Pe 19 August, 2026, pedagogii împreună cu sindicatele din educație au organizat un protest în fața clădirii guvernului. Salariile mici și promisiunile încălcate ale guvernării i-au scos pe învățători în stradă. Am fost la protest pentru a-mi manifesta solidaritatea pentru oamenii muncii. Textul de mai jos reprezintă impresiile mele de la protest.
Montarea scenei
Salariile medii în învățământ sunt cu 20% mai mici decât media salarială pe economie, ne zic pedagogii prezenți la protest. Acest raport dintre remunerarea în învățământ și media pe economie a rămas constant pe parcursul ultimilor 10 ani. În mod stabil, fie că era pe timpul lui Plahotniuc, al socialiștilor sau al guvernării PAS, oamenii din învățământ au fost plătiți cu aproximativ 80% din salariul mediu. În același timp, chiar Ministerul Educației și Cercetării ne vorbește despre un deficit de cadre, cu 1365 posturi neocupate1. Presupunerea că salariile insuficiente sunt o cauză majoră a deficitului de cadre nu este, deci, una nerezonabilă.
Pe partea cheltuielilor de trai, acestea sunt în continuă creștere. Costurile energetice cresc (doar prețul la gaz a crescut săptămâna trecută cu peste 40%), fapt care duce la scumpiri în întreaga economie. Următorul sezon rece va fi foarte dificil, în special pentru oamenii cu venituri mici și medii, printre care se numără și pedagogii. Pe dimensiunea compensațiilor la energie, premierul Vasile Tofan a emis mesaje contradictorii. Unul dintre aceste mesaje zicea că va scădea numărul de beneficiari ai compensațiilor energetice. Există șansa să fie și unii profesori printre cei lipsiți de compensații. Astfel, pedagogii riscă nu doar să fie loviți de scumpiri, ci să fie lipsiți și de compensații, în timp ce salariile lor rămân modeste (aproximativ 13 mii brut2, adică între 10 și 11 mii net. La cum lucrează mediile, asta înseamnă că marea majoritate a pedagogilor primesc mai puțin decât 10 – 11 mii).
Între timp, premierul Tofan ne tot spune că e timpul să dezlănțuim economia. Până acum economia, după părerea premierului, era în lanțuri, iar acum, în sfârșit, avem parte de un om care știe să rupă aceste lanțuri. La modul practic, dezlănțuirea implică investiții private și publice în capital. Discuțiile despre investiții în sisteme de irigare sau despre amenajări de captare a apelor sau alte soluții hidrografice în contextul în care seacă apele din Moldova le lăsăm pe altă dată și revenim la ruperea lanțurilor.
Și pedagogii se află în lanțuri. Se află în lanțurile salariilor modeste și stagnante. Deși guvernul Alexandru Munteanu, printre miniștrii căruia se afla și Dan Perciun, a promis majorări de salarii de la 1 septembrie 2026, noul guvern Tofan a ales să-i lase pe pedagogi în lanțuri și să amâne majorarea. În contextul în care vrea o economie dezlănțuită, e de-a dreptul bizar că nu investește în capitalul uman. Anume capitalul uman e cel ce asigură creșterea valorii adăugate pe care și-o dorește Tofan.
Depărtându-ne de limbajul economic dezumanizant, tranzităm către rolul pedagogilor în societate. Pedagogii sunt cei care asigură existența unei societăți sănătoase. Ei cultivă valorile civice, dezvoltă capacitățile de gândire și transmit cunoștințe către generațiile tinere, contribuind la o societate democratică și prosperă. Toate domeniile existenței umane sunt dependente de activitatea pedagogilor.
Pe lângă asta, pedagogii mai au parte de o responsabilitate enormă. Doar din considerente ce țin de sănătate și securitate, fiecare pedagog este responsabil de zeci de elevi. E responsabil de gestionarea conflictelor între elevi și de descurajarea bullying-ul. E responsabil de dirijarea procesului de învățământ pentru zeci de elevi cu capacități și necesități educaționale diferite.
