Evgenii Morozov
Din punctul de vedere al crizelor, lipsa de cipuri din acest an – penuria globală de semiconductori care fac să funcționeze dispozitivele electronice, de la PC-uri, automobile și mașini de spălat până la prăjitoare de pâine și console de jocuri – a reprezentat un eveniment ciudat, inclusiv din punct de vedere geopolitic. În luna mai, companiile americane i-au scris președintelui sud-coreean Moon Jae-in, îndemnându-l să îl amnistieze pe Lee Jae-yong, președintele dizgrațiat al Samsung, care execută în prezent o pedeapsă de 18 luni de închisoare pentru luare de mită. Ținând cont de dependența americană de cipuri, era imperativ ca Samsung să continue cu investiția planificată de mai multe miliarde de dolari în fabrici de cipuri în SUA. Având în vedere că în joc este „suveranitatea SUA în materie de semiconductori”, nu s-a făcut nicio referire la statul de drept.
Dialectica crizei cipurilor i-ar fi încântat pe cercetătorii Școlii de la Frankfurt, fie doar din motivul că că au expus prostia societății inteligente de astăzi. Penuria de cipuri ne-a obligat să așteptăm apariția noilor electronice de consum. Fără semiconductori (unii la doar 1 dolar bucata), aceste electronice nu pot funcționa. Toate acele mașini electrice, smartphone-uri, frigidere inteligente și periuțe de dinți au dispărut brusc în gaura neagră a capitalismului global, de parcă cineva ar fi anulat Consumer Electronics Show din Vegas.
Criza curentă nu este excepțională. De această dată, însă, a apărut pe fundalul unei anxietăți mai largi cu privire la globalizare, la declinul activității industriale occidentale și la politizarea tehnologiei avansate, cum ar fi inteligența artificială, care este acum un domeniu strategic în confruntarea dintre SUA și China. Acest lucru explică de ce o problemă tehnică plictisitoare, care în urmă cu zece ani ar fi avut un impact redus în afara industriilor direct afectate, a devenit o mare bătaie de cap pentru guverne.
Acest fenomen are legătură cu pandemia. Blocajul global a devenit suportabil datorită unei creșteri fără precedent a consumului de servicii digitale, care necesită dispozitive, routere și servere, care toate sunt dependente de cipuri. De asemenea, i-a împins pe consumatorii plictisiți să treacă la aparate electrocasnice mai șmechere, stimulând cererea de mixere, mașini de gătit orez etc.
Producție încetinită
Pandemia a perturbat (pe o scurtă perioadă de timp) operațiunile fabricilor de semiconductori. Cele mai multe fabrici se află în Asia: Taiwan, Coreea de Sud și China (în Wuhan se află unul dintre cei mai importanți producători de cipuri din China, Yangtze Memory Technologies). Deși regiunea a fost lăudată pentru modul în care a gestionat inițial pandemia, incapacitatea Seulului și a Taipeiului de a asigura suficiente vaccinuri a dus la apariția unor focare de infecție în fabricile de cipuri și a încetinit și mai mult producția.
După asta a urmat un fel de diplomație „cipuri contra vaccinuri”, în care Taiwanul și-a folosit în mod agresiv abilitățile sale de fabricare a cipurilor pentru a procura vaccinuri de la aliații dornici de cipuri. Japonia, interesată ca producătorii taiwanezi de cipuri să se stabilească acolo, a donat 1.24 milioane de doze de vaccin AstraZeneca. SUA, care inițial intenționau să doneze Taiwanului 750 000 de doze de vaccin Moderna, și-au triplat angajamentul. La jumătatea lunii iunie, Taipei a acordat Taiwan Semiconductor Manufacturing Company (TSMC), cel mai important producător de cipuri, și Foxconn, celălalt gigant tehnologic autohton, autoritatea de a negocia direct cu BioNTech din Germania pentru achiziționarea a 10 milioane de doze.
