Democrația electorală în Moldova blocată între carusel și verticală a puterii. 

Sistemul politic moldovenesc funcționează, deocamdată, din perspectiva relației dintre Parlament și Președinte, doar în două-trei regimuri: verticală a puterii (cînd Parlamentul și Președintele vin din aceleași interese politice și de partid, cum a fost din noiembrie 2019 pînă acum) și carusel politic (cînd Președintele și Parlamentul vin din partide și interese politice diferite). Caruselul are o formă mai echilibrată cînd Parlamentul (și interese extra-parlamentare) țin președintele strîns și îl dau voie să facă doar lucruri decorative și ”simbolice” (cum a fost din 2016 pînă în 2019, cînd variatele emanații parlamentare ale PD controlau strict președintele, îl suspendau cînd aveau nevoie și îl lăsau să fie hiperactiv pe fronturi inofensive). Caruselul are și o formă mai dezechilibrată – cum e situația de acum, cînd nici președintele (vorbim deja de președinta nou aleasă) nici Parlamentul nu au suficientă putere să se impună și începe un lung și previzibil război între instituții cu legitimitate egală dar competențe radical inegale… 

Protestul de joi a deschis o fereastră spre modul posibil în care ar putea funcționa sistemul politic moldovenesc în viitorul apropiat – un permanent conflict de putere între Parlament și Președinție, nerezolvabil vreodată, dar întotdeauna generator de energie protestatară. 

Ceea ce abia începuse ca un refren minor în campania electorală – o insistență pe necesitatea dizolvării parlamentului de către președintă și declanșarea alegerilor anticipate – acum a devenit laitmotivul principal. 

Președinta și mai multe forțe politice extra-parlamentare vor alegeri anticipate pentru a reînnoi componența legislativului…

Personal am dubii față de mantra alegerilor anticipate pe care, se pare, se simte obligată să o repetă fiecare gură care vorbește din televizor, ziar, radio sau internet.

Ideea că parlamentul actual ar fi nereprezentativ o înțeleg – unii deputați își schimbă fracțiunile mai des decît lenjeria iar coalițiile din parlament se reconfigurează mai rapid decît stolurile de porumbei din Grădina Publică (exact așa cum o fac toate parlamentele de la 2010 încoace).

Dar nu înțeleg de unde vine iluzia-speranța că alegerile anticipate (și o nouă componență a Parlamentului) ar putea rezolva această situație. Ca și cum viitorii noi aleși nu ar putea fi eventual cumpărați, șantajați ori pur și simplu convinși (de propriile orgolii) să părăsească partidele pe listele cărora au ajuns deputați.

(Ideea asta că schimbarea unor oameni ”răi” cu alți oameni ”buni” trebuie lăsată – e o iluzie dăunătoare. Oamenii ”buni” rareori pot schimba probleme sistemice.)

Am o problemă și cu ideea de reprezentativitate imediată – Parlamentul nu e o oglindă de moment a forțelor în societate, ci e o fotografie făcută o dată în 4 ani. Ca atare, el reflectă destul de pocit o realitate de aproape doi ani în urmă și peste doi ani va reflecta în genere o fotografie făcută cu 4 ani în urmă. Așa a construit sistemul politic și cam așa ar trebui să fie. Nu ar trebui să schimbăm componența parlamentului după fiecare sondaj inventat sau după fiecare măreție sau cădere a unui partid.

O simulare teafără a unor noi viitoare alegeri ar ajunge la concluzia că un viitor nou parlament ar fi, în linii generale, o copie destul de fidelă a actualului. Și că problema  – președinte și parlament de culori politice diferite – ar rămîne. 

Semn că problema e în altă parte. 

Eu o găsesc în însăși arhitectura sistemului politic moldovenesc, în scheletul care îi dă formă, și care a fost alterat și modificat de atîtea ori pentru interese de moment încît a ajuns un zombie mult mai greu de întreținut (asta e însă o chestie profitabilă) decît de reformat radical. 

Au fost mai multe momente cînd sistemul politic a fost găurit pentru cineva sau împotriva cuiva. A fost găurit împotriva lui Filat (ca să nu iasă prim-ministru CC a creat precedentul prin care nici o persoană suspectată de corupție să nu poată accesa vreodată funcția de prim-ministru), a fost găurit pentru interesele lui Plahotniuc (ca să-i permită suspendarea ”constituțională” pe 5 min a ”garantului Constituției”). 

Evident, cea mai importantă problemă a fost creată prin decizia Curții Constituționale din 2016 prin care alegerea președintelui era, în formularea ”legiuitorilor” de la CC, întoarsă poporului, adică era ales prin alegeri universale. În fapt, anume prin acea decizie a fost introdusă o nouă piesă politică inutilă și o sursă constantă de conflict nerezolvat și nerezolvabil.

