Canalul Ialpug-Taraclia: apa Dunării – în stepa Bugeacului…sau despre Om, natură și economie în socialismul sovietic.

”Dar avem de rezolvat
Sarcini mari pe viitor
Și muncesc acum cu spor
Zeci de-automobile noi
Toate de la ”Iugvodstroi”
Construind canalul, care
Va face înfloritoare
Și-n raion și-n alte părți.
Zeci și sute de hectare
Ieri au fost doar planuri hărți,
Azi artere vii se-ntind
Suprafețe mari cuprind,
În oglinzile senine
Viața vine, roada vine,
Belșugul nostru de mîine.¹”

”Salcîmi, salcîmi, prieteni buni, cinstiți
Nu e departe ziua așteptată
Cînd apa Dunării o s-o umbriți²”

În domeniul ecologiei și protecției naturii, istoria Uniunii Sovietice oferă o serie de paradoxuri. Pe de o parte, realitățile catastrofei nucleare de la Cernobîl, evaporarea Mării Aral, dezvoltarea industrială a Lacului Baical, miile de rîuri mici care au fost închise în iazuri sau au fost poluate de mii de complexe de creștere a animalelor – toate acestea sugerează imaginea unor intervenții umane în natură care nu prea au ținut cont de natură și uneori chiar au sacrificat natura în numele unor interese ideologice sau economice. 
Pe de altă parte, URSS a făcut acțiuni de pionierat în domeniul schimbărilor climatice, protecției biosferei, iar discuțiile ecologice de la sfîrșitul anilor 80 a fost atît de intense și cu o participare populară atît de largă încît unii le-au numit drept ”revoluție ecologistă”. 
Bilanțul ecologic general al perioadei sovietice rămîne, deci, cel puțin ambivalent. 

Evaluarea impactului asupra naturii a diverselor proiecte agricole, industriale și de infrastructură a socialismului sovietic rămîne prizoniera unor interpretări ideologice părtinitoare, care merg într-o singură direcție (fie critică în totalitate sistemul, fie îl laudă). 
Puținele abordări nuanțate scot în evidență faptul că, pretenția și aroganța omului sovietic de a stăpîni natura nu reprezintă în nici un caz apanaje exclusive ale sistemului sovietic. Din contra, controlul asupra naturii, încrederea aproape oarbă în știință și în capacitatea ei de a subordona natura, prezența unor sisteme politice autoritare dispuse să ignore argumentele ecologice în numele altor interese (politice, ideologice, de prestigiu) e o trăsătură comună a mai multor țări în secolele XIX și XX, sau chiar, ar reprezenta o trăsătură a modernității europene însăși³. 

Din acest punct de vedere, proiecte grandioase și costisitoare ale URSS precum deturnarea cursului rîurilor siberiene de la Nord la Sud, sau proiectul de construcție a unui canal Dunărea-Nipru, au mai mult în comun cu proiecte de genul construcției canalului Panama sau Suez, decît deosebiri… 

În articolul ce urmează voi povesti despre un asemenea proiect grandios de transformare a naturii – canalul Ialpug-Taraclia, construit în anii 70-80 ai secolului trecut. Canalul  urma să îndeplinească importante funcții economice – în primul rînd irigarea stepei uscate a Bugeacului. 
După inaugurarea acestuia cu mult fast, în 1984, s-a constatat că apa adusă din Ialpug nu mai poate fi utilizată din motivul mineralizării ei excesive. 
Marele șantier, cum l-a numit presa vremii, s-a dovedit a fi inutil.
În articol povestesc istoria economică, culturală, ecologică și socială a canalului. 

Cercetarea transformărilor ecologice în perioada sovietică este un domeniu încă subdezvoltat, iar în Moldova – aproape inexistent. 
Mișcarea ecologistă din RSS Moldovenească (și din URSS în general) a fost activă încă din anii 60, printr-o alianță informală a unor elite tehnocrate și oameni de cultură (în temei scriitori și jurnaliști). 
Critica ecologistă a reprezentat, în URSS, un fel de ”insuliță de libertate de exprimare” și un fel de societate civilă, fragilă și mică dar foarte vocală. 
Uniunea Scriitorilor are o secție de ecologie de la mijlocul anilor 70. Gheorghe Malarciuc, șeful secției, publică mult pe teme ecologice, atît în presa locală, dar mai ales în presa unională (care este, de multe ori, mai dispusă să includă articole critice). 
Alte nume importante – Ion Druță, Ion Dediu, Kapitolina Kojevnikova – vor scrie pe larg, chiar în cele mai represive momente ale epocii bodiuliste despre eșecul proiectului livezii intercolhoznice ”Memoria lui Ilici” din stînga Nistrului, despre poluarea rîurilor mici, despre folosirea nechibzuită a îngrășămintelor minerale și degradarea solurilor etc. 
Critica ecologistă sovietică furnizează temele și infrastructura de mobilizare socială și politică în perioada restructurării (Perestroika). În RSS Moldovenească, unul din momentele fondatoare ce a generat așa-zisa Mișcare de Renaștere Națională, a pornit de la un articol polemic al lui Ion Druță, ”Pămîntul, apa și virgulele”⁴, în care alături de tema limbii (tema națională) erau pomenite și problemele solurilor și apei (tema națională). 

Aproape peste tot în URSS, în perioada restructurării (Perestroika), o caracteristică generală a mișcărilor de democratizare politică este această fuziune a temei ecologice și a mobilizării naționaliste, cunoscută, în literatura de specialitate sub numele de ”econaționalism⁵”. 
Temele ecologice vor fi cap de afiș în perioada restructurării cînd cenzura presei va fi relaxată, iar criticile ecologiste, pînă atunci o nișă discretă, vor deveni, cum am zice noi astăzi, mainstream. 
Temele ecologice vor juca un rol important în mobilizarea cetățenilor de rînd, a unei părți a elitei tehnocrate (biologi, ecologiști, ingineri, medici), a lumii culturale (scriitori, pictori) și a unei părți a nomenclaturii politice care au constituit importante mișcări sociale care s-au transformat ulterior în așa-zisele Fronturi Populare. (Paradoxul activismului ecologist din ultimii ani ai URSS este că, nicăieri, după prăbușirea Uniunii Sovietice acesta nu a creat vreun partid ecologist puternic care să guverneze). 