Actuala penurie pare să aibă mai multe consecințe, deoarece industria auto – care rămâne în continuare a fi motorul creșterii economice și sursa de speranță pentru redresarea post-Covid – este cea care a suportat cel mai mult din cauza întârzierilor de livrare și de fabricație. Timp de decenii, producătorii de automobile au venerat ideologia just-in-time, care este o adevărată evanghelie a globalizării. Aceasta le promitea economii imense de costuri în schimbul menținerii unor stocuri reduse. Datorită unor lanțuri de aprovizionare globale care funcționau bine, fluctuațiile cererii puteau fi abordate în timp real, fără a obliga companiile auto să cumpere și să stocheze inputuri în exces.
Odată cu izbucnirea pandemiei, producătorii de automobile și-au redus proiecțiile de vânzări, anulând sau reducând comenzile de cipuri. Aceștia nu au anticipat însă că apetitul global pentru cipuri va rămâne ridicat sau că cererea de vehicule își va reveni relativ repede. Fiind reticenți în a folosi transportul public, clienții au risipit banii pe mașini noi. Acestea ar putea conține între 1 400 și 3 500 de semiconductori, adică 40% din costul total al mașinii.
În vremuri obișnuite, ar fi fost posibilă accelerarea producției de cipuri. Închiderea fabricilor din cauza Covid, combinată cu unele evenimente extraordinare, a făcut însă acest lucru aproape imposibil: vremea rece din Texas (unde își au sediul mulți producători de cipuri din SUA), seceta din Taiwan, un incendiu într-o mare fabrică de cipuri din Japonia, blocarea Canalului Suez și eforturile companiilor chineze de a-și face provizii de cipuri înainte de a fi afectate de sancțiunile americane.
De ce nu pot producătorii de automobile să facă cipuri?
Producătorii auto au fost luați prin surprindere. Mulți dintre ei, chiar și cei mai mari, nu au relații directe cu producătorii de cipuri, ci se aprovizionează prin intermediul furnizorilor de piese auto, cum ar fi Bosch și Continental. Mai mult, pe măsură ce cererea de semiconductori de toate tipurile a crescut, producătorii au realocat în mod rațional capacitatea de producție către cipurile pentru calculatoare și smartphone-uri, care sunt mult mai profitabile.
De ce nu pot producătorii de automobile să-și producă propriile cipuri? Elon Musk încearcă să afle răspunsul: Tesla, care, pe lângă faptul că se gândește la un plan de a plăti în avans producătorii de cipuri pentru semiconductoarele de care are nevoie – fapt care reprezintă încă un cui în sicriul dogmei „just-in-time” – a luat în considerare cumpărarea unei fabrici de cipuri. Volkswagen va proiecta în curând cipuri pentru mașinile autonome.
Cu toate acestea, proiectarea este una, fabricarea este cu totul altceva. Europa nu este mulțumită. „Dacă un bloc mare precum UE nu este în măsură să producă microcipuri, nu mă simt confortabil în această privință”, a declarat Angela Merkel în luna mai. „Dacă ești o națiune producătoare de mașini, nu este bine dacă nu poți produce componenta principală”. Logica Angelei Merkel este solidă: Europa a scăzut de la 44% din capacitatea globală de producție în 1990 la doar 10% în prezent. Cu toate acestea, este puțin probabil ca acest examen de conștiință întârziat să dea rezultate fără o examinare mult mai amplă a ipotezelor-cheie (despre globalizare, comerț, securitate națională și strategie industrială) care au modelat politica SUA și a UE în domeniul semiconductorilor timp de decenii.
Fabricarea cipurilor este un proces complex, care necesită o serie de operațiuni distincte care se pot întinde pe parcursul a luni de zile. Aceste operațiuni pot include mai mult de o mie de pași, pe măsură ce nisipul – sursa de siliciu, în continuare cel mai comun material din semiconductori – este transformat în circuite integrate de o complexitate aproape infinită.
În ciuda întregii complexități, principiul de bază rămâne simplu. Cipurile de astăzi sunt alcătuite din milioane sau chiar miliarde de tranzistori; cu cât mai mulți tranzistori încap pe un cip, cu atât mai mare este puterea acestuia. Tranzistoarele permit controlul fluxului circuitului electric, pornit sau oprit. Acest limbaj binar de 0s și 1s stă la baza calculatoarelor moderne, făcând legătura între electricitate și informație.