În concluzie, pedagogii au un rol strategic crucial în societate, care implică și responsabilitate enormă. Rolul lor și responsabilitatea imensă justifică investiții în activitatea lor și salarii muuult peste media pe economie. Orice altceva implică lipsă de respect pentru pedagogi și sabotare a viitorului țării.
În aceeași ordine de idei, consider că revendicarea pedagogilor de egalare a salariilor din învățământ cu media pe economie este extrem de modestă și timidă. Cred că și pedagogii au de învățat ceva. Să învețe să se respecte mai mult și să ceară mai mult.
Vorbind despre respectul față de pedagogi, trecem de la interpretarea metaforică a sintagmei „montarea scenei” la cea directă. Pe durata protestului pedagogilor, Ministerul Culturii s-o apucat să monteze febril o scenă. Astfel a fost ocupat cu utilaje de construcție u majoritatea spațiului PMAN, lăsând foarte puțin loc pentru mulțimea de pedagogi – anume de la piatra comemorativă, până la catargul drapelului de stat. În timp ce pedagogii și sindicaliștii încercau să-și exercite dreptul la liberă exprimare, de pe schelele scenei se auzeau bubuituri metalice de ciocane și alte sunete de construcție.
În același timp, carabinierii nu permiteau accesul pe aleile din apropierea imediată a clădirii guvernului, forțând lumea să se îmbulzească într-un spațiu mic și generând situații periculoase pentru participanți. De exemplu, pentru a accesa platforma unde se află catargul, oamenii erau nevoiți să meargă pe o pantă înclinată pe spațiul verde. În special pentru cei cu mobilitate redusă, condițiile logistice impuse protestatarilor implicau pericol, inclusiv de căzătură și traumare pe acea pantă.
Nu cunoaștem dacă condițiile ostile au fost organizate cu rea intenție de către guvern sau pur și simplu din incompetență și neglijență. Ambele presupuneri, rea intenție vs incompetență și neglijență, sunt la fel de probabile. Totuși, condițiile, la pachet cu politica salarială, arată tot ce trebuie să știi despre atitudinea autorităților față de pedagogi și față de viitorul nostru comun.
Termometrul docilității; mesajele și dialogurile de la protest
Ce face termometrul docilității? Măsoară puterea rezistenței celui nedreptățit față de autoritate și față de nedreptate. Gradațiile termometrului sunt: acceptarea fără împotrivire a injustiției, plângerea/cererea individuală, protestul pașnic, ocuparea sau blocarea unui spațiu public (o stradă, o piață, un parc), greva, ocupația/baricadarea unei instituții, violență spontană, insurecție armată organizată. Pentru a facilita înțelegerea, atașez gradațiile de repere culturale sau istorice.
Termometrul ne ajută să evaluăm cât de timide sau îndrăznețe sunt unele mesaje și dialoguri auzite de mine și pe care vreau să le pun în prim plan. Să strecor câteva cuvinte înainte de a începe. Protestul pedagogilor a durat vreo 2 ore și jumătate. În acest timp, liderii sindicali și pedagogii au emis mesaje de la microfoanele amplasate în vecinătatea catargului. În ultimele 20 de minute de protest, au apărut premierul Vasile Tofan, ministrul educației Dan Perciun și ministra finanțelor Victoria Belous, împreună cu anturajul lor. În intervențiile lor, decidenții au comunicat că NU vor majora salariile de la 1 septembrie, după care au încercat să îmblânzească mulțimea. După protest, liderii sindicali și decidenții s-au întrunit aparte pentru a negocia.
La modul general, un protest este o manifestare publică de dezacord sau nemulțumire. Această nemulțumire apare ca rezultatul diferenței dintre cum merg lucrurile și cum ele trebuie să fie. Protestele au mai multe scopuri (nu este o listă exhaustivă): să facă problema vizibilă; să formuleze revendicări; să depună presiune asupra decidenților; să mărească costurile politice, sociale și economice pentru inacțiunea decidenților; și să forțeze decidenții să genereze politici dezirabile. Anume politicile dezirabile sunt scopul final sau victoria, dacă folosim limbaj specific conflictului. Iar manifestarea a două interese care se bat cap în cap reprezintă anume un conflict. Prin definiție, protestul nu este o discuție politicoasă cu autoritățile. Diferite forme de protest încearcă să pună cât mai multă presiune pe autorități, până când o parte cedează.
