Un aparat care a servit un partid de guvernămînt își poate oferi la fel de ușor serviciile următorului. Adevăratul test este dacă noul guvern schimbă regulile după care funcționează aceste instituții.
Mai e și problema banilor. Paisprezece ani de îmbogățire prin intermediul statului au lăsat structura politico-economică construită în jurul SNS cu resurse uriașe și nu este încă clar dacă aceste resurse vor fi folosite pentru a obstrucționa schimbările ce urmează. Există deja indicii că fonduri dobândite ilegal sunt scoase din țară, dacă nu au și plecat deja.
Programul Listei Studenților promite o lege privind originea averilor și confiscarea bogăției dobândite ilegal. Dacă această promisiune va înseamnă ceva depinde în primul rînd de sistemul judiciar: de capacitatea instanțelor și a procurorilor de a acționa suficient de rapid și de eficient pentru a tăia canalele ascunse prin care se scurg acești bani, înainte ca ei să dispară din raza de acțiune.
Modelul economic pune o altă încercare. Programul Listei Studenților afirmă clar că Serbia nu trebuie să rămână o țară a forței de muncă ieftine și a resurselor naturale exploatate de companii străine. Lista Studenților propune reducerea contractelor pe durată determinată și protejarea terenurilor agricole și a apei ca bunuri naționale. Aceasta promite, de asemenea, manuale gratuite pentru toți elevii, un medic în fiecare sat, locuințe de închiriat la prețuri accesibile pentru familiile tinere și pentru lucrătorii din educație și sănătate, precum și confiscarea averilor dobîndite ilegal pentru investiții publice.
Angajamentul Listei Studenților de a face publice toate contractele și de a revizui acordurile secrete și legile speciale prin care vechiul regim și-a încheiat afacerile este un prim punct de plecare.
Acestea sunt pași reali. Dar programul nu spune despre cum va înceta Serbia să fie o țară a forței de muncă ieftine. Dincolo de angajamentul în sine, viziunea sa asupra dezvoltării rămâne la nivelul unor formule generale: o „economie a cunoașterii”, granturi pentru start-up-uri și afaceri locale, o orientare spre sectoare „cu valoare adăugată mare”. Nu există pași concreți, nicio politică industrială dezvoltată care să facă economia mai puțin dependentă de capitalul străin și să îi permită să urce spre vîrful lanțurilor de aprovizionare ale multinaționalelor. Lista Studenților promite o economie de piață mai echitabilă, nu însă și una diferită.
Presiunile externe vor pune rapid la încercare aceste intenții. Uniunea Europeană, care ani de zile l-a tratat pe Vučić drept garant al stabilității și al investițiilor, îi salută acum pe studenți ca fiind o întruchipare a valorilor sale și se așteaptă, la schimb, o aliniere, mai ales în privința sancțiunilor împotriva Rusiei, chestiune în care opt state membre au blocat progresul negocierilor de aderare ale Serbiei încă din iulie. Lista Studenților a spus că nu va introduce sancțiuni.
UE se așteaptă, de asemenea, ca mina de litiu Jadar, pe care a desemnat-o drept proiect strategic, să avanseze. Franța se așteaptă ca contractul pentru avioanele de luptă să fie onorat, Israelul – ca fabrica sa de drone să funcționeze mai departe, Rusia – ca participarea sa în sectorul petrolului și gazelor să fie păstrată, China – ca acordurile în domeniul infrastructurii să fie respectate. Fiecare patron al vechiului regim va căuta acum să repete aceeași înțelegere cu cel nou.
Cu toate acestea, schimbarea guvernului deschide și posibilități care nu existau înainte. În cadrul vechiului sistem, politicienii profesioniști făceau comerț cu orice, de la contracte publice pînă la chestiunea națională, iar deciziile se luau cu ușile închise. Un guvern născut dintr-o mișcare construită pe cerințe de transparență va găsi că e mult mai greu de procedat la fel. Aderarea la UE, negociată multă vreme departe de ochii publicului, poate deveni subiect de dezbatere publică. Mai presus de toate, schimbarea deschide calea democratizării instituțiilor care, timp de peste un deceniu, au servit un singur partid.
Același lucru este valabil și pentru Kosovo. Ani de zile, retorica naționalistă din țară a mers mînă în mînă cu înțelegeri încheiate la Bruxelles și Washington, al căror conținut publicul îl afla doar în mod fragmentar.
Fiindcă și-a construit întreaga luptă pe respectul față de constituție, de la Lista Studenților nu se poate aștepta o poziție diferită de cea consacrată în preambulul acesteia, care definește Kosovo ca parte constitutivă a Serbiei. Dar Lista Studenților poate aborda chestiunea mai deschis: spunîndu-le cetățenilor ce se negociază și construind contacte și cooperare între cele două societăți, în loc să reducă întreg procesul la recunoaștere sau nerecunoaștere.
