Versiunea în limba engleză a articolului poate fi citită aici.
În rezultatul alegerilor parlamentare europene care au avut loc între 6 și 9 iunie, Partidul Popular European (Creștin Democrat) de centru-dreapta a câștigat cele mai multe voturi, ceea ce a determinat-o pe Ursula von der Leyen să declare victorie.
În schimb, stânga, în special Grupul Verzilor, a înregistrat o scădere semnificativă a sprijinului, cu câștiguri considerabile realizate de extrema dreaptă, în special în țările majoritare ale UE, precum Germania și Franța.
Ca răspuns la aceste rezultate ale alegerilor, pe 10 iunie, von der Leyen a proclamat: „Cetăţenii vor o Europă care dă rezultate; începând de mâine, voi construi o coaliție largă pentru o Europă puternică. Ne vom uni cu alții pentru a ne întări împotriva facțiunilor extreme atât din stânga, cât și din dreapta”.
Macron, la fel, suferind o înfrângere importantă, a dizolvat Adunarea Națională și a convocat alegeri anticipate la sfîrșitul lunii iunie, îndemnând forțele „centriste, progresiste, democratice și republicane” să se unească pentru a combate extremele de dreapta și stânga. În al doilea tur al alegerilor, care a avut loc duminică, pe 7 iulie, nu doar că au cauzat o înfrângere pentru dreapta radicală (Partidul Adunarea Națională), dar au adus și o victorie surprinzătoare pentru coaliția de stânga Noul Front Popular (NFP).
Chiar dacă aceste rezultate merită cu siguranță un moment de sărbătoare, rămâne întrebarea dacă putem spera la schimbările și reformele reprezentative pentru idealurile socialiste sau internaționaliste. Adunarea Națională Franceză va fi acum împărțită în trei blocuri de dimensiuni comparabile (coaliția de stânga, coaliția lui Macron și extrema dreaptă), fără majoritate absolută pentru stânga.
În plus, partidele de stânga s-au unit pentru a câștiga împotriva extremei drepte, dar rămân fracturate din cauza dezacordurilor ideologice. Împreună cu moștenirea „instinctului neo-bonapartist” al lui Macron, care disprețuiește expresiile democratice în afara propriilor victorii, și un climat politic în care pozițiile extremei drepte sunt normalizate și susținute de numeroase canale Telegram ce fac apel la mobilizare și violență, stânga trebuie să navigheze într-un mediu foarte volatil. Toleranța alegătorilor este redusă, iar presiunile din partea extremei drepte și a centriștilor vor dilua probabil punctele de vedere radicale sau progresiste ale stângii de pe ordinea de zi.
Peste Canalul Mânecii, în Marea Britanie, alegerile din 4 iulie au adus o victorie zdrobitoare pentru Partidul Laburist, punând capăt celor 15 ani de guvernare dezastruoasă a Partidului Conservator. Deși acest rezultat oferă o oarecare ușurare, viitorul rămâne incert.
Campania laburiștilor a fost vagă, cu promisiuni mari privind repararea sistemului de asistență socială, a economiei, rezolvarea grevelor, a problemelor sistemului de sănătate (NHS) și a problemelor legate de locuințe accesibile, dar fără un program concret și un angajament clar privind cheltuielile necesare pentru abordarea acestor probleme. În plus, laburiștii nu s-au îndepărtat semnificativ de politicile conservatoare privind imigrația și problema Palestinei; au avut poziții contradictorii în privința drepturilor persoanelor trans – probleme care au fost de mare importanță pentru alegătorii de stânga.
Sub conducerea lui Keir Starmer, laburiștii s-au îndreptat spre centru, renunțând la angajamentele privind imigrația, impozitarea celor bogați și abolirea taxelor de școlarizare. Comparativ cu 2019, laburiștii și-au pierdut sprijinul alegătorilor, mulți tineri orientându-se către Partidul Verzilor și candidații independenți. În plus, succesul semnificativ al Partidului Reformist, cu o poziție vocală anti-imigrație, a legitimat xenofobia și rasismul în sfera politică, similar cu ceea ce s-a întâmplat în Franța.
Pierderile partidelor de extremă dreapta din Franța și Marea Britanie sunt, cu siguranță, un motiv festiv pe termen scurt, dar nu putem neglija consecințele pe termen lung.
