„O zi care a început la fel ca celelalte.” Jurnalul atacurilor de la Paris

[label shape=”” type=””] Vitalie Vovc [/label]

 

Subiectele dezbătute în presă în aceste prime zile ale lui 2015 au fost discursul lui François Hollande (destul de bun, de altfel) şi come-back-ul lui Sarkozy (ex-preşedinte al Franţei, ex-preşedinte al principalului partid de dreapta, UMP) în marea politică, el fiind ales din nou să conducă formaţiunea care, tradiţional, se opune Partidului Socialist. Hollande a încercat să insufle ceva speranţă şi optimism francezilor insistând pe atuurile Franţei şi pe forţele ţării pe care o conduce. Hélas, omul ăsta parcă ar fi blestemat (atunci când nu şi-o face cu mâina lui, bătând toate recordurile de impopularitate al unui şef de stat în Franţa): în discursul său el a vorbit despre o Franţă care este a 5-a economie mondială. Dar în chiar ziua care a urmat discursul său, toate sursele media din ţară au difuzat statisticile lui 2014 din care reiese că Franţa a coborât pe locul 6, pierzând un loc în acest „clasament”. Despre Sarkozy nici nu vreau să scriu altceva decât atât: „Le ridicule ne tue pas”… Omul care a participat din plin (şi foarte activ) la instaurarea debandadei de astăzi din Franţa speră să redevină Preşedintele Franţei… Jalnic… Superficialitatea şi anacronismul politicienilor din Franţa în toată splendoarea lor… Acesta este fundalul şi starea de spirit în care s-au desfăşurat tragicele evenimente de la Paris.

Miercuri, 07 ianuarie 1915

O zi care a început la fel ca celelalte. După vacanţele de iarnă cotidianul re-capătă ritmul obişnuit şi intensitatea exacerbată a săptămânilor de rând. Prima care ne-a anunţat că se întâmplă ceva extrem de grav la Paris a fost o colegă bulgăroaică, fostă jurnalistă, care a primit un mesaj Skype de la cineva din foştii ei colegi. La noi în birou informaţia a ajuns din Bulgaria… Imediat ne-am conectat pe ştiri… Se anunţa un atac armat la sediul Charlie Hebdo. Nu era încă nimic clar, dar se anunţau cel puţin 5 morţi şi numeroşi răniţi. Prima întrebare care a apărut in open-space: Cine a făcut-o? Deşi toată lumea bănuia deja răspunsul. A doua întrebare care a apărut: asasinii (încă nu îndrăznea nimeni să pronunţe „teroriştii”) au fost prinşi/omorâţi? Răspunsurile au urmat imediat: de la 5 morţi s-a ajuns la 10, apoi 12… Teroriştii, acum nu mai ezită nimeni, deşi nu există încă claritate despre apartenenţa lor la vreun curent oarecare, au reuşit să scape… Nu mult după aceea au aparut pe Net şi primele filmuleţe de la faţa locului. În unul din ele se auzeau distinct strigăte „Allah akbar”… Răspunsul la prima întrebare… În altul, se vedea cum tipii împuşcă în stradă, à bout portant, un poliţist rănit. Odată cu aceste imagini a venit şi conştientizarea că acest lucru se întâmplă „după fereastră”… Scena acestei orori este chiar oraşul în care locuim şi lucrăm… Şi faptul că tipii sunt încă în libertate, undeva pe afară. La fel precum au făcut-o majoritatea colegilor, am sunat acasă. Fiică-mea era deja revenită de la grădiniţă. Le-am cerut să stea acasă. Să nu iasă nicăieri din apartament. Majoritatea colegilor au făcut la fel. Un alt gând exprimat de cineva în open-space: „Toată lumea ştia că se va întâmpla. Intrebarea era când şi unde.”… Până în seara lui 7/01 aflăm că asasinii au abandonat prima maşină pe Rue de Meaux, apoi au atacat şi furat o maşină la Porte de Pantin, ambele în imediată vecinatate cu adresa biroului unde lucrez. Ceea ce înseamnă că pentru a ajunge la Porte de Pantin, ei au trecut ori pe strada noastră, ori pe strada paralelă… Un coleg care urmăreşte presa germană (limba lui maternă) ne zicea că nemţii ar fi avertizat Franţa de nenumărate ori despre sutele de cetăţeni francezi care au făcut stagii de pregătire militară în structuri teroriste, dar că nu ar fost luaţi în serios… Competiţia celor care au fost „mai la curent” începea… Seara am plecat spre casă. Nu înainte de a-i suna pe ai mei preîntâmpinându-i că se prea putea să ajung mai târziu, dar să nu-şi facă griji: îmi închipuiam că vor exista inevitabil disfuncţiuni în reţeaua transportului public din cauza alertei maxime a planului Vigipirate. Bineînţeles seara am ascultat radioul non-stop… În pofida preîntâmpinărilor poliţiei şi recomandărilor de a rămâne acasă, pe Place de la République au ieşit câteva mii de persoane… Am citit şi primele comentarii pe reţelele de socializare… care, multe din ele, m-au dezgustat…