La modul particular, conflictul apare ca urmare a amânării din partea guvernării a majorării salariilor și necesitatea pedagogilor de un venit mai mare ieri.
Să revenim la evaluarea mesajelor.
Mesajul principal către autorități, precum ne zice Federația Sindicală în Educație și Știință (FSEȘ) a fost „Respectați majorarea deja promisă pentru 1 septembrie”. Această frază a fost acompaniată de mesaje precum „Cerem salarii decente/Cerem echitate”, „Recunoaște-ți rolul strategic al educației, inclusiv printr-o salarizare corespunzătoare3”. Mesajul despre rolul strategic l-am parafrazat, fără a distorsiona sensul sau gradul de dârzănie, pentru că era prea lung. Argumentabil, cu cât e mai lung, cu atât e mai puțin dârz.
Deși protestul în forma fizică este la 20 de grade pe termometrul docilității, conținutul său ne arată traiectoria următoarelor evenimente, conflictul fiind o manifestație dinamică. Iar mesajele din timpul protestului, adică conținutul, sunt timide – undeva între 10 și 20 de grade. Mesajele nu cer demisia decidenților, deși cei din urmă și-au încălcat promisiunile; nu promit o grevă în viitor sau altă formă substanțială de escaladare, în caz că autoritățile nu-și ajustează politicile și comportamentul în mod corespunzător.
La fel, mesajele nu definesc victoria. Ce înseamnă salariu decent? Cu cât anume trebuie să crească salariile? Această ambiguitate îi favorizează doar pe decidenți și pe liderii sindicali, dar nu și pe pedagogi. Guvernanții pot face o mărire simbolică și declara, împreună cu liderii sindicali, „misiune îndeplinită” (ceea ce s-a și întâmplat în aceeași zi, cînd Guvernul a anunțat plăți unice și amânarea majorării salariale până la 1 ianuarie 2027), în timp ce pedagogii rămân cu necesitățile lor materiale nesatisfăcute. Autoritățile și sindicaliștii vor vorbi în fața presei servile despre cât îs de maladeț că au majorat salariile și rezolvat conflictul. Asta o să genereze un consens în societate că nevoile pedagogilor au fost satisfăcute. În realitate, pedagogii vor rămâne cu necesitățile materiale nesatisfăcute și fără o cale de a-și împinge revendicările. Nedefinirea victoriei/nequantificarea creșterii salariale poate duce la neutralizarea revendicărilor pedagogilor. Pe termometru, traiectoria unor astfel de mesaje duce spre zero, spre poziția de loh.
Mai mulți vorbitori de la protest comparau salariul mediu în învățământ cu media salarială pe economie. Deși această referință nu neapărat înseamnă revendicarea de egalare între cele două, nu învinuiesc nici un observator care concluzionează că pedagogii cer egalarea. E o critică care se leagă cu cea de mai sus despre ambiguitate.
În capitolul anterior am desfășurat mai pe larg care este rolul strategic al învățământului în societate și cât de mare este responsabilitatea individuală a pedagogilor. Pe lângă rol și responsabilitate; deficitul de cadre; costul social enorm al erorilor unei educații subfinanțate; volumul și intensitatea muncii; și burnout-ul pedagogilor din cauza condițiilor de muncă, nu doar justifică, ci impun necesitatea unor salarii mult mai mari decât media pe economie.
Să traduc asta într-un limbaj pe înțelesul lui Vasile Tofan care este fan al cărții „Revolta lui Atlas” de Ayn Rand. Pedagogii sunt titanul Atlas. Ei duc cerul. Compensația lor trebuie să fie pe măsura funcției lor. Funcția lor este titanică. Compensația lor trebuie să fie titanică. Asta este standardul prescriptiv spre care trebuie să tindem. Orice mai puțin decât atât reprezintă o injustiție.