Înfrângerea dreptei ar putea fi doar un preludiu la consolidarea ei pentru viitoarele alegeri.
Ponderea semnificativă de voturi și popularitate de care se bucură dreapta ar putea atrage forțele de stânga către centru și ar putea determina centriștii și tehnocrații să formeze alianțe cu extrema dreaptă pe diverse politici.
Un exemplu este Danemarca, care are o istorie lungă de reforme de stânga și care, deși are un guvern socialist, a adoptat politici dure de dreapta asupra imigranților și refugiaților sub presiunea politică a extremei drepte. Acest exemplu subliniază că atunci când stânga și centrul-stânga renunță la politicile progresiste pentru a satisface extrema dreapta, ele recunosc implicit înfrângerea.
Succesul partidelor de dreapta nu derivă neapărat din obținerea majorității electorale, ci din capacitatea lor de a forța celelalte formațiuni politice să-și abandoneze principiile și idealurile, atrăgându-le într-un „centru” politic dispus să facă compromisuri în politici care subminează democrația și încalcă drepturile omului, toate în încercarea de a-și menține puterea.
Această dinamică transformă mediul politic într-un teren al negocierilor pragmatice, cu consecințe grave pentru viitorul democrației.
Activistul politic și istoricul Tariq Ali numește astfel de poziții centriste și „moderate” drept „extrema de centru” care adoptă „teoria potcoavei” și etichetează orice opoziție față de status quo drept extremă și radicală, fără a ține cont de ideologie, politică sau idealuri. Prin amestecarea neglijentă a impulsurilor fasciste ale extremei drepte și naționalismului militant cu apelul stângii radicale pentru schimbări sistemice, care includ printre altele cheltuieli publice pentru sănătate și educație, și, Pactul Verde European, această „extremă de centru” de fapt legitimează pozițiile extremei drepte.
În paralizia sa, atunci când refuză schimbări semnificative și sacrifică politica în favoarea economiei, centrul deschide calea pentru ca neo-fasciștii și conservatorii populiști să preia puterea. Prin urmare, nu este surprinzător că partidele de dreapta se bucură din nou de câștiguri în Europa, iar SUA se confruntă cu posibila revenire a lui Trump, acum infractor condamnat.
În loc să ne întrebăm „cum se poate întâmpla acest lucru?”, ar trebui să ne întrebăm „ce fel de sistem social și politic creează un teren propice pentru xenofobie, rasism și naționalismul militant?”.
***
Privind retrospectiv în secolul al XX-lea, există o tendință predominantă în mainstream de a evidenția Al Doilea Război Mondial ca un moment excepțional în istoria europeană. De fapt, memoria celui de-al Doilea Război Mondial, rezistența Aliaților împotriva nazismului și Holocaustul au devenit centrale în definirea unei identități europene comune. Fascismul, nazismul și violența care au devastat continentul sunt adesea interpretate ca anomalii istorice – rezultatul unei conduceri care a scăpat de sub control, ajungând în mâinile liderilor malefici precum Hitler.
Cu toate acestea, fascismul nu reprezintă o anomalie politică, ci o consecință inevitabilă a capitalismului global1.
Georg Lukács, un filozof marxist maghiar, în scrierile sale despre fascismul german, a subliniat că la începutul anilor ’30, Germania a cedat în fața unei crize severe a capitalismului2.
Înainte de ascensiunea lui Hitler la putere, Germania era în plină efervescență a unui sentiment anticapitalist și a unui spirit de revoluție socialistă. Alarmați de ascensiunea rapidă a Partidului Comunist, social-democrații aflați la putere îi caracterizau pe cei de „dreapta” și „stânga” drept doi radicali germinând din aceeași rădăcină.
Umberto Eco subliniază în mod similar că anii ‘30 au fost o perioadă în care fascismul italian era perceput ca o alternativă moderată la amenințarea comunistă. Reformele propuse de fascism, care au apărut mai întâi în Italia, au fost extrem de atractive pentru mulți liberali europeni din Anglia, Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Spania, Portugalia, Norvegia, și în Germania.
Mișcările fasciste care au apărut în Europa în ultimul secol au fost extrem de diverse, fiind conduse mai degrabă de o atracție emoțională decât de o ideologie clar definită.