Irigația este calea spre belșug. 

Dezvoltarea economie în general, și a agriculturii în special, este unul din pilonii de bază a statului sovietic. Prins între realitatea economică a concurenței permanente cu sistemul capitalist, de la care cumpără, prin intermediul producției agricole, varii tehnologii și echipamente industriale, între solidaritatea politică a furnizării de ajutor (inclusiv alimentar) diverșilor aliați și sateliți din întreaga lume, și între promisiunea ideologică a creșterii necontenită a nivelului de viață al poporului, statul sovietic este nevoit să caute soluții pentru a crește productivitatea agriculturii și pentru a spori producția de produse agricole.
După moartea lui Stalin, autoritățile văd soluția în desțelenirea terenurilor virgine⁶, adică în extinderea suprafețelor cultivate. 
Inițiativa valorificării pământurilor de țelină și pârloagă din Kazahstan, Siberia, Ural, Povoljie și Caucazul de Nord, cu o suprafață totală de 13 mln de hectare, țintea o creștere a roadei de cereale cu 30-40 %. 
Integrarea țelinii în circuitul agricol nu a adus rezultatul scontat, recoltele rămînînd mult sub așteptări, și din acest motiv autoritățile caută febril, în anii 60, alte soluții. 
Cum posibilitățile agriculturii extensive par epuizate – după valorificarea pămînturilor de țelină, URSS nu mai dispunea de terenuri noi care să fie introduse în circuit – autoritățile sînt nevoite să meargă pe calea intensificării agriculturii, adică a creșterii producției agricole din contul exploatării mai intense a terenurilor agricole existente. 

Irigația, alături de mecanizare (utilizarea pe scară largă a mașinilor) și chimizarea (folosirea îngrășămintelor și pesticidelor) promite să fie una dintre ele așa că aceasta ajunge în centrul atenției și eforturilor partidului.
Momentul decisiv în declanșarea campaniilor de construcție a sistemelor masive de irigație este plenara din mai 1966 a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). La această plenară este adoptată hotărîrea ”Cu privire la dezvoltarea largă a ameliorării pămînturilor pentru a căpăta roade mari și stabile de cereale și de alte culturi agricole⁷”. 
Hotărîrea avea o logică productivistă și țintea, ”sporirea pe toate căile a roadei fiecărui hectar de pămînt.”
Noua campanie pentru irigație,  așa cum vorbește despre ea L. Brejnev, secretarul general al PCUS, nu e o campanie trecătoare, ci un program pe termen lung, crucial pentru statul sovietic, care este gata să aloce resurse materiale imense pentru realizarea scopurilor campaniei. Documentul prevedea ca, în decurs de 10 ani, pe tot teritoriul URSS să fie mărită suprafața pămînturilor irigate cu 7-8 milioane de hectare. 
Hotărîrea trasa liniile generale de dezvoltare a agriculturii sovietice prin utilizarea la scară largă a irigației, care, de acum încolo, era folosită nu doar în producția de bumbac, ci și în cea cerealieră – de porumb, grîu și orez. ”Trebuie să procedăm cu îndrăzneală și hotărîre în dezvoltarea gospodăriei cerealiere irigate”, declara Leonid Brejnev la aceeași plenară.  În sarcina economiei, organelor de partid și a științei sovietice intra proiectarea și construcția unor grandioase sisteme de irigație. 

În acest scop, pînă în anii 80, au fost elaborate cîteva proiecte de irigație extrem de ambițioase. 
Bunăoară, în partea europeană a URSS, în zona de sud a Ucrainei și Moldovei, irigarea urma să se întîmple din contul apelor Dunării care ar fi asigurat irigarea a peste 330 mii hectare de pămînturi secetoase. Cîteva canale – Dunărea-Ialpug-Taraclia, Dunărea-Cahul-Nisporeni, Dunărea-Nipru – a căror orizont de construcție ajungea chiar pănă în 2020, ar fi transvazat apa Dunării în zonele secetoase de stepă ale Ucrainei și Moldovei. 
Un alt proiect, mult mai grandios, prevedea deturnarea cursurilor rîurilor din Siberia dinspre Nord și Est spre sud. Cum 82 % din debitul rîurilor siberiene era purtat spre bazinele Oceanului Înghețat de Nord și Oceanul Pacific, proiectanții sovietici planificau să deturneze cursul rîurilor în așa fel încît apa acestora să ajungă în sud, spre zonele mai calde dar mai secetoase ale URSS⁸…

În Moldova irigația era deja aplicată, dar la o scară redusă. Lucrurile urmau să se schimbe dramatic în deceniile următoare. 
După plenara din mai 1966, Gherman Afteniuc, ministrul ameliorării și al gospodăriei apelor din RSS Moldovenească desena în culori generoase viitorul irigației în republică. ”Practica multor ani arată că, în condițiile Moldovei, nu există cultură agricolă care, fiind irigată, să nu dee efectul așteptat…Pînă în anul 1970 în republică va fi irigat fiecare ale zecelea hectar, iar în perspectivă – fiecare al treilea hectar de pămînt arabil.”⁹

Notă: În Moldova irigația la scară largă începe să se dezvolte masiv după 1924, în stînga Nistrului, și după 1944, pe malul drept al Nistrului. Pînă în 1940 în RASSM, pe terasa superioară a rîului Nistru a fost construit sistemul de irigație Caragaș, cu o suprafață irigabilă de 5700 hectare10. După 1944, tot pe Nistru, au fost construite alte două sisteme mari de irigație: la Sucleia și Rîbnița. Pînă la mijlocul anilor 60, rețeaua de irigare din lunca Prutului rămînea modestă.  În total, între 1946 și 1966 suprafețele irigate cresc de peste 16 ori: de la 5.5 mii hectare la 88.7 mii hectare.