Să facem „mai mult cu mai mult”
Ca orice industrie competitivă, fabricarea cipurilor este supusă presiunii de a produce mai mult, folosind mai puțin. Pentru majoritatea cipurilor, cel puțin pentru cele de tip logic, acest lucru înseamnă maximizarea puterii de calcul, reducând în același timp la minimum costurile financiare și energetice asociate. Această tendință este cunoscută sub numele de Legea lui Moore (după numele cofondatorului Intel, Gordon Moore): dacă tendințele din trecut se mențin, numărul de tranzistori de pe un cip se va dubla în fiecare an, cu o reducere corespunzătoare a costului cipului și o creștere a puterii de calcul a acestuia.
În mod ironic, beneficiile „mai mult cu mai puțin” asociate cu Legea lui Moore au împins industria semiconductorilor să facă „mai mult cu mai mult”. Pe măsură ce firmele de top se forțează să atingă limitele fizicii, ele sunt obligate să investească sume tot mai mari în echipamente. Cheltuielile de capital preconizate de TSMC pentru 2021-24 sunt de 100 de miliarde de dolari; Samsung își propune să cheltuiască 151 de miliarde de dolari până în 2030. Alți giganți investesc sume similare. Nu este nevoie doar de dolari, ci și de creiere: potrivit unui studiu, pentru a ține pasul cu Legea lui Moore, astăzi este nevoie de 18 ori mai mulți cercetători decât la începutul anilor 1970.
Cipurile sunt de obicei grupate în „noduri tehnologice”, în funcție de cât de fin sunt gravate. Asemeni generațiilor unei familii, diferitele noduri implică de obicei arhitecturi și procese de fabricație diferite. În general, cu cât nodul este mai mic, cu atât tranzistorii sunt mai mici, mai rapizi și mai eficienți din punct de vedere energetic. Cipurile din cele mai recente smartphone-uri și tablete au un nod de 5 nm (nanometri). În cazul cipurilor cu nod de 3nm – care nu vor intra în producția de masă până cel mai devreme în 2022 -, tranzistorii vor fi de doar 1/20 000 de ori mai mici decât lățimea unui fir de păr uman. Cu toate acestea, astfel de progrese sunt relevante doar pentru unele produse electronice. Cu excepția cipurilor utilizate pentru inteligență artificială și divertisment, mașinile funcționează cu semiconductori din noduri tehnologice mult mai vechi.
În trecut, o singură companie – cunoscută ca producător de dispozitive integrate – orchestra de obicei întregul proces, de la proiectarea cipului până la fabricarea, testarea și ambalarea acestuia. Aceasta a fost povestea companiilor Intel, Texas Instruments, IBM și a multor altora.
Toate acestea au început să se schimbe la sfârșitul anilor 1980, când Morris Chang, un inginer născut în China și educat în SUA, cu zeci de ani de experiență la Texas Instruments, gigantul american din domeniul semiconductorilor, a fondat TSMC în Taiwan. Chang a văzut că producția de cipuri devenea atât de intensivă din punct de vedere al capitalului încât era nevoie de un alt model. El a imaginat fabricarea de cipuri ca serviciu, prin care TSMC ar oferi facilități de fabricare excelente pentru a permite companiilor producătoare de cipuri să scape de propriile fabrici și să se concentreze pe proiectare.
Marea șansă a lui Chang
Marea șansă a lui Chang a venit la începutul anilor 2010, când Apple i-a încredințat companiei contractul pentru cipurile destinate telefoanelor iPhone. TSMC a fost dintotdeauna o companie condusă bine, cu o insistență aproape paranoică asupra confidențialității la locul de muncă și o cultură de lucru stahanovistă. La un moment dat, divizia de cercetare și dezvoltare a companiei lucra în baza unui program de 24 de ore, în trei schimburi.
