În ultima perioadă, aproape săptămînal, aflăm despre cîte o nouă numire a unui fost șef de instituție sau întreprindere de stat pe timpul guvernării comuniste într-o funcție administrativă de către actuala guvernare. O bună parte dintre cei care au servit pe parcusrsul a opt ani guvernarea „comunistă” a lui Vladimir Voronin, îi vedem astăzi reveniți în funcții de conducere. Însuși primul-ministru, Pavel Filip, a deținut înalte funcții de conducere în cadrul unor importante întreprinderi de stat pe timpul guvernării „comuniste”.
Înarmat cu un minim spirit de observaţie, îți poți da ușor seama că cei care exercită astăzi adevărata putere în stat, politică și financiară (amestecate de la un anumit nivel), provin din rîndurile guvernării „comuniste” sau, mai exact, din clanul Voronin, forțat să cedeze puterea (i.e. controlul instituțiilor de stat și circuitelor financiare) în urma evenimentelor din aprilie 2009.
După șapte ani trecuţi de la violențele din 7 aprilie 2009 nu poți scăpa de senzația că asiști la o reminiscență a regimului Voronin. Pînă și frazeologia pare a fi reiterată după modelul retoricii stabilității profesate de către PCRM în ultimii ani de aflare la guvernare.
În aceste condiții, să consideri, astăzi, cele produse în ziua de 7 aprilie 2009 drept revoluție e cel puțin un semn de crudă naivitate. O astfel de calificare dată eventimentelor petrecute acum șapte ani, precum și decretarea zilei de 7 aprilie ca Zi a Libertății, nu au avut menirea decît să creeze iluzia confruntării între o forță anti-democratică (PCRM) și o altă forţă pretins anti-comunistă (democrată și liberală), dar, așa cum avea să se dovedească în cele din urmă, ambele la fel de anti-populare.
În schimb, felul în care au evoluat lucrurile pînă astăzi vorbesc mai curînd nu despre revoluție, ci despre o lovitură de palat, o mișcare de amploare și destul de riscantă produsă înăuntrul clanului Voronin, care la acel moment deținea controlul cvasitotal asupra instituțiilor statului și circuitelor financiare. Desigur, aceasta nu avea cum să reușească în absența unei imense nemulțumiri populare acumulate în societate, mai ales în rîndul tinerilor. Schimbarea cerută de tineri în piață a fost doar interfața adevăratei schimbări survenite înăuntrul puterii. E schimbarea care pare să se împlinească în zilele noastre, deși începută acum șapte ani.
În fapt, revolta populară din 7 aprilie a însemnat sfîrșitul unui model de organizare a puterii politico-financiare în stat și anume a celui în care partidul politic își supune și controlează oligarhia financiară (PCRM-ul în perioada aflării la guvernare) și începutul instituirii unui alt model, ce pare să se împlinească chiar în prezentul nostru – e vorba de oligarhia (oligarhul) care își supune și controlează partidele politice.
În acest fel, evenimentele din 7 aprilie 2009 par să se fi produs în contextul unei lovituri de palat, iscate înăuntrul clanului Voronin, implicînd nu doar o substituire a agenților puterii (înlocuirea lui Voronin cu Plahotniuc), ci însăși repoziționarea terminilor din cuprinsul puterii (trecerea de la controlul politic al oligarhiei la controlul oligarhic al politicii).
Că actualul Partid Democrat și guvernarea pe care a realizat-o, prin corupere și șantaj, nu este decît un avatar al PCRM-ului și guvernării acestuia de pînă la aprilie 2009, reiese, cu toată claritatea, atît din „politica de cadre” promovată (readucerea în funcții de conducere ale instituțiilor de stat a oamenilor care au servit cîndva intereselor clanului Voronin sau, în cazul celor din afara partidului, condiționarea posibilității exercitării în continuare a funcțiilor deținute cu aderarea la „familia democrată”), cît și din frazeologia afișată (reactivarea retoricii stabilității și neutralității sînt suficient de grăitoare în acest sens). Asemănarea merge pînă în detalii. Unul dintre acestea e rolul care a revenit de fiecare dată unui partid declarat pro-român și pro-european, cu lideri ce au făcut carieră în calitate de patrioți, de iubitori de țară și neam, în orchestrația politico-oligarhică de cîndva a dictatorului (cazul PPCD-ului lui Iurie Roșca) sau cea de astăzi a păpușarului (figuraţiile PL-ului lui Mihai Ghimpu). În acest context, e cel puțin ciudat felul în care unii dintre cei care acum șapte ani chemau la debarcarea „comuniștilor” de la guvernare, la demontarea sistemului ticăloșit controlat de Voronin, gata să sancționeze ilegalitățile regimului, chiar cu riscurile și costurile organizării unor alegeri parlamentare anticipate, au devenit subit apologeții „stabilității” promise de PD-ul lui Plahotniuc, cu nimic mai benefică pentru omul de rînd, ba dimpotrivă, decît cea promisă de către Voronin în 2009.
Nota redacției: Platzforma a mai publicat, în 2014, un alt material la tema ”Revoluție moldovenești din aprilie 2009” – “Suntem toți Twitter revoluționari și patrioți” sau despre transcrierea unei revoluții semnat de Ion Marandici.
Mai recomandăm:
7 aprilie: Avataturile unei revoluţii cu chaturi şi pietre de Petru Negură.
O istorie terminologică a crizei moldovenești de Vitalie Sprînceană.
Cinice. Cu eroii și antieroii din 6-7-si mai departe aprilie de Vitalie Sprînceană
sursă imagine de fundal: Europa Liberă.