Caracteristica RSS Moldovenească în economia URSS poate fi rezumată astfel: specializare și concentrare în proporții mari a producției agricole, realizată printr-un grad înalt de valorificare agricolă a teritoriului. 
Terenurile arate ocupau aproximativ 87 % din suprafața republicii, altfel spus, țara nu dispunea deloc de rezerve de pămînturi liber. În pofida teritoriului său mic, RSS Moldovenească ocupa un loc important în agricultura URSS. Astfel, în producția de tutun, luată în ansamblu unional, partea RSSM era de 35-38 %, cea de struguri – 20-25 %, de fructe – 10-12 %, de sfeclă de zahăr și de legume – 3-4 %¹¹…

Odată declarată prioritate a conducerii partidului și statului, irigația începe să se dezvolte rapid, inclusiv în Moldova. 
În mai 1965 este creat un institut specializat pentru proiectarea lucrărilor de hidroameliorare (irigație și desecare) – ”Moldhidroprovodhoz”¹², iar în noiembrie același an un minister specializat – Ministerul Ameliorării și Gospodăriei Apelor. Tot atunci, la Institutul Agricol ”M. V. Frunze” (actuala Universitate Agrară) este înființată și o facultate specializată care urma să pregătească specialiști și să efectueze cercetări în domeniu.

Un nou impuls pentru dezvoltarea sistemelor de irigație este Programul Alimentar al URSS pînă în 1990, adoptat în 1982. Conform acestuia, în RSS Moldovenească urmau să fie organizate mari gospodării specializate în creșterea legumelor, așa încît acestea să poată asigura cu legume alte zone ale URSS¹³.
Programul Alimentar stipula, de asemenea, darea în exploatare, pînă în 1990, a cel puțin 240 mii de hectare de pămînturi irigabile.
Un alt program elaborat de autoritățile republicii la mijlocul anilor 80, prevedea utilizarea pe scară largă pentru irigație a apelor Dunării. 
”Într-un viitor mai îndepărtat va fi necesar să se recurgă la transvazarea unei părți a debitului Dunării. În fața Academiei de Științe a RSS Moldovenești a fost pusă sarcina de a elabora pînă în 1990 o fundamentare ecologică a proiectului de transvazare a apelor .”¹⁴
Majoritatea sistemelor de irigație construite în RSSM – Grigoriopol, Suvorov (Ștefan-Vodă), Căușeni, Cărpineni, Cahul – au fost proiectate de ”Moldhidroprovodhoz”. 

Apă-n deal la Taraclia sau cum ne pregătim să potolim setea Bugeacului

Proiectul de construcție a sistemului de irigație de la Taraclia, cel mai mare din RSS Moldovenească, a fost elaborat de inginerii S. Kirillovici, V. Irincin și V. Filippov de la ”Moldhidroprovodhoz”.
Pentru construcția acestuia a fost constituită asociația de producție ”Iugvodstroi” (cu sediul la Taraclia). 
Inaugurarea era prevăzută pentru anul 1984, cu ocazia jubileului de 60 ani a formării RSS Moldovenești și a creării Partidului Comunist al Moldovei. 
Conform planului, sistemul de irigație urma să se întindă de la malul nordic al lacului Ialpug, din preajma Dunării, pînă la Taraclia. 
Sistemul cuprindea iazul de la Taraclia (cu o suprafață de aproape 2000 hectare și capabil să găzduiască un volum de apă de pînă la 70 milioane de metri cubi de apă) și un canal magistral de transportare a apei cu o lungime de 30 km. Adîncimea canalului atinge pe alocuri 10 m, iar lățimea acestuia, în partea superioară, ajunge la 110 m. Pe lungimea canalului au fost amplasate mai multe stații de pompare¹⁵. 

În presa vremii, jurnaliștii descriau astfel modul de funcționare a canalului: acesta urma să aducă apa din lacul Ialpug iar apoi, ”pe măsură ce apa va scădea, lacul o să se umple cu apa Dunării, vărsată prin brațul Repida, ce leagă Ialpugul, în partea lui sudică cu Dunărea.”¹⁶
Altfel spus, lacul Ialpug urma să fie transformat într-o ”anticameră” prin care va trece apa Dunării care își va continua calea apoi spre Comrat, Taraclia și Ciadîr-Lunga. 
În condiții optime, canalul magistral care ar fi adus apa din Dunăre/Ialpug spre rezervorul de la Taraclia, are capacitate de a transporta de cinci ori mai multă apă decît Prutul!¹⁷

Sistemul de irigație care urma să fie creat din apele Dunării aduse la Taraclia urma să asigure irigarea a peste 170 mii hectare de pămînturi agricole. 
Beneficiul curat era estimat în 1983, de către Vitalie Olexici, ministrul ameliorărilor și gospodăriei apelor din RSS Moldovenească, la peste 400 milioane ruble (adică 6-7 % din PIB-ul republicii)¹⁸. 
Sistemul de irigație de la Taraclia avea o însemnătate deosebită pentru autoritățile republicii care au declarat lucrările de construcție ale acestuia drept șantier comsomolist de șoc.
Aceasta însemna că, organele de partid și cele obștești din RSSM, dar și toată URSS, urmau să mobilizeze și să trimită comsomoliști pe șantierul de la Taraclia. 
Conform presei vremii, la construcția sistemului de irigație au muncit peste 3000 constructori, majoritatea din RSSM și au fost implicate peste 500 buldozere, autocamioane și tractoare care au excavat și mutat peste 7 milioane de metri cubi de sol. 