Dacă eliminăm aspectul imperialist din fascismul italian clasic, rezultă ceva asemănător cu regimul lui Salazar din Portugalia; dacă îndepărtăm dimensiunea colonială, obținem fascismul din Balcani. Adăugând un pic de anticapitalism radical la fascismul italian, ajungem la ideile promovate de Ezra Pound, poetul american susținător al lui Mussolini. Istoricul Jacob Mikanowksi subliniază că fascismul din Europa de Est interbelică a fost mai degrabă o „mișcare a oamenilor disperați în căutarea unei cauze transcendente, fără să știe exact care ar trebui să fie acea cauză3”.
Revenind la lucrarea lui Umberto Eco, acesta subliniază că fascismul nu poate fi simplificat la imaginea unui lider autoritar, militant, care subjugă societatea prin carismă sau o constrânge într-o hipnoză politică. Fascismul poate lua multe forme; anume aceasta este esența sa. Diferite structuri totalitare sunt identificate drept fascism din cauza diversității lor ideologice și politice, exprimate în configurații variate în diferite regiuni ale lumii.
Cu alte cuvinte, diversele fațete ale fascismului de fapt reflectă multiplele frustrări din societate care sunt perpetuate și exacerbate de capitalismul global. Astfel, aceste frustrări vor genera, fără îndoială, noi mișcări reacționare, similare cu cele pe care le observăm în prezent.
Istoricul Enzo Traverso propune termenul de „postfascism” pentru a descrie impulsurile contemporane de extremă dreaptă către xenofobie, rasism, misoginie și autoritarism. Postfascismul își are rădăcinile în fascismul clasic, dar s-a metamorfozat în ceva complet diferit, adoptând forme distincte în întreaga lume. Deși nu mai are caracterul terorii totalitare a secolului trecut, el este la fel de periculos din cauza versatilității și tendinței de a utiliza un limbaj aparent liberal și democratic pentru a-și promova agenda.
Această tactică este adoptată de Marine Le Pen care susține că “țintește să combată ideologiile islamiste care aparent sunt incompatibile cu valorile, istoria și cultura franceză, și care provin dintr-o viziune totalitară a vieții sociale4”.
Există astfel mai multe straturi de complexitate în discursurile fasciste contemporane, unde separarea între problemele economice și credințele sociale/morale complică spectrul politic stânga-dreapta.
Încă o direcție a tendințelor fasciste contemporane este reprezentată de populismul conservator, care echivalează piețele libere cu libertatea și „valorile occidentale”. Adepții acestor idei sunt populiștii de dreapta precum Viktor Orban, care promovează o politică șovină și xenofobă, prezentând Europa de Vest ca un spațiu moral degradat din cauza abandonării creștinismului și a valorilor conservatoare, precum și din cauza admiterii imigranților și refugiaților. Aceste sentimente au determinat elitele politice din Ungaria, dar și Polonia și Slovacia să se redenumească drept „Europa mai bună” – lipsită de păcatele imperialismului și colonialismului Europei de Vest care promovează „adevărata Europă creștină albă5”.
În Germania, partidul neo-nazist AfD a început ca un partid anti-establishment și anti-UE, dar din 2015 s-a îndreptat către poziții puternic anti-imigrație și anti-musulmane, pledând pentru „Țara noastră în primul rând!”.
Unul dintre participanții la un miting AfD a întrebat retoric: „Ce părere ai, ca german, dacă ai nevoie de un apartament și afli că există unul liber, dar este rezervat gratuit pentru ucraineni? Atunci îmi spun, mulțumesc, Germania. Plătesc taxe, dar nu primesc un apartament6.”
Incapacitatea așa-numitelor politici centriste moderate de a aborda crizele capitalismului, în special impactul profund al crizei financiare din 2008, a rezultat în exacerbarea șomajului și în recompensarea finanțatorilor și bancherilor, în timp ce restul societății a suferit din cauza măsurilor de austeritate. Separarea și decuplarea sferei politice de cea economică începând cu anii ’70, de la Acordurile de la Bretton Woods încoace, au condus la o dominare a celei din urmă asupra primei, generând noi forme de „antipolitică” în care managerii pragmatici, nu idealiștii, ajung să câștige alegerile.
