O competiție electorală în care toți sînt la fel…sau despre niște alegeri cu un rezultat cunoscut

Despre alegerile fără alegeri. 

Indiferent de cine iese învingător la alegerile de duminică, dreapta cîștigă detașat acest scrutin. În mare parte pentru că stînga nu a avut reprezentare politică la aceste alegeri, iar odată cu aceasta nu are reprezentare poporul, în accepția sa cea mai largă. Cum nu are deja de ani buni! 

Imaginarul de dreapta (economic și politic) a populat și a inspirat masiv celelalte platforme electorale – de la conservatorii naționaliști prorusi (Partidul Comuniștilor și Partidul Socialiștilor) și conservatorii naționaliști pro-români (AUR, PUN, DA) la corporațiile politice transnaționale (Șor, Usatîi) și pînă la tehnocrația globală neoliberală (PAS). 

Fie că văd soluția relansării economiei în multiplicarea zonelor economice libere (așa cum propune blocul electoral al comuniștilor și socialiștilor), fie în crearea unui mediu economic și investițional cu intervenție minimă a statului, cu impozite și controale mai mici (cum propune partidul prezidențial PAS) partidele de dreapta văd soluția ca fiind ”mai mult capitalism, mai multă piață, mai multă grijă pentru mediul de afaceri, mai multă privatizare, mai multe drepturi și scutiri pentru angajatori”…

Semi-excepția minusculă – Partidul Congresul Civic – a încercat să bage cîteva teme ”de stînga” – venitul de bază necondiționat, regîndirea modelului social și economic al țării – dar partidul e prea mic deocamdată iar practica politică a celor care îl compun – foști membri ai PCRM – e destul de ambiguă pentru a-i recomanda ca fiind artizanii unei schimbări majore. Cel puțin, la această etapă, e bine că vorbesc despre lucruri ”de stînga”…

Diferențe de fațadă…și consensuri principiale. 

Lecția de tactică pe care ar trebui să o învățăm la aceste alegeri în care există competiție dar nu există pluralism este capacitatea formidabilă a dreptei de a se prezenta ca fiind extrem de diversă în pofida faptului că aceasta e atît de unitară și unică, atît de similară în gîndire și soluții. 

Doar într-un context în care nu mai citim programele și practicile economice ale partidelor ajungem să credem că PAS-ul ar fi de dreapta iar PSRM ar fi de stînga.
O dreaptă care se dă de stînga este însă realitatea curentă moldovenească iar observatorii care lipesc clișee de genul ”PSRM e partid de stînga” nu fac decît să semnaleze propria ignoranță. 

Asemănările dintre partidele dreptei nu se opresc însă la predilecția lor pentru ”capitalism”. 

Ele țin și de afinitatea lor cu o grilă de guvernamentabilitate (un mod de guvernare a statului și societății), construită la mijlocul anilor 90 și de atunci preluată cu grijă, transmisă și consolidată de la Petru Lucinschi la Vladimir Voronin la Igor Dodon și la Maia Sandu.

Formulat concis, modelul de guvernamentalitate în Moldova (care e și paradigma dominantă în Europa de Est) arată astfel: autoritară din punct de vedere politic, capitalistă și neoliberală în economie și naționalism în ideologie. 

Asupra acestui model de guvernamentalitate există un consens ”subteran” al partidelor politice locale care merge dincolo de scamatoriile retorice despre valori tradiționale, unire, Est sau Vest.

Acest consens subteran se bazează pe trei piloni, unul economic, unul ideologic și altul politic. 

Pe partea de economie, pilonul se bazează pe un acord total asupra liniei de dezvoltare economică – ”mai mult capitalism în orice condiții”.

Pe partea de ideologie, consensul se bazează pe o retorică naționalistă: moldovenistă, în cazul guvernărilor PD sau PSRM, moderat unionistă, în cazul guvernărilor ACUM și radical unionistă în cazul unor forțe precum PUN).

Pe partea politică, consensul se bazează pe o predilecție pentru autoritarism – de unde și sărăcia modelelor de democrație participativă în țară, de unde și practicile politice reductive care au transformat democrația într-un simplu exercițiu electoral, de unde și frecvența cu care diversele guvernări recurg la practici autoritare care ocolesc mecanismele democrației politice – juridicizarea politicului adică apelul la Curți, mai ales la cea Constituțională, pentru soluționarea unor conflicte politice,  primatul unor acorduri inter-guvernamentale asupra legislației interne (acordurile cu creditorii internaționali), legarea unor reforme și politici interne de condiții de creditare externă etc. 

Mai importante decît așa-zisele diferențe (despre care partidele vorbesc întruna) sînt lucrurile ce le unesc (și despre care partidele tac întruna). 

