Acesta este un text completat și editat, elaborat în baza discuției desfășurate în cadrul proiectului „Strada Păcii / Улица Мира” în martie 2025, la Chișinău. Întâlnirea a fost o continuare a programului artistic expozițional și de discuții al proiectului «Coridor», pe care artista Tatiana Fiodorova îl dezvoltă din 2022 în spațiul Casa Zemstvei. Materialul de față reprezintă o transcriere și o prelucrare editorială a înregistrării audio a discuției, realizată la un an după eveniment.
Evenimentul organizat pe 29 martie 2025 de Asociația Oberliht, în cadrul programului expoziției de fotografie de război «Front», găzduit de Zpațiu / Coridor.
Participanții la discuție: Vitalie Sprînceană, Lilia Nenescu, Ovidiu Țichindeleanu și Tatiana Fiodorova-Lefter.
Participanți/te la discuție
Vitalie Sprînceană este sociolog, activist. Este co-editor al platformei web platzforma.md, dedicată criticii sociale, economice și politice. Este interesat de și pledează pentru spații publice democratice incluzive, justiție socială, cunoaștere liberă, pluralitatea viziunilor și a practicilor.
Lilia Nenescu antropologă, activistă, feministă, grădinară urbană. A studiat antropologia și dreptul muncii, iar în prezent lucrează la Platzforma și Comunități Active pentru Democrație Participativă.
Ovidiu Țichindeleanu este un filosof, traducător, educator și teoretician al culturii din România, care scrie despre teoria socială critică, gândirea decolonială, politica internațională și istoria culturală.
Tatiana Fiodorova este o artistă, lucrătoare culturală, curator și profesoară din Republica Moldova. Lucrează cu practici sociale participative pentru a interacționa și a comenta asupra problemelor politice și sociale contemporane.
……………………………………………………………………………………………………….
Vitalie: Bine ați venit la evenimentul nostru, numit strada Păcii.
Lilia: E o stradă foarte mică, dar cu timp am vrea să facem un bulevard.
Vitalie. Noi, de fapt, am avut un bulevard al Păcii în Chișinău, unul care a tăiat o mare parte din spațiile verzi ale orașului și a croit un drum din centru orașului spre aeroport. În anii 90, când a existat frenezia asta a redenumirilor străzilor, Cartierul Botanica, din varii motive, a primit ca moștenire toată Dacia, iar strada Păcii a devenit Bulevardul Dacia. La moment nu există o stradă a Păcii aici, în Chișinău. Eu îmi amintesc din experiența mea personală când a început războiul în Ucraina, așa s-a întâmplat că, împreună cu Lilia, de exemplu, eram parte din inițiativa Moldova pentru Pace. În cadrul acestei inițiative, implicată în efortul umanitar și de ajutorare a refugiaților, noi ne-am ales aspectul ăsta de a merge la punctele de trecerea frontierei, sau cum ziceam noi, voluntari la vamă sau la frontieră, și în fiecare zi, practic, când mergeam spre Palanca (acolo am stat cel mai mult), treceam pe acest bulevard Dacia și ne gândeam ce de fain ar fi fost să avem o stradă a păcii. Absența unei străzi a păcii în condițiile acelui război suna așa, foarte exemplar.
Discuțiile despre un proiect ”Strada Păcii” au început cu Tatiana mai devreme, și au fost legate de o postare…
Tatiana: Ideea creării unei „Străzii a Păcii” a apărut în aprilie 2023, Vitalie, când am văzut postarea ta pe Facebook. Scriai că în Bălți încă există strada „Păcii”, în timp ce la Chișinău o stradă cu acest nume a fost redenumită în anii 1990 în bulevardul Dacia. Regretai faptul că strada Păcii din Chișinău nu mai există.
