Anita Zsurzsán
Orbán a plecat, dar sistemul său a rămas: Ungaria este în fața unei schimbări de putere fără o ruptură reală. În acest context ambiguu, în care există semne de reformă, dar și de continuitate, Orbánismul riscă să revină într-o nouă formă.
Viktor Orbán, premierul de extremă dreapta al Ungariei și cel mai înflăcărat susținător al trumpismului și al alianței globale de extremă dreapta din cadrul Uniunii Europene, nu se va mai întoarce probabil niciodată la putere. Înfrângerea sa la alegerile parlamentare din 12 aprilie a marcat sfârșitul a șaisprezece ani consecutivi la conducere și a cincea legislatură în total, cu începere din 1998. Partidul Fidesz al lui Orbán a fost măturat de un val electoral condus de Péter Magyar la cârma nou-înființatului Partid Tisza, un fost insider al Fidesz transformat în figură a opoziției.
În discursul său cu ocazia victoriei, Magyar a declarat prăbușirea a ceea ce el a numit „sistemul Orbán”, prezentând rezultatul electoral drept începutul unei reînnoiri democratice și al realinierii Ungariei cu Uniunea Europeană. El a promis reforme instituționale menite să prevină monopolizarea puterii, în special o limitare constituțională la două mandate pentru premieri — o încercare explicită de a exclude orice viitoare guvernare personală de tipul celei implementate de Orbán.
Orbán, și-a recunoscut înfrângerea ca fiind „dureroasă, dar evidentă“, l-a felicitat public pe Magyar și și-a anunțat intenția de a activa în opoziție pentru prima dată în mai bine de un deceniu. Momentul a fost întâmpinat cu bucurie. Celebrări spontane au izbucnit la Budapesta și în alte centre urbane, ceea ce reflectă o emoție de eliberare colectivă după ani de sufocare politică sub un regim din ce în ce mai represiv. Cu toate astea, această ușurare nu trebuie confundată cu un entuziasm politic ferm.
Pentru mulți alegători, opțiunea Tisza în cadrul scrutinului a reprezentat mai degrabă o evadare din stagnare, decât un angajament pozitiv față de un proiect nou. Pe măsură ce euforia imediată s-a risipit, locul ei a fost preluat de anxietate și așteptare prudentă. Tisza este o formațiune politică lipsită de experiență de guvernare și fără viziune, iar victoria sa a fost alimentată mai puțin de convingere, cât de epuizarea resurselor de încredere și prestigiu a orbánismului, precum și consecințele sale sociale, economice și instituționale.
Cine este Péter Magyar?
Péter Magyar este un avocat de 45 de ani, cu un parcurs profesional în instituțiile de stat și diplomație și — în mod esențial — un produs al aceleiași elite politice pe care acesta pretinde că o demontează. Ani de zile Magyar a funcționat în ecosistemul Fidesz, de care s-a rupt decisiv în 2024, atunci când a acuzat guvernul de corupție sistemică și de mușamalizarea unor crime, inclusiv scandaluri de abuzuri sexuale în instituții de stat.
După ruptura cu Fidesz, Magyar a fondat Partidul Tisza și a consolidat rapid ceea ce rămăsese din opoziția fragmentată a Ungariei. Această consolidare s-a produs însă aproape în întregime pe terenul retoricii moderat de dreapta și naționaliste.
Până la alegerile din 2026, majoritatea partidelor de centru-stânga s-au prăbușit electoral, lăsând parlamentul Ungariei fără o reprezentare semnificativă a stângii. Înfrângerea lui Orbán a coincis astfel cu excluderea aproape totală a politicilor progresiste, socialiste sau anticapitaliste din cadrul puterii instituționale.
Magyar se poziționează drept conservator din punct de vedere social, afirmând totodată un angajament față de democrația procedurală, statul de drept și integrarea europeană. Pe durata campaniei electorale el a evitat cu grijă orice implicare substanțială în problema drepturilor LGBTQ+ — o temă emblematică, transformată în armă politică sub Orbán prin represiune legală, panică morală și dezumanizare sancționată de stat. Sub Orbán, persoanele LGBTQ+ au fost transformate în dușmani simbolici ai națiunii; sub Magyar, marginalizarea lor riscă să continue mai degrabă prin tăcere, decât printr-o persecuție deschisă. Magyar a mai declarat că guvernul său va adopta o poziție mai fermă față de imigrație decât Orbán și nu va revizui politica externă pro-israeliană a Ungariei.
Chiar dacă Magyar îşi prezintă proiectul ca pe unul de ”reparație” instituțională, mai degrabă decât de mobilizare ideologică, acest refuz de a aborda chestiunile rasismului, xenofobiei și excluderii semnalează continuitate, nu ruptură.
„Democrația iliberală” a lui Orbán s-a susținut nu doar prin inginerie juridică, ci și printr-o cultură politică profund rasializată și naționalistă, în care nedreptatea cotidiană — plasată într-un climat de tăcere, autocenzură și indiferență față de ea — au fost normalizate.