Decizia a creat (și va continua) să creeze conflict politic între Președinte și Parlament pentru că, dintr-odată a transformat figura minoră a președintelui (de peste ani, Timofti a rămas președintele ideal pentru parlamentarismul moldovenesc – inutil, ca și funcția ce o ocupa) într-un jucător dacă nu puternic atunci măcar important. 

Decizia a egalat președintele cu parlamentul în privința legitimității populare (ambele instituții reprezentative se reînnoiesc prin alegeri populare universale), dar nu a oferit nici o pîrghie suplimentară președintelui. 

Altfel spus, măsura a creat situația în care un președinte ales prin vot popular (și după logica: un candidat cîștigă iar toți ceilalți pierd), și cu o legitimitate imensă se trezește cu nici o pîrghie și e forțat să lupte contra unui parlament, care deține toată puterea, ales și el prin vot popular (dar după altă logică – cîștigă toți cîte puțin și cîștigătorii vor trebui să negocieze cu ceilalți). 

Înțeleg argumentul politic al celor care scandau în piață ”Am venit să ne apărăm votul și voința poporului”, deși nu țin minte candidații să fi vorbit în campanie despre republică parlamentară (fiecare a vorbit despre republică prezidențială cu sine în frunte), și nici despre cui se va subordona KGB-ul SIS-ul. Dar, ei scandau chestia asta în fața Parlamentului, în care se găseau deputați care nici ei nu fuseseră parașutați în Legislativ de vreo farfurie zburătoare ci în urma unor alegeri universale, deci erau și ei reprezentanți ai unui vot popular și reprezentau și ei o voință a poporului. 

Și nu dispunem de nici un cîntar pentru a evalua care vor și cît cîntărește (pentru că ele vin din logici politici diferite). 

Repet, acest conflict nu ține de personalitatea deputaților sau a președintelui/președintei ci e o un conflict înscris în logica interacțiunii dintre aceste instituții.

A-l rezolva în favoarea cuiva înseamnă a alege între pisici și portocale. 

Eu prevăd, pentru următorii cîțiva ani, o luptă constantă între Președintă și Parlament. Parlamentul (controlat de socialiști, deputații lui Șor și oportuniștii lui Plahotniuc sau eventual, dup[ anticipate – Usatîi) vor încerca să slăbească Președinta, să îi creeze piedici la fiecare pas, să îi taie de pîrghii dar să o învinuiască de toate problemele. Cred că o să auzim des cum ”președinta” dezbină și că nu a fost aleasă pentru asta. 

De cealaltă parte văd Președinta luptîndu-se pentru a avea un Parlament dacă nu docil atunci măcar influențabil și controlabil…Și o să auzim la fel des chestii precum ”în Parlament s-a cuibărit un grup de infractori care nu respectă poporul”.
Și fiecare parte va invoca poporul, votul, încrederea acestuia. 

Pentru că, așa paradoxal cum sună, ambele instituții sînt voință a poporului, fără ca vreuna să fie mai a poporului decît cealaltă. 

Ca susținător pesimist al parlamentarismului mi-aș dori, evident, soluționarea problemei în favoarea parlamentului. Consider parlamentul – ca o instituție ce stimulează negocierea între diverse interese și orientări – o instituție mai potrivită pentru un centru politic decît președinția, Logica parlamentarismului – sîntem diferiți deci va trebui cumva să ne înțelegem, pentru că fiecare deputat/partid ce a ajuns în Parlament reprezintă un grup de alegători) îmi este mult mai simpatică și mai dragă decît logica prezidențialismului (eu am cîștigat alegerile iar ceilalți le-au pierdut, eu decid ce e interes național și ce nu). 

Evident, nu vorbesc de  parlamentul de acum care e deșănțat cu totul (el trebuia dizolvat, ca emanație oligarhică, încă în iunie 2019, după fuga lui Plahotniuc, cel care îl crease în mare parte). 

Așa cum am mai scris de mai multe ori anterior, înainte de a cere alegeri anticipate eu aș cere să umblăm la Legea Partidelor și la Codul Electoral pentru a democratiza dreptul la participare politică. Actuala arhitectură a mecanismelor de participare electorală are două mari deficiențe: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).

Abia după ce aș crea mai multe posibilități și mai multă egalitate pentru cetățeni (și nu doar pentru blocurile oligarhice) aș cere alegeri anticipate și putere supremă Parlamentului. 

 

Cînd socialul este sacrificat..

Dezamăgirea majoră legată de această serie de proteste ține de motivul formal al declanșării lor și de tema lor majoră. Amintesc, în conferința de presă de miercuri seara Maia Sandu a chemat lumea să protesteze joi împotriva trecerii Serviciului de Informații de la Președinție la Parlament. 