În prezent, capitalizarea de piață a TSMC este de peste 600 de miliarde de dolari – de 2,5 ori mai mare decât cea a Intel – fapt care o plasează printre cele mai valoroase douăsprezece companii din lume. Din punct de vedere tehnologic, este cu câțiva ani înaintea celor mai apropiați concurenți ai săi. Cea mai nouă fabrică a sa, care va intra în funcțiune anul viitor, a costat 20 de miliarde de dolari și va avea o cameră curată – crucială pentru producția de semiconductori – de mărimea a 22 de terenuri de fotbal.
În parte datorită TSMC, cipurile nu mai sunt privite ca niște componente universale, de luat sau lăsat. Nevoile giganților din domeniul tehnologiei, precum Alphabet și Amazon, sunt atât de specifice – și resursele lor sunt atât de vaste – încât își pot permite să își facă propriile specificații și să își proiecteze propriile cipuri. În doar câțiva ani, este probabil ca producătorii de automobile să urmeze același curs pentru cipurile AI mai avansate.
Trecerea la proiectarea la comandă a însemnat, de asemenea, crearea unor modele de afaceri structurate în jurul proprietății intelectuale. Compania britanică Arm Holdings – deținută de Softbank, care este în prezent ținta unei oferte de preluare controversate de 40 de miliarde de dolari din partea gigantului american Nvidia – este un exemplu relevant. Arm deține o gamă impresionantă de drepturi de proprietate intelectuală. Compania concepe soluții abstracte care, odată implementate, fac posibilă îmbunătățirea arhitecturii cipurilor. Clienții plătesc Arm o taxă de licență și redevențe în schimbul unor instrucțiuni privind modul în care aceste reguli abstracte trebuie executate în fiecare context de utilizare specific.
Începând cu anii 1950, SUA au fost liderul incontestabil în acest domeniu. Vasta finanțare a cercetării și binecuvântarea Pentagonului au asigurat hegemonia companiilor americane. Acest lucru a început să se schimbe în anii 1970, când firmele japoneze au contestat poziția de lider a SUA, în special în domeniul cipurilor de memorie și al senzorilor. Producătorii japonezi de cipuri s-au lansat în oferte îndrăznețe de achiziții în SUA, menținând în același timp piața internă închisă pentru concurenții străini.
Acest lucru nu a fost pe placul administrației Reagan, care în cele din urmă și-a folosit puterea comercială și geopolitică pentru a neutraliza concurenții japonezi. De asemenea, guvernul SUA a făcut presiuni pentru legături mai strânse între industrie și mediul academic. Apariția modelului fără fabrici s-a dovedit de fapt benefică pentru SUA, deoarece a lăsat producătorii japonezi de cipuri cu utilaje de producție nefolosite (și relativ scumpe), permițând în același timp giganților americani din domeniul cipurilor să-și reorienteze eforturile către proiectare. Japonia nu și-a recăpătat niciodată cu adevărat măiestria de producător de cipuri. Cota sa din vânzările globale de semiconductori a scăzut de la 50% în 1988 la 10% în prezent.
Victoria pyrrhică a Americii?
A fost victoria Americii o victorie pyrrhică, având în vedere că ponderea sa în capacitatea de producție globală a scăzut de la 37% în 1990 la 12% în prezent? Cu siguranță că nu se simte așa: industria americană a semiconductorilor – reprezentată de Nvidia, AMD, Broadcom, Qualcomm și chiar și de Intel, care se află în dificultate – a jucat partida globalizării așa cum era menit să fie jucată: producția cu marje mici a fost externalizată în Asia, în timp ce proiectarea cu marje mari și alte activități legate de proprietatea intelectuală au rămas în SUA.
O țară care a urmărit îndeaproape ascensiunea TSMC este China. În cea mai mare parte a anilor ’90, firmele sale de tehnologie, multe dintre ele apropiate de armată, au fost legate de Aranjamentul Wassenaar, un succesor al regimului multilateral de control al armelor din timpul Războiului Rece, care controlează transferurile de arme convenționale și de bunuri și tehnologii cu dublă utilizare, și care a restricționat sever spațiul de manevră al Chinei în domeniul semiconductorilor.