Fără a contesta direct această cultură și fără a restabili demnitatea comunităților excluse sistematic, orice tranziție spre democrația liberală riscă să rămână superficială. Mai mult, în absența unor partide de stânga în parlament, există riscul reinstaurării unei ordini liberale croite pentru cei deja protejați de ea, în locul construirii unui proiect politic cu fundamente sociale mult mai largi, capabil să conteste inegalitatea extremă.
Politica externă: realiniere fără ruptură
În materie de politică externă, Tisza pledează pentru o recalibrare în relația cu Uniunea Europeană, după ani de conflict deschis între Budapesta și Bruxelles. Magyar a susținut că restabilirea statului de drept va debloca fondurile europene înghețate și va stabiliza economia ungară în deteriorare. El a promis să repare relațiile cu instituțiile UE și cu statele membre cheie, în special cu Polonia, reafirmând totodată angajamentul Ungariei față de cadrul european și NATO. Chiar și în acest caz, schimbarea rămâne parțială. La prima sa conferință de presă internațională, Magyar a criticat conducerea UE și a descris integrarea europeană ca fiind un proces care intră frecvent în conflict cu interesele naționale — semnalând o continuare a discursului suveranist, deși într-un registru mai puțin beligerant decât cel al lui Orbán.
Politica externă a lui Orbán a poziționat anterior Ungaria drept un aliat intern fidel atât al Moscovei, cât și al Tel Avivului, acționând adesea ca un scut de veto în cadrul UE. Respingerea Moscovei de către alegătorii unguri, dar nu și a Tel Avivului, a fost alimentată mai mult de o politică identitară de tip campism decât de o viziune coerentă anti-imperialista: Ungaria a fost revendicată retoric ca țară „occidentală” și „europeană”. În substanță, însă, puțin pare să se fi schimbat. Magyar a confirmat că Ungaria va continua să importe petrol și gaze rusești în viitorul previzibil, promițând într-un mod foarte vag diversificarea surselor de energie. În contextul unei crize energetice globale continue, agravate de asaltul criminal al SUA și Israelului asupra Iranului, aceste asigurări rămân neclare și naive.
În privința Ucrainei, Magyar a făcut o ruptură mai clară cu Orbán. El a declarat că Ungaria nu va mai bloca un pachet de împrumut european de 90 de miliarde de euro pentru Kiev, insistând totuși că Ungaria va opta să nu contribuie financiar și respingând aderarea accelerată a Ucrainei la UE. Această poziție elimină Ungaria din rândul obstrucționiștilor declarați, fără a o angaja în eforturile de solidaritate.
În ceea ce privește Israelul, Magyar a descris relațiile ungaro-israeliene drept o „relație specială” și a reiterat statutul Israelului ca un „partener important”, fără a aborda asaltul genocidal al Israelului asupra Palestinei, Iranului și Libanului, nici destabilizarea regională inițiată de Israel, care pune în pericol economia globală.
Deși Magyar a declarat că viitoarele decizii ale UE privind Israelul vor fi evaluate de la caz la caz, această flexibilitate lasă suficient spațiu pentru continuarea colaborării politice cu regimul israelian. Cu toate că Magyar s-a angajat ca Ungaria să revină în Curtea Penală Internațională, (Orbán a retras țara după emiterea mandatelor de arest împotriva liderilor israelieni), Ungaria a intervenit formal în sprijinul Israelului împotriva cazului de genocid intentat de Africa de Sud — una dintre deciziile cele mai inexplicabile din punct de vedere moral din politica externă ungară de după 1989. Magyar a refuzat să explice dacă această poziție va fi reconsiderată.
Concluzie
Căderea lui Orbán este, fără îndoială, o lovitură pentru extrema dreaptă globală. Acest eveniment slăbește ecosistemul transnațional al naționalismului autoritar și transmite mesajul că și regimurile autoritare profund înrădăcinate pot fi îndepărtate pe cale electorală. În acest sens, înfrângerea electorală a lui Orbán este o veste bună pentru stânga internațională. Totuși, ar fi o eroare să confundăm înfrângerea lui Orbán cu o ruptură politică de substanță. Guvernul Magyar nu reprezintă o rupere cu orbánismul, ci o reformulare a sa: o versiune mai disciplinată, eurofilă și tehnocrată a aceleiași ordini naționaliste și exclusiviste. Proiectul a schimbat figurile, nu fundațiile. Fără o stângă revigorată, capabilă să conteste atât capitalismul neoliberal, cât și etnonaționalismul, Ungaria riscă să continue autoritarismul lui Orbán într-o nouă formulă — un orbánism fără Orbán.
Anita Zsurzsán – este scriitoare și cercetătoare independentă, stabilită la Budapesta, specializată în studiile critice privind fascismul, naționalismul și sionismul politic.
Articolul a apărut inițial cu titlul Orbán Falls, Orbánism Remains: Hungary Between Change and Continuity pe pagina Transform Europe, și a fost tradus din limba engleză de redacția PLATZFORMA.
Poză de fundal: Wikimedia.