Pe șantierul canalului magistral…

Aspectul performativ al muncii în socialismul sovietic este bine documentat¹⁹. Proiectele de construcție, mai ales cele de însemnătate unională (șantierele de șoc) nu doar transformă natura (schimbînd albia rîurilor, săpînd tuneluri în munți sau defrișînd păduri), ridică uzine și orașe în pustiu sau în taiga, dar îndeplinesc și funcții politice. 
În primul rînd, acestea sînt dovezi clare ale superiorității modului socialist de producție și de viață asupra capitalismului. În competiția dintre cele două lumi, fiecare proiect dus la capăt înseamnă și un argument în favoarea socialismului. 
În al doilea rînd, munca ocupă un loc central în construcția cetățeanului sovietic. ”Poezia muncii… Poate fi în viața omului ceva mai înălțător și mai minunat?”, întreabă un manual sovietic de științe sociale destinat elevilor din școala medie²⁰. În capitalism, zice același manual, exploatarea ucide bucuria muncii. Doar în socialism munca devine liberă și se transformă în creație. Socialismul, conform autorilor manualului, a ”deschis ușa pentru faptele eroice în principalul domeniu al vieții umane – în muncă. (…) Atitudinea comunistă față de muncă – iată adevăratul izvor al romantismului revoluționar.”²¹

Din aceste motive șantierele de construcție devin și importante locuri publice: ele sînt vizitate regulat de diverși șefi de partid și de ministere care controlează mersul lucrărilor, ziarele locale, republicane și chiar cele centrale găzduiesc regulat materiale – texte, fotografii, portrete literare, interviuri – de la locul construcției. 
Fiind șantier de șoc, dar și unul dintre cele mai importante obiecte de infrastructură în construcție la sfîrșitul anilor 70-80 (tot atunci are loc construcția unui alt mare obiect – Uzina Metalurgică de la Rîbnița), construcția sistemului de irigație de la Taraclia se bucură de atenția sporită a autorităților și presei locale și republicane. Relatări despre șantier ajung chiar și în presa unională – în ziarele Pravda și Izvestia. 

Șantierul de la Taraclia antrenează în proces o bună parte din industria republicii. Astfel o uzină din Tighina (Bender) producea țevi din beton armat de diametru mare. Uzina „Remzemmash” din Tiraspol repara utilaje de terasament, iar „Avtopoliv” era responsabilă de echipamente de mari dimensiuni pentru instalarea la stațiile de pompare deja asamblate. 

De asemenea, șantierul devine un important loc propagandistic – delegațiile străine care ajung la Chișinău fac vizite la Taraclia pentru a cunoaște avantajele modului de viață socialist și realizările economiei și societății sovietice. Astfel, un reportaj fotografic publicat în 1983 în revista Nistru povestește despre vizita la șantier a unei delegații a Institutului de cercetări științifice în domeniul irigației și drenajului din Havana (Cuba) care a apreciat înalt realizările amelioratorilor moldoveni²². 

Ziarul raional din Taraclia, Lumina lui Octombrie, publică regulat, între 1982-1984, reportaje textuale și fotografice de la șantier, relatări de la ședințele consiliului raional de partid dedicate construcției. Ulterior aceste materiale sînt preluate și de presa din celelalte raioane.
Presa republicană nu se zgîrcește nici ea și publică generos materiale de la Taraclia. Cele mai importante ziare – Tinerimea Moldovei, Moldova Socialistă, Literatura și Arta, unele reviste de specialitate – Agricultura Moldovei, de exemplu – trimit echipe întregi care fac reportaje de la fața locului și care povestesc, entuziasmat, despre ”marele șantier” și eroii săi. 
Obiectul este vizitat frecvent și de scriitori, care popularizează lucrările de pe șantier, scriu schițe, reportaje și portrete literare ale muncitorilor și colectivelor de muncitori. ”Alianța condeiului și muncii”, numește ziarul raional din Taraclia, Lumina lui Octombrie, o vizită a unei delegații de la Uniunea Scriitorilor și de la revista literară Nistru în primăvara anului 1984. Din delegație făceau parte redactorul revistei, poetul Arhip Cibotaru, scriitorii Vladimir Beșleagă, Nicolai Baboglu, Victor Prohin, Ion Gherman, poeții Iulian Nicuță. Ion Vieru și Stepan Kuroglo²³. 

În cadrul vizitei a fost aprobat planul de activitate al revistei în ce privește patronarea construcției. 
Revista Uniunii Scriitorilor, Nistru, devine astfel un patron literar al șantierului de la Taraclia. Între 1983-1985, aceasta va găzdui cîteva zeci de materiale – fotografii, poezii, interviuri, reportaje de la fața locului – care vor povesti regulat despre desfășurarea lucrărilor și vor crea partea mitologică a proiectului. Scriitorii de la Nistru descriu în cele mai vii culori munca de zi de zi a muncitorilor și muncitoarelor de la excavatoare, autobasculante, din sfera de deservire socială, din cea a alimentației, din organele de conducere ale raionului și partidului. 
Metafore precum ”artera vieții” sau ”speranța Bugeacului” apar des în scrierile lor. 
Opoziția viață (șantierul) – moarte (stepa neirigată) este utilizată și de alte reportaje pentru a sublinia caracterul important al proiectului. 
”Unde acum trei ani vedeai un loc viran, pămînt sălbătăcit, mîncat de sărături, împînzit de scai și ciulin, pelin și brusturi (…) acum se întinde o mare adevărată.”²⁴
Șantierul este apă iar apa este viață.
Pe de altă parte, absența apei înseamnă sete iar setea este o moarte lentă. Reportajele de la șantier dau pămîntului de stepă însușiri antropomorfe – el este setos, iar sistemul de irigație urmează ”să potolească setea Bugeacului.”²⁵
Irigația, în materialele apărute în presa vremii, este descrisă ca o sinteză a ideii leniniste a reînnoirii dar și a reîntineririi fizice a pămîntului.
Unii vizitatori ai șantierului descriu construcția acestuia ca un moment epocal, grandios. 
În cuvintele lui Gheorghe Gheorghiu, lucrările de construcție a canalului vestesc o nouă epocă importantă, Vremea Apelor, după ce, în 1944, odată cu campaniile de alfabetizare generală era inițiată Vremea Cărții, iar în anii 60, odată cu construcția hidrocentralei de la Dubăsari era inaugurată Vremea Luminii²⁶. 
Tot despre o vreme nouă, una care transformă mitul în realitate imediată – deoarece realizează viața de zi cu zi zicale și proverbe ce definesc anumite lucruri ca imposibile – vorbește și un alt erou al lui Gheorghe Gheorghiu, pădurarul Vasile Moraru. ”Prin partea locului circulă multe zicale legate de Dunăre. Bunăoară: să vii cînd s-a întoarce Dunărea îndărăt. Acum, dacă se va construi canalul Dunărea-Nisporeni, apa va curge prin noua albie într-adevăr îndărăt, către nord, și atunci ce te faci cu zicala?”