China avea nevoie de campioni naționali care să aibă aparența unor companii independente și respectabile, nu de marionete ale regimului. A găsit un astfel de campion în Semiconductor Manufacturing International Corporation (SMIC), fondată în 2000 de Richard Chang. La fel ca Morris Chang, Richard Chang (fără nicio legătură de rudenie) a petrecut ani de zile la Texas Instruments, apoi a lucrat pentru Morris Chang la TSMC. La sfârșitul anilor 1990, Richard Chang a părăsit TSMC pentru a fonda un concurent numit Worldwide Semiconductor Manufacturing Corp (WSMC), deși în cele din urmă a pierdut controlul asupra firmei și aceasta a fost vândută.
Supărat, Richard Chang a plecat la Shanghai, luând cu el 100 de ingineri, pentru a înființa SMIC. Un om profund religios, el nu era un aliat evident pentru Partidul Comunist. Cu toate acestea, nu a avut nicio problemă în a strânge bani de la companii precum Goldman Sachs, care a devenit unul dintre principalii investitori timpurii în SMIC. Nici guvernul taiwanez, nici TMSC nu au fost încântați de plecarea lui Chang. Litigiile ce s-au derulat de-a lungul anilor l-au forțat să părăsească SMIC în 2009.
Investițiile chinezești ajută SMIC
SMIC a continuat să avanseze, atrăgând mari investiții de la diverse agenții și fonduri de stat chinezești (cea mai recentă, de 2,2 miliarde de dolari, a avut loc în mai 2020). Cu toate aceste finanțări, este încă în urma TSMC și Samsung. Deocamdată se limitează la cipuri cu nodul de 14 nm. Eforturile sale de a urca pe scara nodurilor au fost îngreunate de sancțiunile SUA, care o împiedică să obțină utilaje de litografie cu ultraviolete extreme de la singurul lor furnizor, compania olandeză ASML. Cu toate acestea, SMIC susține că a găsit o soluție pentru a ocoli această problemă. Propriile sale inovații interne ar putea să o ajute să treacă direct la fabricarea echivalenților cipurilor cu nodul de 7 nm.
Succesul SMIC se datorează eforturilor focalizate ale autorităților chineze de a dezvolta o industrie națională a cipurilor. Aceste eforturi par să dea roade, cel puțin parțial: China are mai multe fabrici în construcție decât orice altă țară din lume. Au existat mai mult de 1 000 de planuri oficiale care au promis o formă de sprijin pentru cauza semiconductorilor. Cel mai important dintre acestea este Planul național de circuite integrate din 2014, care a stabilit un fond de 150 de miliarde de dolari pentru a sprijini industria națională a cipurilor, care a facilitat achizițiile străine și a asigurat componente esențiale din străinătate. în 2019, acesta a fost extins cu încă 28.9 miliarde de dolari.
Apoi, există angajamentul mai larg al președintelui Xi Jinping de a cheltui până la 1,4 miliarde de dolari în următorii șase ani pentru a asigura poziția de lider a Chinei în domeniul tehnologiilor strategice. Liu He, vicepremierul cu studii la Harvard, a fost numit țarul cipurilor din China și a fost însărcinat cu supravegherea dezvoltării tehnologiilor de ultimă oră în domeniul cipurilor.
Beijingul are o mulțime de măsuri pentru stimularea industriei cipurilor. Acestea variază de la forțarea companiilor străine de tehnologie să formeze societăți mixte și să își împărtășească proprietatea intelectuală cu firmele chinezești până la obligarea giganților tehnologici existenți din China să își procure mai multe cipuri de la producătorii aflați la început de drum sau să piardă toate subvențiile guvernamentale.
Sute, sau mii, dau faliment
De ce acordă Beijingul atâta atenție semiconductorilor? Atâta timp cât China aspiră să rămână fabrica lumii, trebuie să aibă suficiente cipuri pentru a alimenta toate produsele electronice pe care le va produce. Deocamdată, încă nu are: doar în 2020, China a importat cipuri în valoare de 350 de miliarde de dolari – cheltuind pentru acestea mai mult decât pentru petrol. Din 2005, deține titlul îndoielnic de cel mai mare importator de semiconductori din lume, subliniind diferența imensă dintre producția și consumul său.