Înțelegerea reciprocă și cooperarea ar putea fi construite prin faptul că negocierele s-ar concentra pe probleme urgente pentru ambele părți, precum aprovizionarea cu energie, transportul și chestiunile economice și de mediu. Progresul nu depinde însă doar de Belgrad.
Guvernul lui Albin Kurti a menținut presiunea asupra comunității sîrbe din nord și a blocat autoguvernarea care i-a fost promisă. Fără un partener dispus să meargă în aceeași direcție, deschiderea de la Belgrad nu va fi suficientă.
Mișcarea socială… după victoria electorală
Întrebarea care va decide dacă aceste alegeri marchează o transformare a societății sîrbe sau doar o schimbare de guvern este ce se va întâmpla cu mișcarea care le-a cîștigat. Lista Studenților nu a fost niciodată menită să înlocuiască mișcarea și a fost concepută ca instrument: candidații ei au fost selectați după criterii stabilite de plenarele studențești, iar programul ei a fost votat de acestea. Plenarele au fost principiul, lista a fost instrumentul.
Această distincție va fi acum pusă la încercare. Instituțiile au propria lor logică. Majoritățile parlamentare, ministerele și disciplina necesară pentru a menține o majoritate îi îndepărtează pe reprezentanții aleși de cei care i-au ales și îi apropie de chestiunile guvernării. Mișcarea a dezbătut deja cît control ar trebui să aibă plenarele asupra candidaților lor. Aceste tensiuni nu vor face decît să crească odată ce lista deține puterea.
Democrația directă a crescut din facultăți și din cartiere, iar întrebarea este acum cum pot fi încorporate principiile ei în instituții. Există modalități concrete de a începe: bugetare participativă la nivel local, acordarea unei ponderi reale deciziilor adunărilor locale în loc de un rol consultativ, deschiderea implicită a cheltuielilor publice și a deciziilor oficiale, consolidarea organismelor independente de supraveghere, instituirea controlului civil asupra poliției și sprijinirea organizării sindicale.
Puterea mișcării nu s-a aflat niciodată în lista de candidați pentru alegeri, ci în oamenii care s-au organizat singuri, în alianțele cu sindicatele și fermierii și în sutele de mii de conversații purtate din ușă în ușă. Dacă aceste structuri rămîn active, ele pot acționa ca o frînă pentru noul guvern, de jos în sus, independent de acesta, și pot ține pe agendă întrebările pe care programul le lasă deschise. Aici stînga are un rol important de jucat: să dea luptei împotriva corupției un conținut social și să insiste că corupția nu a fost o aberație a vechiului regim, ci logica organizatoare a modelului său economic.
Pe termen mai lung, cea mai importantă consecință poate fi cea mai puțin vizibilă astăzi: condițiile pentru o revenire la o viață politică în care partidele reprezintă cu adevărat grupuri sociale, nu pe ele însele și liderii lor. Mișcarea a umplut un vid lăsat de partidele profesioniste. Dacă noi organizații politice, inclusiv de stînga, vor putea construi pe experiența plenarelor și a adunărilor locale, aceasta va modela politica sîrbă mult după acest guvern.
Schimbarea guvernului rezolvă problemele structurale ale Serbiei. Aceasta poate, în cel mai bun caz, să creeze condițiile pentru abordarea lor. Acum doi ani, puțini credeau că o mișcare fără lideri, fără partide și fără acces la mass-media ar putea învinge un lider autoritar precum Vučić.
Dacă noua putere, emanată din victoria listei studențești, poate schimba acum sistemul care a susținut vechiul regim depinde mai puțin de noul guvern și mai mult de faptul dacă mișcarea care l-a adus la putere continuă să existe.
Vladimir Simović este sociolog, activist politic și coordonator al Programului pentru Drepturile Muncii în cadrul Centrului pentru Emancipare Politică (CPE), o organizație cu sediul la Belgrad, înființată în 2012.
Articolul a apărut inițial pe platforma European Left, cu titlul ”HOW SERBIA’S STUDENTS DEFEATED VUČIĆ” și a fost tradus în limba română de redacția PLATZFORMA.
Imagine de fundal: Masina.rs
La traducerea acestui articol a fost utilizată, parțial, o platformă de inteligență artificială.
Alte articole despre situația din Serbia publicate de PLATZFORMA:
Rio Linglong: Revoltă ecologică în Serbia
Revolta studenților din Serbia: sfârșitul președintelui Vučić?
Podcast PLATZFORMA. Episode 7. The student protests in Serbia (with Iskra Krstić and Juhász András)