Șantierul de la Taraclia devine o metaforă pentru procesul de transformare și control al naturii de către omul nou, socialist. 
”Omul socialist”, scria Lev Troțkii, unul din fondatorii statului sovietic, vrea și poate să controleze natura în toată plinătatea ei.(…) El va indica munților unde aceștia să stea cuminte și unde să se înghesuie pentru a face loc omului.”²⁷
În același fel, în cuvintele lui Gheorghe Gheorghiu, după construcția sistemului de irigare oamenii din Taraclia (și Moldova) vor putea controla ploaia după bunul plac. ”Acum ploile le putem avea la comandă. Da, da, cînd om vrea noi.”²⁸
Șantierul este o luptă. O luptă pentru apă, o luptă pentru viață. Munca este descrisă deseori drept un front, iar hărnicia muncitorilor – drept un act de eroism. 
Scriitorul Viorel Mihail, într-un reportaj din vara lui 1984, folosește pe larg metaforele războinice: ”Ciucure de excavatoare, vreo treizeci la număr, cu brațele încrucișate ca niște săbii își împlîntau căușele în lutul hleios. Lupta pentru apă, căci acesta este scopul final al muncilor executate aici, era în plină desfășurare.”²⁹
Metafora luptei este folosită și de scriitorul Nicolai Baboglu. Eroul reportajului său, președinte al unui colhoz din zonă, povestește despre cum colectivul din care face parte duce ”o luptă pe viață și pe moarte, vrînd cu orice preț să rețină apa în sol³⁰” în condiții se secetă. Lupta pentru apă este parte a unei lupte pentru umiditate și roade mari. 
Evident, așa cum orice luptă se încheie cu o victorie, la inaugurarea obiectului, în 1984, lupta pentru apă în Bugeac nu se poate încheia decît cu o victorie, una repurtată ”la cota unui înalt grad de conștiinciozitate, expresie a elanului și a dedării totale în numele cauzei pentru care s-a luptat.”³¹

Șantierul mai e și o școală de educație civică ce perpetuează modele de oameni harnici și dedicați.  
Oamenii care vin la șantier sînt mînați de ”sfîntul sentiment al frăției, al prieteniei, al ajutorului reciproc³². 
În cuvintele lui Viorel Mihail, ”șantierul modelează caracterele”. 
”Șantierul îl maturizează pe om, îl face pe tînăr să devină independent, stăpîn pe sine, șantierul îi oferă libertate în acțiuni.” 
Construcția cu succes a canalului vorbește despre ”poziția activă a contemporanului nostru”, fiind rodul unei interacțiuni subtile ”cînd interesele personale coincid cu cele ale întregului colectiv.”³³

Deasupra tuturor veghează activiștii partidului comunist, care asigură patronarea spirituală și politică a construcției, sau, în limbajul vremii ”asigurarea ideologică a construcției.”
Aceasta ține de stimularea hărniciei muncitorilor, de coordonarea proceselor, de lupta cu diversele probleme și bariere ce apar pe parcursul construcției – logistică, transportul și alimentarea muncitorilor etc. 
”În activitatea noastră am mizat întotdeauna pe adevăr. La orice întîlnire cu muncitorii am vorbit deschis, fără ocolișuri. Le lămuream care sînt sarcinile concrete, de fiece zi, pentru a realiza obiectivele propuse. Ne sfătuim împreună să lichidăm rămînerile în urmă. De aceea am și reușit să ne ținem de cuvînt, pentru că am acționat în comun³⁴”, afirmă Vladimir Garaba, secretarul comitetului raional Taraclia al Partidului Comunist al Moldovei. 

Întocmai ca orice luptă, șantierul de la Taraclia își are eroii săi și chiar familiile sale de eroi. 

Mai multe materiale de presă povestesc despre familia Barinov – Nicolai și Eudochia – care, după ce au participat la construcția hidrocentralei și lacului de acumulare Costești-Stânca, ”au venit la chemarea inimii să construiască și bazinul de apă din Taraclia”. Cuplul Barinov, numit de autorul articolului ”echipaj familial de excavatoriști” (pe șantier, la un moment, va veni și feciorul acestora), îndeplinește cîte 2.5-3 sarcini zilnice la încărcatul pămîntului³⁵, iar prin asta el mobilizează la muncă, prin exemplul personal și alți oameni. 

De altfel, familia Barinov este una din figurile preferate ale jurnaliștilor și scriitorilor ce scriu despre canal… 

Un alt erou, a cărui nume nu s-a păstrat e un locuitor al orașului Taraclia care își declară intenția de a găzdui, în caz de nevoie, echipe de muncitori. ”Dacă va fi nevoie de locuință pentru constructori propun două camere mobilate în folosința lor. Poftim, dragi prieteni, vom trăi împreună³⁶”. 