Joi, 8 ianuariue 2015:

Joi disdedimineaţă primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă au fost localizati teroriştii. Nu au fost. Se pare că au reuşit să fugă din Paris. Copiii dormeau. Am hotărât să nu-i trezim şi să rămână acasă. Eu am plecat la serviciu. Ceea ce m-a frapat enorm de mult, a fost numărul extrem de mic de pasageri (vizual, cam de două ori mai puţini) la o oră de vârf. Şi o linişte incredibilă, apăsătoare… Feţe extrem de grave şi îngrijorate. O politeţe exagerată peste tot… Linia 4 a Metroului parizian avansa extrem de încet. A fost anunţată o problemă mecanică… Am deschis telefonul să mai citesc din ştiri. Aflam că în acea dimineaţă, la Montrouge, staţia terminus a liniei 4, înspre care avansa trenul în care eram, a avut loc un nou atentat. Un alt terorist a tras în doi poliţişti, simpli agenţi de circulaţie… Şi acesta a reuşit să scape…

Am ajuns la birou. Nu puteau exista alte subiecte de discuţie. Au fost deja identificaţi teroriştii. Toată lumea era sigură ca vor fi prinşi… Toată lumea era sigură că vor fi omorâţi. Întrebarea deschisă rămânea câte victime vor mai fi… Canalele de televiziune au pornit un live non stop… Unul din subiectele discuţiei din birou era justificarea acestor transmisiuni în direct. Teroriştii erau deci informaţi în timp real despre fiecare mişcare a forţelor speciale?… Câte vieţi umane ar putea costa acest live? Autorităţile au mai adus un răspuns: pentru a urmări îndeaproape un suspect, ar fi nevoie de 22 de persoane per capita… Într-o ţară în care numărul celor „suspecţi” se ridică la câteva mii, operaţiunea devine extrem de dificilă. Discuţiile de fond, inevitabile, încă nu au început… Continuam sa urmărim directul… Productivitate minimă, bineînţeles… Mai spre mijlocul zilei, o alertă falsă i-a pus pe toţi pe jar. S-ar fi auzit focuri de armă la o staţie de metro… au apărut poze cu poliţişti la o ieşire. Dar nu a fost nimic. Simplă precauţie. A fost doar un pasager suspect. Unul din colegi era vizibil şocat. Mai mult decât noi. Ne-a arătat telefonul. Atacul de la Montrouge s-a derulat chiar sub ferestrele lui. El a făcut câteva poze. Era absolut indignat de atitudinea unor şoferi din trafic, care, din spusele lui, claxonau dupa cum le este obişnuinţa, atunci când semaforul s-a schimbat în verde… „O merităm, a zis, atunci cînd vezi un tip cu arma în mână, nu claxonezi la verde! Poate să-ţi fie frică, poţi să ai pe cineva în maşină şi să nu faci nimic din cauza că nu doreşti să-l expui… Dar… Nu claxonezi la verde!”. Şi atunci câteva minute bune am discutat dacă ar fi fost justificat un act de curaj nebun: un şofer să-l fi tamponat pe tipul care stătea cu un kalashnicov în plină stradă… Nu ştiu dacă poate exista un răspuns valabil… Noutăţile care veneau erau îngrijorătoare… Tipii încă nu au fost localizaţi, deşi era clar că nu au cum să scape. Un alt gând din open-space: oricum cineva va fi omorât. Adevăraţii terorişti ori altcineva, dar autorităţile nu pot să nu-i „prindă”… Seara am plecat mai devreme acasă. Anticipând complicaţii eventuale şi perturbări în transportul public. Aceeaşi linişte şi gravitate pe feţele oamenilor… Aceeaşi politeţe exagerată. Lumea parcă ar fi conştientizat ceva esenţial, ceva care nu lasă loc violenţei, nici barem verbale.

