Se zice că atunci când a ales numele de Francisc, actualul cap al Bisericii Catolice și-a pus pe umeri povara simbolică a moștenirii Sfântului Francisc de Assisi, întemeietor al ordinului Franciscan sau al ”călugărilor cerșetori”, cum li se mai zice. Despre sfântul în cauză se știe că ”nu era normal” nici pentru acele vremuri ”întunecate” și mistice, după cum le percepe marea majoritate a semenilor noștri. Era mai preocupat de amărâți și boschetari, decât de fel de fel de subtilități dogmatice și precizii teologice, vorbea cu animalele și se ruga, patetic și idealist, cam pentru tot ce mișuna în jurul său. Până și establishment-ul bisericesc al acelor timpuri, profund aristocratizat și ancorat în cele lumești, era un pic cam șucărit de abordarea acestui călugăr adept al sărăciei și simplității, preocupat de ajutorarea semenilor săi și cu o înțelegere nițel diferită a gloriei bisericii și a modelului christic. Doar că ”succesul” de public l-a făcut digerabil și chiar util, probabil și în vederea detensionării unor mulțumiri crescânde care vizau, în special, opulența și abuzurile unei bune părți a ierarhiei bisericești, ce constrata teribil cu mizeria profundă în care trăia marea majoritate a populației creștine.
Dacă-l judecăm pe acest sfânt cu criteriile multor creștini conservatori și neo-conservatori de azi (de toate riturile) l-am putea repede eticheta ”comunist”, un adevărat pericol pentru ordinea naturală a lumii și destul de departe de lucrarea în lume a proniei dumnezeiești. Ca mulți alți sfinți dinainte și de după el, Francisc avea rădăcini nobile, avea în față o carieră de succes, tovarăși de elită, educați, manierați și cu posibilitatea unei înțelegeri superioare a vieții. Însă, spre dezamăgirea familiei sale și, probabil, a altor spirite nobile din preajma sa, pașii i-au rătăcit spre un model creștin mai radical și cam îmbibat de preocupări care astăzi ar putea fi lesne etichetate drept ”socialisme”, ”marxisme”, ”utopisme” etc. Dând cu piciorul statutului social și autodezmoștenindu-se, spre a îmbrăca apoi il saio (zdreanța), haina sărăciei, tânărul Francisc s-a aruncat direct în mijlocul marginalilor, sărăntocilor și tuturor oropsiților și spiritelor nerafinate, predicând și încurajând milostenia și grija pentru aproapele, în fel și chip. Nu știm ce i-a ieșit din asta, câte suflete a reușit să salveze, dar se poate spune că a hrănit speranțele multor loseri ai acelor vremuri, că i-a alinat, cât de cât și, mai ales, că a lăsat în urmă povara unui model christic reactualizat la standardele medievale.
Desigur, laudele față de Francisc și diferitele sale isprăvi țin de registrul hagiografiei, iar ceea ce a făcut și propovăduit el, oricât părea de radical, nu era deloc o noutate. O astfel de abordare a viețuirii creștine stă chiar în inima creștinismului, pornind chiar de la Isus (al cărui ”radicalism” a fost subliniat în diferite rânduri) și de la primele comunități creștine. Dinspre mediul monahal, diferitele Paterice sunt pline de povești și apoftegme despre monahi care au subliniat importanța grijii față de săraci și semeni, dificultatea trăirii ”în lume” și faptul că oricât de individuală ar fi chestiunea mântuirii, aceasta se face prin lume, prin ceilalți, nu printr-o preocupare obsedantă și egoistă pentru desăvârșirea sinelui. Până să se extindă masiv în rândul ”lumii bune” a acelor vremuri și să se aristocratizeze și ierarhizeze, devenind treptat mainstream, creștinătatea primelor secole era, în mare, o adunătură de analfabeți, homelessi, amărâți și prostituate, printre care se mai strecurau tineri bogătași ”idealiști” și naivi sau ”oameni normali” atrași de oportunitatea vreunui miracol (în special vindecările miraculoase săvârșite de Isus, apostoli și primii creștini aveau mare căutare și putere de convingere) sau cuceriți de coerența și forța predicilor despre iminenta re-venire a lui Hristos și a dreptei judecăți ce va rearanja complet nedreapta lume și a ei orânduire. Cu siguranță mulți din cei fascinați astăzi de tezaurul spiritualității creștine, de cuvintele de învățătură din tradiția patristică ”despre ce avem de făcut cu noi înșine, despre trudnica desăvârșire lăuntrică, despre «războiul nevăzut»,despre viața cumpătată («austeră»), despre Împărăția care «nu e dinaceastă lume»”, ar fi strâmbat din nas dacă le-ar fi trecut pe sub balcon/nas mahalaua ineptă și zgomotoasă ce-l urma pe un rabbi exaltat ce predica despre renunțarea la averi și iubirea aproapelui, ce-i critica și ironiza pe învățații vremii, obsedați de puritatea legii și tradiției și care făcea scandal în templu, împrăștiind tarabele cămătarilor și comercianților. Dar asta-i altă poveste, tot cu farisei și spirite preocupate de noblețea și subtilitatea lucrării dumnezeiești. Cu burta plină și haz.