Construcția sistemului de irigare are în vedere nu doar o transformare ecologică sau economică, ci de asemenea una culturală și socială, civilizațională chiar. 
Viitorul obiect transformă nu doar natura din jurul său, ci și comunitatea umană. 
La fel cum, pentru a folosi cuvintele unui poet dintr-un poem despre șantier, trecutul și prezentul naturii se scriu la Taraclia, tot aici se scriu ziua de ieri și ziua de mîine a orașului. 
Viitorul, zice un titlu al unui articol din gazeta raională, își ia începutul în ziua de astăzi, iar asta nu poate să fie decît frumos și romantic. 
”Să creezi cu mîinile proprii istoria orașului – ceva mai romantic nu poate să fie.”³⁷
Șantierul a generat, într-adevăr, o întreagă infrastructură economică și socială în jurul lui. Cîțiva ani înainte, 1980, Taraclia devenise centru raional și căpătase statutul de oraș. 
Dintr-o localitate mică și săracă, Taraclia se transformă într-un adevărat Babilon, un important centru regional, și unul din cele mai importante șantiere din republică. 
Transformarea aceasta dramatică nu trece neobservată. 
”Să ascultăm, cum a rămas în memoria oamenilor generației mai în vîrstă Taraclia, într-un trecut nu chiar așa de îndepărtat:
– Căsuțe joase, acoperite cu stuf, iar în centru o clădire scundă, asemănătoare cu o baracă – clubul centrului raional – așa este văzută Taraclia de către locuitorul orășelului v. Bobriniov cu douăzeci și șase de ani în urmă³⁸.”
Între timp, în oraș este construită o clădire cu 9 etaje pentru sediul asociației ”Iugvodstroi”, sînt planificate și alte obiecte industriale importante, printre care o bază auto pentru 700 automobile, și fabrica de cărămizi, productivitatea planificată a căreia este de 35 milioane cărămizi, și o uzină de fabricare a conductelor de ciment³⁹. 
De asemenea, sînt prevăzute să fie construite și importante obiective de infrastructură socială și culturală. 
Un vis real, așa descrie un jurnalist planul de dezvoltare a orașului. 
”Să ne închipuim pe o clipă un mic, dar curat, plin de lumină și confort, orășel – cu clădiri frumoase cu cinci și mai multe etaje, ce-și scaldă blocurile într-o mare întreagă de verdeață cu străzi largi, cu piață, cu parcuri de odihnă, cu cinematografe încăpătoare, magazine moderne….Într-un cuvînt cu toate realizările civilizației actuale. Iar în afara orășelului, chiar la marginea lui, își poartă valurile apele lacului artificial, locul îndrăgit de odihnă al truditorului raionului…(…) E un vis? Da! Dar e un vis real, mai mult decît atît acesta e viitorul apropiat al Taracliei.”⁴⁰

Într-un alt articol, autorul își invita audiența la o călătorie imaginară în viitor, prin Taraclia anului 1990. 
”Să mergem prin centru, care este alcătuit din clădiri cu trei și cu cinci etaje. Acestea sînt clădirile comitetului de partid, judecătoriei, organelor financiare, sovietului colhozurilor, stației sanitaro-epidemiologice. (…) Atenția Dumneavoastră a fost atrasă de clădirile vecine? Acesta este centrul de luminare culturală cu o sală de concerte pentru 850 locuri, școală muzicală, bibliotecă. Nu departe se află muzeul, Palatul Căsătoriilor, iar puțin mai departe Palatul pionierilor și elevilor, stația tinerilor tehnicieni, un cinematograf pentru 600 locuri (…) Sînt frumos amenajate complexul sportiv și cinematograful de vară, estrada pentru 800 locuri.”⁴¹ 

Ce avem? Cum folosim?

Procesul de construcție a sistemului de irigație nu este, desigur, lipsit de probleme și dificultăți. 
Așa cum se întîmplă de multe ori, chiar și pe șantierele de importanță majoră, coordonate de organele de partid sau cele ale tineretului comsomolist, munca este organizată și făcută prost, nu ajung echipamente, mașini și materiale de construcție, oamenii nu sînt alimentați la timp ori sînt cazați în condiții proaste.
Printre problemele constante ale șantierului este cea a numărului insuficient de muncitori (în 1980 numărul muncitorilor la lucrările de montaj era de doar 80 % din cel necesar) și fluctuația cadrelor⁴².  

Unele relatări indică și o organizare ineficientă a muncii. 
”Cît se poate suporta o asemenea atitudine? Oamenii au venit la lucru și n-au ce face. La planificarea de dimineață de la coloană inginerul-șef ne-a promis o macara și o autobasculantă, dar iată-i amiază și mașinile nu-s.”⁴³
Chiar și atunci cînd sînt oameni suficienți, alocarea lor la obiectele de pe șantier se face aiurea sau nu se face deloc. ”Din cauza nepregătirii frontului de lucrări, un detașament studențesc din 35 de persoane a fost trecut la alt obiect.”
Un alt material semnala o problemă similară – din cele 30 excavatoare care trebuiau să lucreze la canalul magistral, erau implicate doar 13. 
Uneori lipsește tehnica specializată. Astfel, din cauza că asociația ”Iugvodstroi” nu dispunea  de o macara de ridicare de 25 tone, decurgeau lent și lucrările la stațiile de pompare.
Tot anevoios se desfășura și construcția altor obiecte de infrastructură industrială și urbană ale proiectului. O ședință a biroului comitetului raional de partid, desfășurată în toamna anului 1982, constata întîrzieri la construcția obiectelor de canalizație a întreprinderilor și organizațiilor industriale în orășelul Taraclia. Lucrările, conform ședinței, urmau să fie finisate conform planului în 2 ani și 5 luni dar se întinseseră deja pe o perioadă de 4 ani și 7 luni și nu li se vedea încă capătul. ”Din 20 de mecanisme necesare la îndeplinirea lucrărilor funcționează zilnic numai 2-3, din 36 denumiri de materiale de construcției dispun de 3-4, din 70 de lucrători la obiect muncesc în mediu 20-30 oameni.”⁴⁴
De asemenea, comitetul raional de partid găsea că ”calitatea lucrărilor de construcție este foarte joasă. Din cauza rebutului admis o parte din lucrările de construcție și montaj executate trebuiesc refăcute.”⁴⁵
În pofida acestor greutăți, aistemul de irigația de la Taraclia a fost inaugurat în septembrie 1984.

La ceremonia de inaugurare au participat: Semion Grosu, primul secretar al Comitetului Central al PCUS, P.A. Polad-Zade, primul locțiitor al ministrului al ameliorării și gospodăriei apelor din URSS, I. Ustian, președintele Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești. 