Comparând standardul prescriptiv cu o revendicare precum egalarea salariului pedagogilor cu media pe economie, vedem că un astfel de mesaj e foarte sfios și poate chiar fricos.
Pe aceeași temă am vorbit în timpul protestului cu Ion Susanu, pedagog și lider sindical de la Nisporeni. Ambii ne ascundeam în umbra unui pom mititel. I-am zis că revendicările pedagogilor sunt timide. Dumnealui mi-a răspuns că așa și trebuie, iar asta ar fi o tactică eficientă în negocieri. Chipurile, dacă ceri nimic, e mai mare șansa să primești nimic, probabilitatea de succes fiind maximizată. Ăstea nu sunt cuvintele exacte ale domnului Susanu, dar sunt exact implicația cuvintelor dumnealui. Din păcate, termometrul docilității nu are o gradare suficient de fină care să permită diferențierea acestei poziții de poziția ciobănașului din miorița. 0.5 grade!
„Nu protestăm împotriva cuiva, ci protestăm pentru un salariu decent” a fost un mesaj repetat de mai mulți vorbitori de la protest. Protestul implică antagonism/conflict între interesul protestatarilor și politica autorităților. Mesajul ăsta încearcă să scoată antagonismul dintr-o manifestație inerent antagonică. Mesajul se preface că nu există un cineva responsabil pentru situația creată. De parcă nu guvernarea stabilește salariile. De parcă nu guvernarea a promis că va majora salariile de la 1 septembrie și și-a încălcat propria promisiune. De parcă nivelul salariilor în sectorul public ar fi stabilit de Univers.
La capitolul eficiență, dacă scazi costul politic pe care îl are guvernarea pentru menținerea pedagogilor în precaritate și pentru încălcarea propriei promisiuni, atunci îți minimizezi șansa să obții ceea ce dorești. Pe de o parte, mesajul parcă cere, dar pe altă parte, parcă face tot posibilul să nu primească ceea ce cere. Se crează impresia că poate pedagogii nu tare vor creșterea salarială. 5 grade! În același timp, mesajul este defensiv, care parcă dorește să scadă o eventuală lovitură care vine de la oponenți. Din păcate pentru protestatari, slugile guvernării și idioții utili nu și-au calibrat forța în baza unui principiu al proporționalității. Au lovit în pedagogi ca în cel mai mare dușman al neamului. Mai mult despre asta în capitolul următor.
„Nu facem politică/protestul este apolitic/alte variații”. Îi cumva similar cu mesajul anterior, însă are implicații și mai problematice. Pentru a înțelege de ce, hai să ne uităm ce înseamnă politica. Politologul și comunicatorul Harold Lasswell zicea laconic că politica înseamnă „cine primește ce, când și în care condiții”. Asta-i o definiție clasică a politicii. Mai pe larg și la modul practic, când pedagogii cer de la guvernare o mai mare parte din resursele publice sub formă de măriri de salarii, pedagogii fac politică.
Pornesc de la axioma „cine împarte, parte își face”. Cine participă în procesul politic are șanse mai mari să obțină resurse. În același timp, „nu facem politică” nu este o sintagmă inocentă. Repetată de suficient de multe ori ea creează o stigmă negativă în jurul politicii – fie că e rușinoasă și indezirabilă, fie că e dedicată pentru o aristocrație selectă de tofani. Astfel, mesajul descurajează oamenii de la participarea în politică și de la sistemul de distribuție.