Orașele-capitală sunt, de regulă, cele mai expuse schimbărilor simbolice și rescrierii istoriei. De obicei, aceste procese încep în centru și abia treptat ajung la periferie. De aceea, tocmai la periferie se păstrează uneori ceea ce deja a dispărut în capitală. „Strada Păcii” în contextul postsovietic ne trimite, desigur, la tradiția sovietică de a denumi străzile „Strada Păcii”, o practică răspândită și prezentă aproape în fiecare localitate a Uniunii Sovietice. Astăzi, această denumire devine un prilej de a regândi trecutul socialist al țării noastre, și ne permitem să îl privim din perspective diferite, fără a-l reduce la evaluări univoce.
Postarea ta de pe Facebook m-a atins emoțional, m-a făcut să reflectez și să mă aprofundez în acest subiect. În acea perioadă am organizat la Casa Zemstvei „Coridorul” și am invitat artiști să își împărtășească viziunea asupra celor care se întâmplă în Ucraina. Tema păcii a devenit atunci de o acuitate specială și nu mai era percepută ca un concept abstract, ci ca o necesitate vitală.
Când a început invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina în februarie 2022, ca mulți alții, mă aflam într-o stare de șoc, fără a putea înțelege și accepta pe deplin ceea ce se întâmpla.
În primele luni ale războiului, Republica Moldova a devenit practic un coridor umanitar pentru zeci de mii de oameni care părăseau Ucraina. Observând ceea ce se întâmplă și simțind nevoia unei intervenții simbolice, în iunie 2022 am creat la Casa Zemstvei spațiul expozițional „Coridorul”. Acest spațiu artistic simbolic s-a desfășurat într-un coridor lung al Casei Zemstvei și s-a transformat într-un loc de întâlniri, sprijin și exprimări artistice colective.
La început, în proiect au participat artiști din spațiul postsovietic, iar ulterior li s-au alăturat autori din alte țări. La prima expoziție „Coridorul” au participat 12 artiști: din Ucraina , Belarus, Georgia, Azerbaijan, Uzbekistan, Kazakhstan, precum și din Moldova. Lucrările participanților au creat un „coridor umanitar” simbolic, orientat spre exprimarea solidarității și spre reflecția comună cu vizitatorii expoziției asupra posibilelor scenarii ale viitorului apropiat.
Ulterior au urmat alte expoziții și întâlniri, inclusiv expoziția de fotografie „Ieșirea la mare” cu artiști ucraineni Nikita Kadan, Mykola Ridnyi, Aliona Grom și Sasha Kurmaz în 2023. În lucrările artiștilor ucraineni se putea vedea și reflecta asupra trecutului și prezentului țării în contextul evenimentelor din Ucraina: Maidanul din 2014, pierderea Crimeei, confruntările armate din estul Ucrainei și războiul la scară largă început în 2022 și aflat încă în desfășurare. În 2024 Ramin Mazur a susținut „Coridorul” cu proiectul Sâmburii distorsiunii.
În perioada 2022–2024, activitatea spațiului „Coridorul” s-a concentrat pe înțelegerea crizei realității, a războiului și a frământărilor sociale actuale.
De aceea tema păcii a devenit o continuare logică a Coridorului, și am deschis în același spațiu – „Strada Păcii”. Pentru mine, Strada Păcii nu a fost doar o intervenție artistică, ci și o încercare de a readuce în spațiul public însuși cuvântul „pace” — ca valoare care, în condițiile războiului, și-a recăpătat sensul său originar și vital.
„Strada Păcii” se deschide prin această discuție publică despre pace și practici ale păcii. Astăzi auzim peste tot cuvântul „război” — acesta a devenit un fundal constant al vieții noastre cotidiene. Războiul nu mai este perceput ca un eveniment excepțional: el este normalizat treptat prin media, fluxurile de știri și rețelele sociale. De pe ecranele televizoarelor și din internet asupra noastră se revarsă neîncetat imagini cu orașe distruse, urme ale violenței și tragedii umane. În condițiile acestei normalizări a războiului apare întrebarea: mai este posibil astăzi să vorbim despre pace?