Aceste frustrări legitime legate de inegalitate, stagnarea salariilor și reducerea cheltuielilor publice, generează un vid în politică ușor de umplut de narațiuni fasciste care identifică „dușmani ușor de recunoscut” și propun soluții simpliste, cum ar fi Brexit-ul, retorica anti-imigrație și retragerea din UE.
Într-un articol din 2021 pentru Tribune, o revistă de democrație socială, scriitoarea Grace Blakely a subliniat că „problema cu viziunea liberală este că instituțiile democratice nu plutesc deasupra societății – ele modelează și sunt modelate de relațiile sociale. În momentul în care decalajele de experiență dintre diferitele grupuri devin prea mari, unele grupuri vor ajunge în mod natural să simtă – adesea în mod corect – că interesele lor nu sunt reprezentate”.
Într-adevăr, Uniunea Europeană de astăzi nu corespunde deloc cu ideea pe care pretindea să o reprezinte acum câteva decenii: o comunitate internațională pașnică, prosperă, bazată pe cooperare, unitate, respect pentru drepturile omului și libera circulație a mărfurilor, ideilor și oamenilor.
În prezent, UE nu este guvernată de democrație, ci de tehnocrații din „troica” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional) care au impus o dictatură financiară: ei stabilesc regulile, forțează statele membre să le aplice și apoi supraveghează respectarea acestora.
Politicienii din UE își pot asigura supraviețuirea politică și pot avansa în cariera lor doar dacă se subordonează intereselor financiare și își dedică eforturile susținerii unei piețe eficiente.
Capitalismul financiar este o entitate care necesită stabilitate și moderare: stânga dorește să-l reformeze pentru a restabili democrația, în timp ce dreapta cedează în fața propunerilor recționare.
Centrul, în schimb, promite „normalitate” și „stabilitate”, chiar dacă acestea implică exploatare, inegalitate, nedreptate și violență împotriva minorităților și a celor marginalizați.
Liberalii și social-democrații, deopotrivă, și-au abandonat de mult idealurile și filozofiile politice, transformându-se într-un apendice ideologic al status quo-ului.
Acest „centru radical” contribuie și susține suprimarea conflictului, dar nu atenuarea acestuia, iar contradicțiile din societate sunt gestionate, dar nu rezolvate.
Centrul radical utilizează termenii „fascist” și „populist” pentru a eticheta orice adversarii politici atât din stânga cât și din dreapta.
Enzo Traverso, de exemplu, argumentează că termenul „populist” a fost atât de suprautilizat pentru a descrie politicieni din toate colțurile spectrului politic, încât a pierdut nu mai are niciun înțeles.
Astfel, în opinia lui Enzo Traverso, termenul „populist” a fost atât de suprautilizat încât a devenit pur și simplu o etichetă folosită pentru a discredită adversarii politici.
Mai mult, el critică publicațiile liberale de masă precum New York Times, The Economist, Le Monde sau The Guardian pentru utilizarea lejeră a termenului „populism”, în care includ atât politici sociale progresiste, cum ar fi opoziția față de austeritate, susținerea creșterii salariului minim și extinderea serviciilor publice, cât și politici bazate pe xenofobie și rasism. Această aplicare neglijentă și generalizată a termenului estompează distincțiile între politici de stânga și de dreapta, compromițând o busolă clară pentru înțelegerea și angajarea în politică.
Grace Blakely argumentează că centrul politic încearcă să-și convingă electoratul că poate fi ignorat. În fața dezastrelor cauzate de Boris Johnson, Rishi Sunak și Donald Trump, centrul nu promite să îmbunătățească lucrurile, ci doar să nu le înrăutățească. Această poziție lipsită de inspirație nu numai că nu reușește să abordeze provocările contemporane, dar și erodează încrederea electoratului și exacerbează declinul democratic – o tendință periculoasă cu paralele în istorie.
În contextul evenimentelor politice actuale, este esențial să urmărim cum Partidul Laburist din Marea Britanie și coaliția de stânga din Franța își vor orienta strategiile pe scena politică.