Critica față de această lozincă pe care o socot nătîngă – „nu facem politică” – are mai multe dimensiuni. Pe de o parte, descurajarea participarii în politică în timp ce face politică prin intermediul unui protest este contra-productivă pentru propriile scopuri. Pe de altă parte, este contra-productivă pentru misiunea pedagogilor de a cultiva valorile civice. Într-o democrație, participarea politică este o valoare civică fundamentală. Nu există democrație fără participare. Astfel, descurajarea participării nu este doar antidemocratică în spirit, ci sabotează și misiunea pedagogică de a cultiva valori civice. MINUS 50 de grade! Ciobănașul din Miorița nu-i descuraja pe alții de la rezistența împotriva injustiției. În baladă, docilitatea ciobanului moldovean este prezentată ca o anomalie. Până și oaia lui era mai puțin docilă. În contrast, mesajele de descurajare a participării politice nu prezintă docilitatea ca pe o anomalie, ci ca pe o normă, astfel fiind foarte nocive.
Ultima adresare de la protest a venit de la domnul Donos, liderul FSEȘ. În acest mesaj, dumnealui a amintit că FSEȘ și pedagogii au mai planificat un protest pe 1 septembrie. DAR, protestul de pe 1 septembrie urmează a fi desfășurat DUPĂ activitățile școlare. După această adresare s-a încheiat protestul, iar liderii sindicali s-au reunit cu guvernanții pentru a negocia.
Organizarea protestului după activitățile școlare înseamnă minimizarea deranjului pentru autorități. La modul practic, cam unica armă reală pe care o au salariații și sindicatele este refuzul de a presta muncă. Principalul lider sindical din educație a promis că pedagogii nu vor folosi această armă, chiar înainte de a începe negocierile cu guvernanții. Asta reprezintă o dezarmare preventivă unilaterală și necondiționată. Sindicaliștii au intrat în negocieri dintr-o poziție pierzantă. Dacă ar fi să scriu „Cum să fii loh: un ghid practic”, dezarmarea lui Donos ar reprezenta arma secretă din arsenalul cărții. Termometrul docilității nu este apt să înregistreze o asemenea trădare pentru cauza pedagogilor.
În timpul protestului, am avut vreo câteva schimburi de replici cu diverse persoane. Când o persoană a spus „-Da ei neapărat trebuie să bată acum…” cu referință la montarea scenei, m-am dat în glas cu părerea că asta-i făcut special pentru a genera condiții ostile pentru protestatari. Printre pedagogi s-a creat un murmur de voci care se suprapuneau. O voce dominantă le-a acoperit pe restul, zicând tăios „-Nu! Ei au obligații contractuale”, prezentând drept fapt că condițiile ostile generate de montarea scenei nu se fac din rea intenție, ci din coincidență. Evident, persoana căreia îi aparținea vocea în cauză nu avea de unde să știe asta. În rezultat, mi-a răsărit în cap întrebarea „De ce primul instinct al acestei persoane este să ia apărarea celor ce-și șterg picioarele de dânsa?”. 0 grade pe termometru.
La un moment dat m-am apropiat de un grup de jurnaliste și am vorbit cu o persoană de la TV8. Încercam să-i atrag atenția asupra faptului că condițiile fizice și logistice impuse pedagogilor sunt ostile și periculoase. Carabinierii de la eveniment în mod activ generau condiții ostile. Carabinierii le interziceau pedagogilor să meargă pe aleile adiacente clădirii guvernului. Asta îi forța pe participanții la protest să meargă pe spațiul verde, pe pantă. Pentru cei mai în vârstă sau cu deficiențe locomotorii, această alegere a carabinierilor îi punea în pericol de a cădea și a se trauma. Pericolul pentru public este de interes public. La rândul său, presa ar trebui să înștiințeze publicul despre ceea ce este de interes public. Astfel, te-ai gândi că presa ar fi trebuit să vorbească despre condițiile fizice ostile pentru public în reportajul său.
Cine mă cunoaște, știe că n-am o opinie bună despre presă. Prea des presa moldovenească sacrifică obiectivitatea de dragul neutralității. Dar în acest caz, jurnalista TV8 a lăsat neutralitatea deoparte și și-a asumat o poziție anti-protestatari. Mi-a zis că întotdeauna așa a fost în PMAN și așa și trebuie să fie (adică protestatarii să fie supuși pericolului).
