Sute de mii de femei din România și R. Moldova au lucrat sau lucrează ca îngrijitoare la domiciliu în Italia (numite „badante”).
Badanta în tranzit” este cea mai întâlnită categorie de persoane care migrează, specificul fiind că ea nu își propune să se stabilească în Italia. De obicei, are un scop foarte precis pentru care migrează, întotdeauna la mijloc existând motivații economice – e.g., să sprijine copilul/copiii să termine studiile, să rezolve problemele financiare ale familiei, inclusiv să returneze datorii, să obțină o pensie de la statul italian etc. Decizia de a munci în altă țară este luată fie în contextul pierderii locului de muncă al ei sau al soțului, fie în contextul veniturilor extrem de reduse, care nu acoperă minimul necesar pentru subzistență. De cele mai multe ori, „badanta în tranzit” este victima politicilor neoliberale specifice statelor postsocialiste est-europene, unde disponibilizările masive și salariile precare au adus în șomaj și într-un precariat crunt nenumărate persoane, mai ales din zona clasei muncitoare. „Badanta în tranzit” este de vârstă medie, cu copii adolescenți sau trecuți de 20 de ani. Aproape toate persoanele pe care le-am intervievat și intră în această categorie și-au propus să meargă în Italia pentru o perioadă scurtă și pentru a îndeplini strict un obiectiv economic pentru familie, dar au ajuns să stea de fapt o perioadă mult mai lungă (uneori peste 10 ani). De multe ori, surmenarea și epuizarea psihică ajung să fie factorul decisiv pentru a se întoarce definitiv.”
Sociologii Sebastian Țoc și Dinu Guțu au documentat într-o cercetare viața acestor femei.
– „Munca de badantă în Italia nu are o legislație foarte puternică, pentru că e o chestie care a apărut în ultimii 30 de ani. Italienii, înainte, își țineau ei bătrânii în familie. Țara a îmbătrânit brusc, și ajutorul ăsta al badantelor a venit ca o mană cerească. S-au bucurat și ei că a picat socialismul și Uniunea Sovietică și atâta lume a venit la ei.” (îngrijitoare, Como)
– Statutul de migrantă, xenofobia latentă sau chiar manifestă din țara gazdă și, uneori, greutățile de adaptare într-o societate și o limbă nouă aduc numeroase badante în postura de a alege o muncă invizibilă la „24 de ore” decât căutarea unei chirii sau a mai multor job-uri „la ore”.
– „Cea mai grea situație e psihică – trebuie să stai acolo cu bătrânii și să-i suporți. Și-apoi, e lipsa de respect pentru străini, mai sunt și din ăștia care le jignesc, se adresează urât. Ele îndură și tac din gură.” (îngrijitoare, Grosseto)
– „Îți ia 4 ore să faci o curățenie. Te scoli dimineața, îi dai medicamentele, îl ajuți să se-mbrace, să se spele, dantura, chiar dacă e pe picioare, că la 93 de ani nu mai are putere. Apoi îi faci micul dejun, îi dai să mănânce, faci curățenie, termini la 1, faci cumpărături, îi dai iar medicamentele. Mai vin și copiii la masă, pregătești pentru cinci. Apoi, după-amiază, îl scoți la plimbare, îl schimbi, îl speli iară. Iar medicament, să bea apă. Seara, iar medicamentele, iar s-o faci să mănânce, iar o speli, iar o schimbi. Dac-o mai ai și la pat, o ridici, masaj, baie de două ori pe săptămână, le tai unghiile. Și programul nostru ar fi de la 8 la 8 cu două ore libere, dar nu poți să-l lași singur. Ce-ai făcut, te întreabă de 10 ori un lucru, de-o sută de ori. (…) Nu prea poți să negociezi cu familia, totul la început e perfect. Nu știe ce să facă să te prindă. Acum nu am mai început cu un salariu de 900, ci cu unul de 1300, dar fac mult mai multe, injecții, clistere, tot ce aparține și de o infirmieră, plus curățenie, calci, schimbi patul. Muncești în continuu.” (îngrijitoare, Roma)
Întregul studiu poate fi citit pe pagina de internet a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).