Cazul Franței e cel mai interesant: va reuși oare NFP să avanseze o agendă progresistă sau coaliția de stânga va fi atrasă spre un „centru” pragmatic, unde extrema dreapta va încerca să impună politici rasiste și anti-imigrație sub pretextul ‘intereselor naționale’?
Sociologul Dylan Riley subliniază că fasciștii clasici din anii 1930 nu s-au opus liberalismului pentru principiile sale democratice, ci pentru că l-au perceput ca fiind complet nedemocratic și inadecvat în reprezentarea intereselor „națiunii”. Fasciștii afirmă că politica stă în calea intereselor naționale, sugerând că un interes național poate exista fără a fi modelat prin procese politice: „fascismul este o negare a politicii”. Această realitate sună alarmant în contextul nostru contemporan.
Creșterea guvernanței tehnocratice în UE și în guvernele naționale, care pune presiune asupra politicienilor să prioritizeze câștigurile electorale pe termen scurt și să faciliteze libera circulație a capitalului financiar, în timp ce restricționează circulația oamenilor, are drept efect erodarea democrației.
Instituțiile democratice își pierd legitimitatea în ochii oamenilor, iar încrederea în politică și în procesul politic este subminată de sentimentul că cetățenii nu au puterea de a influența nimic.
Acest fenomen de oboseală politică, dacă nu chiar de dispreț față de procesul politic, nu este doar o problemă a țărilor occidentale.
În regiunea noastră, forțele fasciste își consolidează pozițiile. Pe lângă „suspecții obișnuiți” precum Orban și partidul său Fidesz din Ungaria, PiS din Polonia sau ĽSNS din Slovacia, avem și Partidul AUR în Parlamentul României din 2020.
Popovici și Marincea (2022)7 subliniază că AUR a reușit să intre în parlament mai degrabă datorită așa-numitului grup de „dreapta soft”, care include cripto-fasciști, conservatori, patrioți și diverși intelectuali de dreapta. Aceștia au o influență semnificativă în mainstream, prezentându-se ca liberali, dar sprijinind în realitate idei de extremă dreapta. Partidele dominante precum PSD și PNL contribuie și ele la ascensiunea dreptei, prin normalizarea discursurilor naționaliste și xenofobe. Similar cu situația din Franța, Marea Britanie, Germania și Italia, în România dezamăgirea față de ordinea liberală mondială, care avantajează interesele capitaliste și financiare și impune austeritate pentru restul, facilitează ascensiunea partidelor neo-fasciste precum AUR, care exploatează aceste nemulțumiri în beneficiul lor electoral.
Tragedia în regiunea noastră constă, în viziunea mea, în marginalizarea persistentă a ideilor radicale anarhiste și progresiste de stânga, mereu asociate cu comunismul de tip sovietic sau cu o poziție ambiguă „pro-rusă”.
Retorica anti-comunistă este profund înrădăcinată în fiecare aspect al vieții, ceea ce o face aproape indiscutabilă. În spațiul nostru din Europa de Est este extrem de dificil să introduci o agendă politică progresistă socio-economică fără a fi discreditată drept propagandă rusă sau nostalgie pentru epoca sovietică.
Într-un astfel de climat, partidele precum AUR exploatează crizele socio-economice severe și frustrările legitime pentru a atrage sprijinul electoratului cu promisiuni neo-fasciste.
***
Revenind la intuițiile filosofului György Lukács de acum un secol, criticarea fascismului fără a aborda capitalismul este ca și cum ai sta în aceeași groapă cu fascismul. Orice încercare de a combate fascismul fără a-i confrunta rădăcinile riscă să adopte, fără intenție, o parte semnificativă din prezumțiile fasciste:
“Unica modalitate de a combate fascismul este să îl ataci atât în formă, cât și în conținut”.
Capitalismul, un sistem inherent instabil care perpetuează inegalitățile și exploatarea, se confruntă inevitabil cu crize recurente. Când politica democratică este subordonată urmăririi neobosite a capitalismului pentru acumulare, apare un gol apolitic, rapid umplut de fasciști care propun soluții simpliste: etno-naționalism militant, xenofobie și autoritarism.
Din păcate, istoria a demonstrat că lupta împotriva fascismului, fără a aborda pe deplin crizele precipitate de financiarizare, acces inegal la locuințe, stagnarea salariilor și reducerea serviciilor esențiale, echivalează cu susținerea teoriei fataliste a răului cel mai mic.