Vineri, 9 ianuarie 1915:

Copiii rămin şi astăzi acasă. Eu plec la lucru. Teroriştii de la Charlie Hebdo au fost localizaţi. Nebunul de la Montrouge a luat ostatici la Porte de Vincennes. Urmărim în direct ceea ce se intimplă. Acum se va lămuri totul. Întrebarea referitor la bilanţul victimelor rămâne deschisă: câte vor mai fi? În open – space o bună parte din colegi sunt îngrijoraţi, căci drumul spre casă le stă pe la Porte de Vincennes. Se discută mult despre faptul că a existat un laisser-aller în privinţa numărului francezilor care pleacă în Siria pentru a fi antrenaţi sau chiar participa la acţiuni militare. Despre faptul că sunt peste 1200 de indivizi care au făcut-o şi care ar fi revenit in Franţa… Despre faptul că armele circulă relativ uşor. Cineva zice că un kalash nu ar costa decât 200 – 300 de euros în Franţa… Despre aşa numita grupare islamistă de la Buttes-Chaumont, locul unde se adunau, în imediată vecinatate cu biroul… Pentru prima data s-a discutat în birou despre adevăratele cauze, despre excluziune, despre eşecul de integrare, despre islamism… Deşi argumentele, de cele mai dese ori, rămân a fi aceleaşi care se aud şi de la televiziuni (din păcate, am constatat cât de eficient este acest mod de a formata opiniile), îmbucurător este că toată lumea pare să înţeleagă că lucrurile trebuie tratate mult mai profund, şi nu doar demascând câteva reţele de „fundamentalişti”… Ceea ce inspiră nelinişte (cel puţin pentru colegii mei) este faptul că de această situaţie va profita extrema dreaptă din Franţa. Alte motive pentru îngrijorare: escaladări eventuale. Alţi descreieraţi care vor dori sa „intre în istorie”… Ori eventuale atacuri (deja semnalate) împotriva locurilor de cult… Problema este că foarte puţina lume mai speră în capacitatea politicienilor de a rezolva ceva în afară de măsuri spectaculoase şi populiste.

Seara asistăm, în direct evident, la asalt. Aflăm şi bilanţul acestor trei zile sângeroase: 17 victime. Sperăm cu toţii ca acesta să fie unul definitiv.

Întorcându-mă spre casă, mă pomeneam cu linia de metro oprită. La o altă staţie a fost semnalat un obiect abandonat. Decid deci să schimb itinerariul obişnuit şi să iau un autobuz. Lume relativ puţină şi aici. Dar este şi un avantaj. Circulaţie pe străzi era la fel foarte puţină şi autobuzul avansa repede. În drum spre casă am trecut pe la un mic magazin pentru a cumpăra câte ceva. Televizorul lor e pe „direct”, ca peste tot. Se mai anunţă o spargere în unul din oraşele Franţei cu atac armat. E „doar” un jaf. „Acum va trebui să fie foarte atenţi, zice vânzătorul, nebunii pot să creadă că le-a venit momentul”…

 

Franţa a cunoscut trei zile de oroare absolută. Acum vor trebui aduse răspunsuri. Cel mai evident: elucidarea cazului dat. Ceea ce cred că va fi făcut. Cee ce este cel mai complicat: demantelarea reţelelor şi celulelor existente de terorism. Dar şi un răspuns, care, din păcate, riscă să rămână în suspensie: eliminarea cauzelor care fac ca numeroşi cetăţeni francezi să devină exponenţi ai unui radicalism ori fundamentalism (de oricare natură ar fi el) extrem de periculos şi violent.

Dar Franţa, şi dovadă a fost mobilizarea fără precedent de duminică, 11 ianuarie, şi-a redescoperit une raison d’être!: o serie de simboluri uitate şi prăfuite, chiar dacă stau gravate, sculptate pe toate faţadele în Franţa – Liberté, Égalité, Fraternité – care pot da o energie nouă unei naţiuni în criză de repere, viziune şi speranţă. Însă, încă o dată, politicienii, deja la limita ridicolului duminică, riscă să anihileze totul…

 

Sursă imagine de fundal.