Și toată lumea tace despre modelul de negîndire ce justifică închiderea școlilor din motivul că nu ar fi rentabile, la fel cum tace și despre nesăbuința de a închide spitale în numele profitului sau al economisirii banilor. 

Moralism, luptă anticorupție și heirupism comsomolist. 

E mai mult decît evident (din motive pe care pandemia nu a făcut decît să le scoată în evidență) că, pentru recuperarea țării din criza pandemică, economică și socială e nevoie de un efort masiv și radical de refacere socială. 

Un efort pe măsura unei revoluții sociale și economice. 

Adică te-ai fi așteptat ca lumea să fi înțeles că chestiile cu ”mai multă piață” s-au fumat deja, că atunci cînd vine virusul peste tine și te trezești fără spitale și medici nu îți mai pasă de bancheri și fotbaliști de succes, nu mai împingi proiecte de spălat bani precum Arena Chișinău ci bagi și tu bani în spitale, școli, pensii, salarii și ajutoare. Poate s-o fi întîmplat în alte părți ale lumii, dar nu și la Chișinău.

În Moldova totuși fundamentaliștii economiei de piață sînt mai catolici decît capitaliștii din centrele de putere din Vest acolo unde, neoliberalii locali au închis ochii și au încercat totuși să facă diverse concesii sociale, înțelegînd că, exact ca în vechiul banc despre URSS, dacă capitalismul sălbatic mai e lăsat să guverneze nestingherit societatea atunci în ceva vreme nu va mai exista o societate de guvernat. 

De aia și vedem soluții ”economice” post-pandemie de genul celor enumerate mai sus – mai multe zone economice libere, mai puține controale în economie, mai multă privatizare! 

În condițiile în care țara are nevoie de o veritabilă revoluție economică, partidele care concurează în aceste așa-zise alegeri nu au ca ofertă decît o ”revoluție morală” – oferta PAS, și o ”scenetă revoluționară” (oferta comuniștilor și socialiștilor). 

PAS a descoperit calul bălan și neprihănit al corupției (și al eternei lupte contra ei) și călăresc biata mîrțoagă cît pot. 

Corupția, în schema asta religioasă a lumii este factorul ce explică totul (problemele, crizele, dificultățile) dar și rezolvă totul (lupta cu corupția e cheia ce deschide cutia magică a bunăstării, prosperării și fericirii). 

Cu altă ocazie vom reveni asupra virtuților acestei noi ideologii a corupției care înlocuiește, în Estul Europei, gîndirea despre problemele sociale și economice, care transferă discuțiile economice și instituționale în istorii biblice cu îngeri și demoni. 

Ne vom mulțumi să menționăm aici două momente problematice ale ”anticorupției” moldovenești în varianta PAS. 

Un moment ar fi că patosul anti-corupționar al PAS depinde exclusiv de percepția liderei partidului Maia Sandu ca fiind incoruptibilă. Ceea ce poate fi adevărat (în sensul că Maia Sandu nu ar fi luat mită sau ar fi făcut înțelegeri cu personaje dubioase). Dar poate și să nu fie adevărat – în august 2019, în plin scandal legat de aeroportul Chișinău, cînd comisia parlamentară efectua o investigație legată de privatizarea acestuia, Maia Sandu se întîlnea pe furiș cu nu știu ce urmaș al familiei Rotschild pentru a discuta despre aeroport… 

Incoruptibilitatea personală nu e suficientă pentru a declara un politician ca fiind ”de bun simț”. Pentru că deciziile proaste, inclusiv cu risc de blat și corupție, pot fi luate și de oameni ”buni”. 

Al doilea moment problematic al retoricii anticorupționare a PAS-ului este că, cu excepția poate a cîtorva (sînt suficiente degetele de la o mînă) oameni, retorica asta se pupă tare dificil cu oamenii reali din PAS… Am mai scris anterior – cazurile lui Andrei Spînu sau Ala Nemerenco ar fi îngropat orice forță politică în condițiile în care adevărul nu ar fi avut, la Chișinău, bilet de partid iar bunul simț chiar ar fi fost nepărtinitor. 

Însă acesta e abia începutul – de cînd s-a consolidat percepția că PAS devine noul partid al puterii, spre partid, mai ales în regiuni, au început să vină diverși oameni dubioși, prinși în sute și mii de scheme de delapidare a banului public, a căror unică virtute este că au fost întotdeauna cu puterea (pe care au lăudat-o și susținut-o, nu pe gratic, și care acum au trecut cu bagaje cu tot de la PD, PL sau PLDM la PAS. Oamenii aceștia strică discursul anti-corupționar al PAS-ului dar…lumea e atît de prinsă într-o nouă exaltare încît uită cîte fețe vechi încearcă acum să pară drept noi). 