Vreo 10 minute după această interacțiune a apărut grupul Tofan. Grupul a venit de pe una din aleile spre care carabinierii interziceau accesul pentru protestatari. Tofan și anturajul trebuiau să fie în siguranță, dar nu și membrii publicului care participau la protest. Când a apărut Tofan, publicul prezent a jubilat. În cazul protestatarilor este clar de ce. Pedagogii doreau să-și prezinte nemulțumirea și revendicările către guvernanți în persoană. Mai aveau așteptarea să primească și un răspuns de la Tofan. În cazul presei, manifestarea acestui sentiment este mai puțin clar. „O, domnul Tofan!” rostit ușor jubilant de un cor de voci de jurnaliste e mai puțin coerent cu rolul presei de a fi câini de pază a democrației și mai mult cu rolul de cheerleader. Acest fenomen se măsoară pe scara slugărniciei, nu pe cea a docilității.
Finalizez capitolul cu o punere în perspectivă. Cu câteva excepții, protestul a avut o temă comună pentru mai multe grupuri prezente la protest. Tema comună a fost docilitatea și servitudinea sindicaliștilor, pedagogilor și presei față de putere.
Protestul poate fi văzut ca o mașină care te duce la destinație, destinația fiind salarii mai mari. Atât șoferii, cât și pasagerii (sindicaliștii și pedagogii) din acest vehicul au făcut tot posibilul ca vehiculul să nu ajungă la destinație.
Critica mea față de pedagogi provine dintr-un singur loc: axioma morală conform căreia trebuie să tindem spre maximizarea bunăstării și minimizarea suferinței. Din această axiomă decurge o singură finalitate – majorarea remunerării pedagogilor la nivelul cuvenit. Sunt nemulțumit de sindicaliști și pedagogi anume pentru că ei sabotează această finalitate, oferă un exemplu de docilitate și mai și descurajează pe alții de la participarea politică. Dar după ce i-am criticat, hai să-i și apăr. Îi apăr nu de dragul echilibrului. Îi apăr pentru că au dreptate în revendicările lor și pentru că atacurile la adresa lor au fost aberante.
Te stuchesc sub pleoape. Reacția slugilor puterii
Din cauza că textul devine lung și plictisitor, e cazul să ne revigorăm cu o glumă. Pe următorul om care îmi zice că Vitalie Călugăreanu este jurnalist reputabil îl trag de pleoape, îl stuchest sub pleoape, apoi dau drumul la pleoape. Te las pe tine să decizi care parte din asta este glumă.
Am stabilit anterior că pedagogii au fost prea cuminți. A existat o singură excepție. Timp de 30 de secunde din 2 ore și jumătate, pedagogii au scandat „vrem salarii decente” și alte mesaje similare peste discursul ministrului Perciun, discurs în care ministrul le explica pedagogilor de ce nu le mărește salariile. Implicit, ministrul îi mai și dojenea pe pedagogi că-s nerecunoscători că guvernarea cheltuie tocmai 6% din PIB pe educație, număr mult mai mare decât alte state europene. Asta-i o metrică înșelătoare. Când te uiți la cât cheltuie statul per elev sau per profesor sau per capita, vezi că se cheltuie mult mai puțin decât în alte state și, evident, mai puțin decât costul de trai când vorbim despre salariile pedagogilor. Oare de ce încearcă ministrul să ne înșele?
Așa numita presă liberă, presa servilă, idioții utili și alte voci au rulat repetat că pedagogii l-au huiduit pe Perciun. Această caracterizare a celor 30 de secunde a devenit frame-ul dominant și practic singura cheie în care se vorbește despre protest în discursul public.
Protestul este o platformă pentru manifestarea nemulțumirii. Huiduiala e tocmai manifestarea acelei nemulțumiri pe care această platformă este menită să o facă posibilă. Mai mult, când cineva vorbește de la microfon, iar tu n-ai microfon, unicul fel în care îți poți manifesta opoziția sau nemulțumirea este de a striga peste volumul difuzoarelor la care e conectat acel microfon. La modul fizic, unicul fel în care pedagogii puteau să-și manifeste nemulțumirea față de refuzul ministrului de a le majora salariile de la 1 septembrie, după cum le-a promis anterior, era să strige peste dânsul.