Dacă centriștii, laburiștii sau coaliția de stânga de astăzi își vor propune doar să contracareze pe moment extrema dreaptă fără a adresa în mod fundamental aceste crize, riscăm doar să amânăm reapariția impulsurilor fasciste.
„Centrul radical” a utilizat cu succes spectrul fascismului ca o sperietoare politică, dar prin limitarea la critici superficiale, fără a aborda problema în profunzime, acesta riscă să obțină doar câștiguri electorale pe termen scurt.
Este profund îngrijorător că interesul public pentru politică este în scădere și că dorința de putere prin manipularea electorală înlătură discursul autentic despre idei și idealuri politice. Această eroziune a politicii bazate pe principii nu numai că a normalizat, ci și a încurajat agendele și retorica extremei drepte.
Chiar dacă nu au o majoritate absolută, partidele de extremă dreapta din țări precum Franța, Marea Britanie, Germania și din propria noastră regiune beneficiază de o susținere populară semnificativă și vor continua să își promoveze agendele (post)fasciste.
În peisajul nostru politic actual, ne confruntăm cu o dilemă profundă și persistentă, care are ecouri în istorie: să adoptăm idei progresiste ce propun reforme semnificative și să reînvigorăm politica ca un teren fertil pentru idei și idealuri, sau să cedăm în fața tehnocrației care se supune intereselor capitalismului global și inevitabil duce la reînvigorarea impulsuri de tip fascist?
REFERINȚE:
- Rodney, W. (2018). How Europe underdeveloped Africa (New edition). Verso. ↩︎
- Lukács, G. (1933). How did fascist philosophy come about in Germany? 1933. Marxists Internet Archive Library. https://www.marxists.org/archive/lukacs/works/fascism/foreword.htm](https://www.marxists.org/archive/lukacs/works/fascism/foreword.htm ↩︎
- Mikanowski, J. (2023). Goodbye, Eastern Europe: An intimate history of a divided land (First edition). Pantheon Books. ↩︎
- https://www.thelocal.fr/20240611/what-would-a-victory-for-le-pens-party-mean-for-france ↩︎
- Rexhepi, P. (2023). White enclosures: Racial capitalism and coloniality along the Balkan route. Duke University Press. ↩︎
- https://www.vox.com/world-politics/2024/3/12/24080074/germany-afd-far-right ↩︎
- https://lefteast.org/radical-right-leftist-resistance-romania/ ↩︎
Sursă imagine de fundal: https://www.cartooningforpeace.org/en/editos/the-far-right-conquers-europe/
Atâta timp cât nu este înțeles complet fenomenul interconectării economice globale, a intereselor acestor actori și a suveranității reale a statelor, nu se poate analiza nici politicile propuse de anumite partide și cu atât mai puțin sensul victoriei lor, fie ea de stânga sau dreapta.
De exemplu în cazul Germaniei avem două categorii de asigurări medicale pentru lucrătorii din sectorul public… Iar dacă și în Franța nu tuturor li s-a majorat vârstă de pensionare sau au fost compensați indirect, înțelegem cum prin favoritism un regim sau chiar o clasă politică întreagă care poate fi extrem de antisocială sau antinațională se poate menține la putere practic indefinit.
PS: Este clar că articolul este superficial și nu arată nicio legătură reală între dezvoltare, echitate socială și politică.
PS: Partea triumfalistă și de război este cea mai jenantă. Se retrăiește manualul de istorie de la 1918 la 1991…
Mulțumesc pentru comentariu. Nu înțeleg criticile aduse (de fapt nici nu sunt formulate ca critici), deoarece par să se refere la lucruri pe care nu le-am scris și sunt dincolo de scopul articolului.
Scopul principal a fost să introduc tema postfascismului și să analizez utilizarea acestui termen în discursul politic actual, în contextul în care partidele de extremă dreapta și mișcările de dreapta extremistă au înregistrat o ascensiune semnificativă.
Nu mi-am propus să analizez programele unor partide concrete sau relația dintre dezvoltare, echitate socială și politică.
PS: Mă întreb dacă ai citit articolul și dacă ai înțeles scopul unui eseu politic.