Totuși, cea mai problematică parte a discursului anti-corupționar al PAS-ului nu e presupusa infailibilitate a liderului acestuia, și nici umanitatea regretabilă, murdară și inevitabilă a membrilor partidului, ci însăși schema logică a luptei anti-corupție. 

În narativa anti-corupție împinsă de PAS pe la toate tribunele corupția nu este despre resurse, nici despre inegalități structurale ce permit unor grupuri să beneficieze pe contul altor grupuri. 

Din contra, la PAS corupția e o problemă etică personală, una despre oameni buni și oameni răi. Corupția nu este despre situații în care unii oameni au acces disporporționat la resurse și pîrghii de influență, ci despre oameni buni sau răi, despre oameni slabi sau puternici care ”aleg” să cadă ispitei. Aproape ca în Biblie.

Doar că, în Biblie Adam e ispitit cu fructe ale cunoașterii iar oamenii reali în poziții reale sînt ispitiți cu milioane și milioane. 

Că corupția nu e despre oameni ci despre structuri se poate vedea limpede pe cazul primăriei mun. Chișinău unde, indiferent de oamenii care ar ajunge, de profilul lor moral și de ținuta lor etică, după o vreme primăria oricum ajunge cuibușor de corupție și înțelegeri dubioase. 

Asta se întîmplă nu pentru că oamenii de acolo ar fi prea slabi – de-a lungul vremii s-au perindat la primărie oameni de diverse culori, generații și orientări politice. 

Asta se întîmplă pentru că interesele financiare și politice ale unor grupuri (imobiliare, de transport) sînt atît de puternice și atît de agresive iar ceea ce li se opune – virtutea etică a unor oameni slabi – este mult prea fragil și fără puterea. Istoria asta e instructivă pentru orice fel de politică ce vrea să opună un fel de etică personală intereselor corporative.

O politică realistă ar fi construcția unor structuri instituționale în punctele nevralgice ale unor instituții precum primăria mun. Chișinău ce ar îmbina puterea administrativă cu controlul popular. 

Să ne înțelegem: oamenii buni care se opun intereselor corporative pînă la ultima suflare de obicei..sînt extrem de puțini și nu e corect să îi aștepți să apară. Poți să speri ca în fiecare poziție publică să ajungă un Mahatma Gandhi dar e mai bine să pregătești instituția (și să construieși filtre și bariere în jurul ei) avîndu-l în minte pe Al Capone…

Așa-zisul bloc electoral al comuniștilor și socialiștilor (BECS) nu ar merita nici măcar menționat dacă printr-un straniu accident politic acesta nu ar fi principala forță de falsă opoziție (am mai scris anterior despre el). 

În sceneta politică moldovenească copiată după un manual de propagandă neoliberală, acestui bloc îi revin cîteva roluri ”onorabile”, pentru care partidele care-l compun cîștigă destul de bine. 

Primul rol este cel de stîngă oficială, adică ”stînga cuminte care cumințește și discreditează protestul social, care e instrumentalizată de dreapta locală și globală pentru calmarea și răcirea protestului social față de restructurarea neoliberală a statului care se întîmplă în regiune în ultimii 20 ani.

În cea mai săracă țară din Europa, caii de bătaie ai ”stîngii” oficiale nu sînt lupta contra sărăciei, ci ”fermecătoarea” luptă a voinicilor cu conturi în paradisuri fiscale pentru a ”nu da țara pe mîna străinilor” și ”feerica” luptă a ipocriților pentru ”morală” și ”valori”.”

Al doilea rol este cel de ”opoziție oficială” față de ordinea neoliberală. O opoziție caricaturală bineînțeles de vreme ce ambele partide au lideri multimilionari, cu conturi în paradisuri fiscale, acțiuni în bănci și latifundii în țară iar agenda lor e asamblată din ”teme ce dezamorsează orice protest social și îl transformă în horă sau competiție de pupat icoane la TV”… 

Faptul că BECS a mai dezgropat de undeva și niște retorică de pe vremea primilor cincinale (fabrici în fiecare sat!) face întregul spectacol și mai jalnic. 

(Oamenii care nu au fost în stare în pandemie să gîndească un program de ajutor pentru populație – altul decît Stați acasă și muriți de foame – sau care nu s-au isprăvit cu un biet proces de vaccinare, îndrăznesc să vorbească despre faptul că ei ar putea pune la cale un program masiv de industrializare și refacere economică!)

Scenă dintr-un viitor posibil.