Deci huiduiala este modul potrivit, justificat și unic posibil fizic de a-ți manifesta nemulțumirea față de discursul decidentului care bubuie din difuzor.
Slugile puterii, unii din așa numita presă liberă și idioții utili n-au fost de acord cu faptul că protestul pedagogilor este just sau că ar fi fost desfășurat corect.
De exemplu, Vitalie Călugăreanu ne zice că protestul a fost desfășurat de „sindicatele partidelor de stânga”. Nu e nimic altceva decât o delegitimizare a protestului. Cică cauza pedagogilor n-ar fi justă pentru că printre participanții la protest se aflau câțiva membri de partid non-PAS. Asta este o aberație evidentă. Participarea a câțiva membri de partid la protest de o mie de oameni nu face cauza pedagogilor mai puțin dreaptă. Să fi fost și toți pedagogii membri de partide non-PAS (ceea ce e dreptul loc constituțional), cauza lor rămânea la fel de justă. Mai mult. Organizatorii protestului au comunicat înainte de protest, în timpul protestului și după protest că protestul nu susține nici un partid.
În timpul protestului, Donos, liderul FSEȘ, nu doar a distanțat protestul de partide de la microfon, ci a și condamnat pe nu știu care membru de partid din mulțime. Același Donos în 2024 i-a făcut act de sprijin Maiei Sandu în timpul campaniei prezidențiale.
Ce ține de pedagogi, este foarte posibil că majoritatea din ei sunt votanți PAS. Cu alte cuvinte, tentativa de delegitimizare conform căreia protestul este doar în opoziție față de PAS, nu și în favoarea unei cauze legitime, este stupidă și ridicolă pe multiple dimensiuni. Asta este propagandă pentru cele mai stupide audiențe. Am o rezervă nesecată de milă pentru cei ce se lasă influențați mediatic de Călugăreanu.
O altă versiune multiplicată a prostiei de mai sus era că pedagogii fac jocul lui Putin, fie că-și dau seama sau nu. E absurdă și ridicolă fix din aceleași motive enumerate mai sus.
Că n-ai voie să huiduiești la protest a fost un mesaj replicat în mii de diverse iterații. Știi platforma menită pentru a-ți manifesta nemulțumirea? Aia care se numește protest. Păi n-ai voie să-ți manifești nemulțumirea la protest. De ce? Că nu-i suficient de politicoasă. Când decidentul te dojenește, te minte și îți zice că nu-ți ridică salariul, n-ai voie să fii nemulțumit. Păi dacă e așa, la ce bun mai avem dreptul la protest și liberă exprimare, dacă ne putem manifesta și vorbi doar așa cum ne zic slugile și idioții utili ai guvernării? Din nou, acest reproș este un nonsens ridicol în mod intrinsec. Unii îl repetă din rea intenție, alții din prostie. Desigur între cele două categorii există un overlap mare. Prostia și răutatea foarte des merg mână în mână.
Dacă facem un mic salt de la psihologie la istorie, putem să ne aducem aminte că drepturile și protecțiile garantate azi de Codul Muncii au fost obținute prin sacrificii enorme din partea oamenilor muncii. Doar pe teritoriile românești în revolte țărănești și muncitorești au murit zeci de mii de oameni. Ele n-au fost nici politicoase și nici comode. Când compari luptele muncitorești istorice cu protestul docil al pedagogilor, înțelegi că orice critică adusă huiduielilor este dincolo de caraghioasă.