Lumea semiconductoarelor este una necruțătoare. La fiecare SMIC, există sute, dacă nu mii de firme care dau faliment. Potrivit unei estimări a ziarului People’s Daily, în perioada ianuarie-octombrie a anului trecut au luat naștere peste 58.000 de companii producătoare de cipuri – aproximativ 200 pe zi.
Încercarea Nvidia de a prelua Arm Holdings a provocat o oarecare alarmă la Beijing. Dacă Arm devine parte a unei companii americane, Washingtonul ar putea face presiuni asupra acesteia pentru a nu acorda licențe de proprietate intelectuală companiilor chineze. Pe termen scurt, Beijingul ar putea pur și simplu să blocheze fuziunea Nvidia-Arms, așa cum a făcut în trecut. Pe termen lung, însă, China, India și Rusia își pun speranțele în RISC-V, o alternativă open-source la tehnologia RISC a Arm. RISC-V a început ca un proiect open-source la Universitatea din California, Berkeley, dar de atunci s-a transformat într-o asociație non-profit impresionantă – RISC-V International. În noiembrie 2019, aceasta s-a mutat în Elveția. Acest lucru a fost făcut pentru a evita orice probleme cu reglementările comerciale din SUA, având în vedere prezența masivă a companiilor chinezești în rândurile sale (peste două duzine). ZTE, Huawei și Alibaba se ocupă și ele cu experimentarea cu tehnologiile RISC-V.
Poate că cel mai amuzant aspect al crizei cipurilor a fost acela de a urmări cum politicienii americani pun la îndoială consensul politic din ultimele decenii. Vorbind în cadrul Consiliului Atlantic la sfârșitul lunii iunie, Brian Deese, principalul consilier economic al lui Joe Biden, s-a plâns de o „comă indusă de politici” și a insistat asupra faptului că „investițiile publice strategice pentru a adăposti și a dezvolta industriile campioni sunt o realitate a economiei secolului XXI”.
Politica SUA privind microprocesoarele a fost modelată de două imperative: crearea de locuri de muncă și prevenirea ascensiunii Chinei. Având în vedere că Biden a promis să readucă locurile de muncă din industria prelucrătoare în America, puțini politicieni s-ar putea opune acordării unei priorități industriei semiconductoarelor. La urma urmei, astfel de locuri de muncă plătesc un salariu dublu față de un loc de muncă mediu din industria prelucrătoare americană.
Legea americană privind inovarea și concurența, adoptată de Senat la începutul lunii iunie, rezervă 52 de miliarde de dolari pentru a readuce industria americană a cipurilor la gloria de odinioară. O parte din acești bani ar putea fi folosită pentru a convinge TSMC și Samsung să își continue planurile de a înființa fabrici avansate de cipuri în SUA. Dar, deși 52 de miliarde de dolari ar putea părea o sumă mare de bani – și, în majoritatea industriilor, așa este – ei nu se compară cu cele 450 de miliarde de dolari pe care Coreea de Sud intenționează să le cheltuiască în următoarele decenii. La rândul lor, beneficiile pe termen lung ale relocalizării fabricilor nu sunt evidente: un studiu estimează că, în zece ani, costul de funcționare a unei noi fabrici de cipuri în SUA va fi cu 30% mai mare decât în Taiwan sau Coreea de Sud și cu 50% mai mare decât în China.
Poate Europa să asigure funcționarea globalizării pentru propriul beneficiu?
Administrația Biden a continuat linia dură a lui Trump față de China, rafinând câteva dintre măsurile inițiale. De exemplu, un ordin executiv semnat de Biden la începutul lunii iunie interzice americanilor să investească în 59 de companii chineze cu presupuse legături cu armata chineză, printre care Huawei și SMIC.