Epilog

…În decembrie 1984, A. Chișlari este numit ministru al ameliorării și gospodăriei apelor din RSS Moldovenească. În amintirile sale, acesta povestește că, la scurt timp după numire, a fost vizitat de V. Pominov, președintele ”Moldhidroprovodhoz”. 
Pominov i-ar fi spus deschis noului ministru ”că situația de pe cel mai mare șantier de construcții din republică era îngrijorătoare. Apa care urma să fie utilizată pentru irigații avea o mineralizare ridicată și nu era potrivită pentru irigații. A fost un șoc.”⁴⁶
Chișlari a mers la Taraclia să vadă cu ochii săi situația. Nedumerirea lui nu avea margini.
Canalul magistral deja funcționa, iar lacul de la Taraclia era plin de apă deja, gata-gata să distribuie apa prin sistemul de irigație. Fiind sărată, însă, apa era dăunătoare pentru irigație și președinții de colhoz și agronomii colhozurilor din împrejurimi refuzau să ia la balanță sisteme de irigare și să arunce apa sărată pentru pămînturile lor.
Sute de milioane de ruble fuseseră investite în această construcție inutilă, milioane de ore de muncă depusă de mii de oameni. 
Investigațiile făcute de noul ministru (care, în contextul campaniei de luptă împotriva mistificărilor și majorărilor nejustificate inițiate de noul secretar general, Mihail Gorbaciov, venit la conducerea partidului și statului sovietic în martie 1985, se simțea liber să critice excesele predecesorilor săi) au scos la iveală mai multe probleme.
În primul rînd, la etapa de planificare nu s-a ținut cont de mineralizarea reală a lacului Ialpug, anticamera pentru apele Dunării. Conținutul real de minerale și de sare în Ialpug s-a dovedit a fi mult mai înalt decît cel calculat în proiect.
Mai mult, procesul de mineralizare a lacului Ialpug s-a intensificat după 1970, cînd proiectul deja fusese adoptat, iar constructorii foloseau calculele vechi.
În toamna anului 1985, a fost făcută o încercare de a rezolva problema prin reînnoirea apei din lacul Ialpug.
Astfel lacul a fost golit aproape la un nivel minim iar, în 1986, în timpul viiturilor de primăvară din Dunăre, lacul a fost umplut din nou la un nivel maxim. 
Încercarea a fost zadarnică. Nivelul de mineralizare al ”apei noi” din Ialpug s-a dovedit a fi la nivelul precedent. 
Sistemul de irigație a fost, în mod oficial, abandonat. Sutele de milioane de ruble și întreg efortul colectiv s-au dovedit a fi inutile. 

Concluzii. 

Urmele ”șantierului secolului” sînt vizibile și azi.
Lacul de la Taraclia e încă pe loc, deși suprafața acestuia a scăzut între timp.

De-a lungul șoselei ce merge spre punctul de trecere a frontierei Mirnoe mai pot fi văzute scheletele stațiilor de pompare. 
Din sistemul de irigație ce urma să potolească setea a 170 mii de hectare nu a mai rămas însă nimic. Încă la sfîrșitul anilor 80 asociația ”Iugvodstroi” se plîngea că nu poate asigura paza pompelor și țevilor împrășitate pe teritoriul a cîtorva raioane. Sistemul de irigație a fost demontat și…furat, ca și multe alte obiecte de infrastructură industrială.
Din punct de vedere ecologic proiectul  a fost parțial o catastrofă – construcția canalului și a lacului de acumulare, experimentele cu golirea și umplerea lacului Ialpug – toate aceste intervenții în stepă au cauzat schimbări majore și ireversibile în flora și fauna regiunii, în soluri și în ape.
Catastrofa putea fi și mai mare dacă ștabii de la irigație ar fi reușit să forțeze agricultorii locali să utilizeze apa pentru irigație. Așa se întîmplase în anii 80 în Ucraina, lîngă lacul Sasîk, unde mai multe mii de hectare au fost salinizate în urma unui experiment asemănător. 
Dar asta nu s-a întîmplat: după avaria de la Cernobîl societatea sovietică devenise mai sceptică față de proiectele grandioase de intervenție în natură. 
Riscul ecologic, pînă atunci doar o categorie tehnică, devenise o realitate tragică…
Mai există și o altă istorie a ”șantierului secolului”, cea socială și culturală, care este oarecum (în mod convențional, desigur) separată de cea ecologică. 
Bilanțul acestei istorii este mai pozitiv.
Șantierul de la Taraclia a fost un eveniment major pentru mii de oameni care, ascultînd chemarea inimii (și nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea lor) au mers să muncească la marea construcție.  Acolo au lucrat ani de zile și nopți, în arșiță, ploaie, vînt și zăpadă, și-au făcut prieteni, unii și-au întîlnit consoartele.
Ei și-au adus partea lor de contribuție.
Orașul Taraclia însuși, își datorează o mare parte a creșterii sale de la sfîrșitul anilor 80 anume șantierului. Nu toate obiectele de infrastructură au fost duse la capăt. Înflorirea orașului, prevăzută după inaugurarea canalului magistral, nu s-a mai produs. Dar asta are cauze cu origini mult în afara Taracliei.
Ca să facem o concluzie preliminară: istoria lacului de la Taraclia va fi urmărită întotdeauna de această ambivalență profundă – pe de o parte o catastrofă naturală (ce putea fi, în anumite condiții evitată) construită însă cu abnegație, iar pe de altă parte un șantier social ce a zidit un oraș, un lac și a educat mii de caractere.

---

Articolul reprezintă o primă etapă dintr-un proiect mai larg de cercetare despre canalul de la Taraclia și aspectele lui ecologice, culturale, sociale și de memorie colectivă.
Pe viitor sînt planificate interviuri cu oamenii care au muncit la șantier, o expoziție de fotografie la Taraclia și Chișinău, un catalog al proiectului.