Oricât s-ar fi consolidat instituțional creștinătatea prin bisericile sale, oricât s-ar fi aristocratizat și rânduit după o ordine ierahică (pretins naturală/divină) a lumii, dintotdeauna a existat, de regulă mai în umbră, acest tip de ”radicalism” care implică critica abuzurilor celor puternici și avuți, a lipsei de compasiune și ajutor pentru cei mai puțin norocoși; care reafirmă demnitatea ființei umane în fața diferitelor forme de dezumanizare și comodificare; care refuză să pună egal între performanțele economice sau militare și voința divină. Și care în unele cazuri poate degenera în ample revolte populare animate de un puternic suflu apocaliptic și de o furie greu de potolit cu cuvinte de învățătură, apeluri la virtuțiile ascultării sau amenințări cu pedepse divine. Faptul că în zilele noastre un Papă rostește tot mai des critici ce pot fi asociate într-o optică ideologizantă marxismului, comunismului, socialismului etc., nu ar trebui să fie privit ca altceva decât o asumare la un nivel mai înalt al instituției bisericii a acestui tip de ”radicalism” intrinsec creștinismului. Desigur, se poate vorbi de marketing, de strategii de recuperare a capitalului simbolic de către Biserica Catolică, considerată adesea drept o instituție rigidă, conservatoare, opresivă și măcinată de scandaluri precum cele legate de pedofilie. Or fi și astfel de rațiuni la mijloc, că nimic nu mai scapă astăzi marketing-ului și P.R.-ului. Poate chiar astfel de rațiuni ”pragmatice” au condus la alegerea unui papă ”excentric” (inclusiv din punct de vedere geografic), cu naivitatea de a lua în serios lipsita de virtute ”vocație a sărăciei” și cu convingerea bizară pentru unele minți intens spiritualizate și sofisticate, că aproapele trebuie mai întâi adăpostit, hrănit și îngrijit, și abia apoi să-i predici și să-i faci morală sau să-l pui în temă cu diferitele subtilități teologice și doctrinare.
Ceea ce face acest papă, dincolo de convingerile sale personale sau de această tradiție discretă a ”radicalismului” creștin, este să umple un gol lăsat de migrarea ”marilor oameni” ai zilei din cele mai variate domenii către modelul omului ”de succes”, cu accente cool și cu o înțelegere ”pragmatică” a lucrurilor. Și, mai important decât umplerea acestui gol, prin poziționările sale și prin prestațiile sale în diferite contexte, Papa Francisc evidențiază hăul imens ce a crescut între principiile fundamentale ale creștinismului (iubirea față de aproapele, milostenie, sacrificiu de sine, smerenie, solidaritate/comunitarism) și cei care-și revendică pozițiile neo-conservatoare de la o tradiție creștină pură și dură. Desigur, evidențiază și disconfortul reprezentat de prezența unui astfel de discurs la un nivel ierarhic atât de mare, iar recurgerea la filtrul ideologic stânga-dreapta pentru a evalua ”rătăcirile” marxiste ale papei, nu face decât să arate panica și lipsa de imaginație și inteligență a unor creiere conservatoare obișnuite cu subtilități și sofisticării comode și îndelung exersate pe diverși adversari, de talie mica și mijlocie.
articolul a apărut inițial pe blogul lui Valer Simion Cosma.
imagine de fundal: Giotto: Sf. Francisc renunțînd la bunurile lumești