Care este locul Europei în toate acestea? Atitudinea actuală a decidenților politici europeni seamănă cu cea a colegilor lor din America: panică. În luna mai, Thierry Breton, comisarul francez al UE însărcinat cu politica digitală, a promis să restabilească cota de piață pierdută de Europa în domeniul producției de cipuri, asigurând cel puțin 20% din oferta mondială de cipuri până în 2030. UE, a spus el, a fost „prea naivă, prea deschisă”.
Acesta este un mod politicos de a spune că Europa nu a reușit la fel de bine ca SUA să facă globalizarea să funcționeze pentru propriul beneficiu. În ceea ce privește companiile de semiconductori fără capacitate de producere, Europa deține doar 3% din piață. Singura companie europeană din top 50 de producători de cipuri fără capacitate de producere este Nordic Semiconductor din Norvegia. Cealaltă companie de pe listă – Dialog Semiconductor, cu sediul în Marea Britanie – a fost vândută în februarie companiei japoneze Renesas Electronics.
Cei mai cunoscuți producători de cipuri din Europa – NXP (Olanda), Infineon și Bosch Semiconductors (ambele din Germania), STMicroelectronics (Franța/Italia) – și-au păstrat unele capacități de producție de bază, dar se bizuie, de asemenea, pe companii precum TSMC. Acestea se adresează unei baze de clienți foarte speciale – majoritatea din sectorul industrial și cel auto – și sunt specializate în senzori și semiconductori de putere și de frecvență radio. Aceștia din urmă, spre deosebire de cipurile logice, nu sunt supuși Legii lui Moore și, prin urmare, „micșorarea nodurilor” este mai puțin importantă.
Multe dintre companiile europene producătoare de cipuri se descurcă de fapt bine, deoarece cererea din sectorul auto este mai puternică ca niciodată. Cu toate acestea, multe dintre cipurile lor sunt departe de a fi de ultimă generație, chiar dacă sunt suficient de bune pentru industria auto europeană. De când Europa a renunțat la ambițiile sale de a concura cu Apple și Samsung în domeniul smartphone-urilor și al tabletelor, nu există o cerere europeană asigurată pentru cipuri logice avansate. Și, în lipsa cererii europene, nu este evident de ce ar trebui amplasate noi fabrici în Europa, cu costurile sale ridicate ale forței de muncă, și nu în Asia. Companiile americane cu siguranță nu s-ar grăbi să își facă cipurile la Dresda în loc de Taipei.
În mod previzibil, niciunul dintre marii producători europeni de cipuri nu s-a raliat apelului lui Breton de a investi miliarde de euro pentru a se asigura că Europa poate produce cipuri de 2nm și 5nm până în 2030. Intel – care, împreună cu TSMC și Samsung, a fost contactat pentru ajutor – și-a oferit serviciile, cu condiția ca fiecare fabrică să primească subvenții guvernamentale de cel puțin 4 miliarde de euro.
Breton este convins că, chiar dacă Europa nu are în prezent nicio piață pentru cipurile de 2nm, are datoria să genereze tehnologii care să le facă posibile. Acest lucru pare a fi o abordare magică. Dependența Europei de cipuri este un simptom al unei maladii mult mai profunde, care nu poate fi vindecată prin injectarea de fonduri. După ce și-a externalizat strategia de apărare către Pentagon și strategia industrială către producătorii de automobile, Europa și-a pierdut capacitatea de a gândi strategic cu privire la modul în care să se aprovizioneze cu produse electronice. Și nici măcar nu știe de ce ar trebui să se gândească la acest lucru.
Stiva tehnologică care alimentează economiile europene trebuia să fie impermeabilă la geopolitică. Încredințarea construcției sale pieței părea a fi calea de urmat. A fost, în cele din urmă, un pariu extrem de prostesc. „Airbusul cipurilor”, care îi entuziasmează atât de mult pe tehnocrații europeni, cu siguranță va zbura sub steagurile naționale chinezești.
Articolul lui Evghenii Morozov a apărut inițial cu titlul Chips with everything în ediția din luna august a revistei Le Monde Diplomatique și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar.