Recunosc, oarecum mă așteptam ca președinta aleasă o sa cheme lumea la protest în fața Parlamentului. Motive erau un milion – în proiectul de buget și de politică fiscală pe care coaliția Moldovaland vrea să-l bage rapid sînt scheme și spălări de bani în diverse feluri: trafic de țigări, scheme de delapidare de bani publici (prin proiecte inutile precum Arena Național), că în buget nu s-au găsit bani pentru majorarea pensiilor măcar pînă la minimul de existență (cum observa Veaceslav Ioniță, alegerile s-au terminat, pensionarii nu mai trebuie la nimeni), că în acest an pandemic extrem de dificil bugetul nu prevede nici refacerea sistemului medical nici a celui de sănătate, nici protecție și sprijin pentru cei care și-au pierdut locurile de muncă ori pentru cei care au nevoie de ajutor, că Guvernul nu a prevăzut, de exemplu, bani pentru procurarea vaccinelor anti-Covid pentru vaccinarea întregii țări. 

Pentru astea  – salarii, spitale, pensii – protestul e necesar și obligatoriu.

Dar protestul a fost…și nu simplific, pentru cearta despre cui i se va subordona KGB-ul local, adică de cine va asculta instituția care poate asculta cetățenii. 

Nu neg, poate e importantă această polemică, poate e cea mai importantă, dar eu, deși mă consider cetățean oarecum informat și educat, oricum nu am priceput ce se schimbă în caz că rapoartele SIS vor merge la o altă adresă. 

(Poate ar fi cazul să ne întrebăm de ce avem în genere nevoie de SIS, dacă instituția se ocupă doar cu spionarea cetățenilor proprii și cu furtul și vînzarea cetățenilor străini – vezi cazul profesorilor turci).

 

Ce urmează? 

Partea cea mai complicată este că soluția aceste crize permanente ce se anunță nu stă în victoria univocă a președintei asupra parlamentului sau viceversa. Soluția e în re-pornirea sistemului politic de la zero, cu rescrierea participativă a Constituției (aceasta a fost interpretată în interesul cuiva de atîtea ori încît trebuie abandonată ca fiind viciată) și adoptarea ei prin Referendum (actuala nu a trecut această procedură democratică fundamentală), reconfigurarea instituțiilor (eu aș merge pe Parlamentarism deplin), cu garanții clare și chiar reprezentare pentru minorități (poate chiar parlament bicameral), cu adoptarea unei economii sociale, cu implementarea obligatorie a unor mecanisme de democrație participativă la toate nivelurile, cu democratizarea și liberalizarea dreptului la participare politică, cu drepturile cetățenilor deasupra drepturilor corporațiilor, cu transparență decizională.

Grupul politic ”Congresul Civic” lansase cîndva în spațiul public ideea unei a Doua Republici Moldovenești, adică o repornire totală a sistemului politic. Ideea nu e rea, chiar dacă în versiunea Congresului Civic ea urma să fie construită de sus în jos. 

O a Doua Republică Moldovenească trebuie să fie construită și de jos în sus, în mod participativ, deschis și experimental. Modelul Asambleelor Cetățenești (numite și Adunări ale Cetățenilor) – organe compuse din experți și persoane aleatorii, care dezbat și adoptă recomandări de politici și chiar elaborează legi noi, care a funcționat și merge atît de bine în Irlanda, Islanda, Franța sau Australia, poate fi împrumutat. (Măcar o singură dată să împrumutăm și idei bune).
În practică asta ar putea arăta așa: un grup de 100 cetățeni (dintre care 20 cetățeni calificați în drept, economie, sănătate publică, politici sociale, educație, cultură și alți 80 cetățeni de ambele sexe, desemnați aleatoriu, trași la sorți sau aleși de vreun program electronic) primesc mandatul de a elabora, timp de un an o nouă Constituție. 

Statul le-ar pune la dispoziție toate resursele necesare – spațiu, expertiză, consultații. La final, această Adunare ar pregăti un set obligatoriu de principii pe care constituționaliștii le-ar ”traduce” într-un text al unei Constituții. 

Aceasta, la rîndul ei, ar fi supusă ulterior unui referendum. 

O Adunare Cetățenească ar rezolva trei mari probleme ale democrației electorale moldovenești: situația de asimetrie de informație în care anumite procese sînt cunoscute doar de unii experți (exercițiul de discuție și deliberare continuă ar fi și un proces general de învățare), participarea civică redusă și timpul (partidele nu au timp de obicei să facă schimbări majore pentru că orizontul lor e fixat spre următoarele alegeri, cetățenii pe de altă parte, nu s-ar grăbi nicăieri).    

Adițional Adunările Cetățenești pot contribui la rezolvarea unor clivaje ce par de nerezolvat. În Irlanda printr-un proces similar cetățenii au discutat avortul și au convins majoritatea că interzicerea acestuia e un anacronism. 

Noi am putea găsi în și prin Adunări Cetățenești rezolvări la eternele probleme precum limba, identitatea și viitorul țări.

(Imagine de fundal: Protestul de joi, 2 decembrie, la Chișinău. Foto: Profimedia ).