REFERINȚE:

1. Plugușorul. Lumina lui Octombrie, 01.01.1983 ↩︎
2. Bogdan Istru. Răsunet din Bugeac. Nistru, 1985, Nr. 1, p.9. ↩︎
3. Vezi, de exemplu, James C. Scott.  În numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane. Polirom, 2007. ↩︎
4. Ion Druță. Pămîntul, apa și virgulele, în Scrieri, Vol. 4, Chișinău, Literatura Artistică, 1987. Legătură: https://rssm.platzforma.md/ион-друцэ-скриерь-ын-4-волуме/ ↩︎
5. Vezi mai ales: Dawson, Jane I. 1996. Eco-Nationalism: Anti-Nuclear Activism and National Identity in Russia, Lithuania, and Ukraine. Duke University Press. ↩︎
6. Gheorghe Cojocaru. Despre inițiativa valorificării pământurilor de țelină și pârloagă. Legătură: https://moldova.europalibera.org/a/despre-initiativa-valorificarii-pamanturilor-de-telina-si-parloaga/32848473.html ↩︎
7. Moldova Socialistă, 29.05.1966. ↩︎
8. Mai multe detalii despre proiectul de deturnare a apelor rîurilor siberiene pot fi citite aici: Tolmazin, David. 1987. “Recent Changes in Soviet Water Management: Turnabout of the ‘Project of the Century.’” GeoJournal 15(3):243–58. ↩︎
9. Irigația este calea spre belșug. Moldova Socialistă, 31.05.1966. ↩︎
10.  Irigația și perspectivele ei în RSS Moldovenească, Chișinău, Moldreclama, 1967, p. 6. ↩︎
11. V. G. Ungurean. Cu simț de răspundere în fața pămîntului. Interviu. Nistru, 1979, Nr.11, p.103. ↩︎
12. История развития института «Аквапроект». Legătură: http://www.eecca-water.net/content/view/474/24/lang,russian/ ↩︎
13. Продовольственная программа СССР на период до 1990 года. Одобрена 24 мая 1982 г. Пленумом Центрального Комитета КПСС. Legătură: https://docs.historyrussia.org/ru/nodes/347553-prodovolstvennaya-programma-sssr-na-period-do-1990-goda-odobrena-24-maya-1982-g-plenumom-tsentralnogo-komiteta-kpss-izlozhenie#mode/inspect/page/10/zoom/4 ↩︎
14. Програмул комплекс пе термен лунг де протекцие а медиулуй ынконжурэтор ши де фолосире рационалэ а ресурселор натурале дин РСС Молдовеняскэ пе периоада де пынэ ын анул 2005. Кишинэу, Картя Молдовеняскэ, 1987,  p.27. Legătură: https://rssm.platzforma.md/%d0%bf%d1%80%d0%be%d0%b3%d1%80%d0%b0%d0%bc%d1%83%d0%bb-%d0%ba%d0%be%d0%bc%d0%bf%d0%bb%d0%b5%d0%ba%d1%81-%d0%bf%d0%b5-%d1%82%d0%b5%d1%80%d0%bc%d0%b5%d0%bd-%d0%bb%d1%83%d0%bd%d0%b3-%d0%b4%d0%b5-%d0%bf/ ↩︎
15. Apele Dunării în cîmpia Bugeacului, Tinerimea Moldovei, 3 octombrie, 1984. ↩︎
16. Nistru” pe șantier. Apă-n deal la Taraclia sau cum ne pregătim să potolim setea Bugeacului, Nistru, 1973, Nr. 9. p. 77 ↩︎
17. Și apa-n stepa din Bugeac veni-va, Nistru, 1983, Nr.12, p.106. ↩︎
18. Idem, p.107 ↩︎
19. Una dintre descrierile cele mai comprehensive ale rolului muncii în socialismul sovietic, pe exemplu construcției orașului Magnitogorsk poate fi găsită în Kotkin, Stephen. 1997. Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization. ↩︎
20. Științe Sociale. Manual pentru școala medie. Chișinău, Cartea Moldovenească, 1964, p.64. ↩︎
21. Idem, pp.339-340. ↩︎
22. Nistru, 1983, Nr, 12. ↩︎
23. Alianța condeiului și muncii. Lumina lui Octombrie, 19.04.1984. ↩︎
24. Vlad Berlinschii. Suișul și coborîșul apelor. Nistru, 1985, Nr. 9, p.115. 
    ↩︎
25. ”Nistru” pe șantier. Apă-n deal la Taraclia sau cum ne pregătim să potolim setea Bugeacului,Nistru, 1973, Nr. 9. p. 73 ↩︎
26. Gheorghe Gheorghiu, Vremea apelor, Nistru, 1985, Nr. 2, p. 102. ↩︎
27. Троцкий Л. Д. Литература и революция. Москва, Политиздат, 1991, с. 194. ↩︎
28. Constantin Andreev. Croind apei cale de rod dătătoare. Nistru, 1984, Nr, 9, p.90. ↩︎
29. Viorel Mihail. Locurile, oamenii, canalul. Nistru, 1984, Nr. 7. p. 120 ↩︎
30. Nicolai Baboglu. Crugurile vieții și săgețile de foc. Nistru, 1984, Nr, 12, p. 102 
    ↩︎
31. Viorel Mihail. Șantierul modelează caracterele. Nistru, 1985, Nr. 1, pp.120.
    ↩︎
32. Gheorghe Gheorghiu, Vremea apelor, Nistru, 1985, Nr. 2, p. 102. 
    ↩︎
33. Viorel Mihail. Șantierul modelează caracterele. Nistru, 1985, Nr. 1, pp.120-127. 
    ↩︎
34. Viorel Mihail. Șantierul modelează…p.124. ↩︎
35. La vahtă…echipajul familial. Lumina lui Octombrie, 05.06.1982. ↩︎
36. Viitorul își ia începutul în ziua de astăzi. Lumina lui Octombrie, 13.04.1982.
    ↩︎
37. Viitorul își ia începutul… ↩︎
38. Viitorul își ia începutul… ↩︎
39. Viitorul își ia începutul… ↩︎
40. Viitorul își ia începutul… ↩︎
41. O excursie în anul 1990, Lumina lui Octombrie, 1.05.1982. 
    ↩︎
42. Piatra de temelie. Lumina lui Octombrie, 13.02.1982 ↩︎
43. Ce avem, cum folosim? Lumina lui Octombrie.
    ↩︎
44. E nevoie de măsuri urgente. Lumina lui Octombrie, 02.10.1982. ↩︎
45. E nevoie de măsuri… ↩︎
46. Чиновники собирались потратить миллиард на фантастический проект, судьба которого изначально была под вопросом. Legătură: https://newsmd.md/articles/8111-chinovniki-sobiralis-potratit-milliard-na-fantasticheskij-proekt-sudba-kotorogo-iznachalno-byla-pod-voprosom.html 
    ↩︎