Din partea tehnocraților am auzit că pedagogii îs proști că nu înțeleg cum lucrează finanțele statului. Că ministrul nu plătește salarii din propriul buzunar, iar statul n-are bani. În primul rând, pedagogii nu prea trebuie să-și bată capul de felul cum statul își asigură veniturile. Ei trebuie să fie plătiți corespunzător pentru munca care o fac. În limita interesului lor, pe dânșii nici n-ar trebui să-i intereseze dacă statul se împrumută pentru a plăti salariile. Totuși, noi nu vorbim despre lipsă de bani. Pentru Arena Chișinău se găsesc zeci de milioane de lei. Pentru parade militare se găsesc bani. Pentru verișoare și consilieri promovați pe linie de partid se găsesc bani. Pentru investiții în irigare și în HiTech park când n-avem apă și energie se găsesc bani. Pentru o grămadă de tipuri de risipă se găsesc bani. Pentru reduceri și aboliri de taxe în numele debirocratizării și dezlănțuirii biznesului se găsesc bani. Se găsesc bani pentru orice, numai nu pentru pedagogi și salariați.
Dincolo de propria mea critică adusă în acest text la adresa pedagogilor, eu n-am văzut critică legitimă adusă profesorilor. Dincolo de lauda de sine, asta arată o problemă foarte gravă care o avem în societate la nivel de alfabetism media. Iar criticile stupide, caraghioase și aberante ar trebui să ne învețe un lucru de bază. Oricât de comod, cuminte și servil ai încerca să fii, oricum slugile puterii o să-ți dea cu parul în cap. Dacă tot îți dau cu parul în cap, n-ai ce pierde dacă devii ceva mai curajos. De aici trecem la ce ar putea pedagogii face diferit.
Huiduiala e microfonul celui fără microfon
În 1990 Iliescu îi numea pe protestatari golani. Protestatarii au reapropiat și însușit insulta. Astfel, insulta și-a pierdut din putere. Astăzi cunoaștem protestele din 90 sub numele de Golaniada. La fel, cred că huiduiala poate fi reapropiată. Pot sugera câteva variante de titluri pentru următorul protest de pe 1 septembrie, de primul sunet: Huiduiala civică, Huiduiala sindicală, huidemocrația, huicrația, Primul sunet oricum rămîne ”hui”.
În timp ce această reapropiere poate închide gurile slugilor și tâmpițeilor, e timpul să vorbim despre măsuri care pot pune mai multă presiune pe guvernare:
- Marșuri și coloane de protest, mai ales în timpul delegațiilor europene. Sunt mai vizibile și disruptive decât adunările statice. Guvernării nu-i pasă de voi, dar nu vrea să arate rău față de europeni. Dacă sunteți mai timizi, puteți face asta pe trotuarele adiacente traseului delegațiilor. Dacă sunteți mai curajoși, poate chiar prin prezența fizică închideți o stradă sau o clădire pe care urmează să treacă/folosească delegația.
- Ocuparea clădirilor guvernamentale. Sportivii lui Plaha au ocupat clădirea guvernului fără nici o consecință. Astfel, întrebarea este cum se poate de produs cât mai multă disrupție, cu riscuri cât mai mici. Este posibil. Sportivii au făcut-o. Rămâne de imitat dar de data asta în numele unei cauze bune.
- Grevă, mai ales cu începerea pe 1 septembrie. E principala armă a salariaților. Sindicatele trebuie să aibă fond de criză din care să plătească pedagogilor bani pe timpul grevei, încât să poată supraviețui cât mai mult. Dacă pedagogii fac grevă, nu doar donez considerabil din puținul pe care îl am, ci mă apuc și să umblu pe la alți oameni și instituții pentru a colecta bani pentru fondul de criză.
Pe această notă, dragi camarazi și camarade, vreau să vă văd mai curajoși și sper să vă atingeți scopurile! Succes!
REFERINȚE:
- https://new.mec.gov.md/ro/press-releases/deficitul-de-cadre-didactice-descrestere-anul-de-studii-2026-2027 ↩︎
- https://statistica.gov.md/ro/castigul-salarial-mediu-lunar-brut-si-indicele-numarului-mediu-al-salariatilor-i-9436_62476.html ↩︎
- https://www.facebook.com/sindicat.educatie/posts/pfbid0HidHJjYug22j7r49mr2NYPQuc5dz3kHJwL9Xxk17h7M9v1sSaEZudG7UEq8A8eDml ↩︎
Imaginea de fundal și imaginile de la protest: Cristian Velixar