Este posibil astăzi să continuăm să vorbim despre pace și să aspirăm la realizarea ei în condițiile războaielor neocoloniale și imperialiste în desfășurare? Este posibil astăzi să rămânem pacifiști și să aspirăm în continuare la pace? Astăzi, când agresiunea, violența și absurdul devin parte din realitatea noastră înconjurătoare, iar războiul se transformă în „norma” vieții cotidiene, este posibil să creăm un spațiu liminal al păcii? Un spațiu ca o punte între prezent și viitor — un loc unde putem dezvolta practici pașnice, crea noi forme de solidaritate și înțelegere reciprocă, și găsi căi de depășire a violenței și distrugerii, deschizând drumul către un viitor pașnic.
Ne-am reunit împreună: Vitalie Sprînceană, Lilia Nenescu, Ovidiu Țichindeleanu și eu, ca să vorbim despre pace.
Vitalie: Această discuție are o preistorie și ea a început acum două săptămîni în urmă cînd noi am instalat o plăcuță, ”Strada Păcii”, care poate fi văzută la intrare. Alături de ea o pictoriță ucraineană a făcut o scurtă intervenție artistică însoțită de un text (un poem).
Deci această discuție este destul de haotică, în sensul în care noi vrem să deschidem niște piste. Nu avem niciun fel de rețete pentru pace sau, uite, am venit cu un plan de pace. Asta ar fi fost contraintuitiv la ceea ce vrem să discutăm,
Vedem în jurul nostru planuri de pace și discuții despre pace. Suntem spectatorii (pasivi) ai unui fel de proces de pace sau de negocieri de pace, care, cel puțin pentru mine (și aici îmi asum impresia mea subiectivă) este exact ilustrația cum nu ar trebui să se desfășoare un proces de pace.
În acest ”proces de pace” discuțiile au fost monopolizate din niște actori care exclud pe alți actori. Vedem, în aceste ”discuții despre pace” anumite interese care nu au niciun fel de legătură cu interesele popoarelor care sunt direct afectate de acest război. Vedem că sunt puse în capul mesei interese care nu doar că nu garantează niciun fel de pace durabilă, ci care chiar mai degrabă păstrează condițiile conflictului. Deci, într-un sens, această discuție a noastră se întâmplă într-un context în care vedem multe alte discuții despre pace, dar aceste tipuri de discuții despre pace, aceste păci, dacă pot să zic așa, pentru că nu știu care e pluralul la pace, aceste păci nu sunt nici juste, nici echitabile, nu sunt nici măcar creatoare de o pace durabilă și nici măcar nu elimină condițiile care au făcut posibile războiul.
Aș vrea să deschidem această discuție a noastră prin a interoga critic acest concept al păcii, care e un destin paradoxal. Pe de o parte este unul din cuvintele poate cel mai des rostite. Generația mea care s-a născut în perioada sovietică ține minte că mama și pacea erau erau cei doi piloni simbolici ai regimul.
Asta nu neapărat înseamnă că regimul acela era pacifist. Noi știm că regimul a combinat un discurs pacifist explicit cu intervenții militare și agresive în alte zone. Dar cel puțin țin la nivelul discursiv explicit, regimul promova sau măcar încerca să vorbească deschis despre pace.
Pe de altă parte, deși vorbim atât de mult despre pace, în manualele noastre de istorie, de exemplu pacea-i fie intervalul dintre două războaie, gen, uite, a fost puțină pace, dar noi știm că urmează un război, fie e ceva ce încheie un război temporar, adică e punctul ăsta final.
Nu am făcut niciodată un calcul exact, dar cred că în manualele noastre de istorie, dacă am , număra personalitățile menționate, probabil 98-99 din 100 sunt războinici și doar 1 sau 2 sunt pacifiști. De fapt, pentru a număra toți pacifiștii menționați în manualele noastre ne-ar ajunge degetele de la o mână.
Majoritatea oamenilor despre care învățăm în manuale sunt cunoscuți pentru războaiele pe care le-au dus, victorii în războaie etc. În pofida faptului că vorbim că pacea ar fi o valoare atât de centrală, de fapt pacifismul este absent. Nu există vreo temă în manuale despre pacifism. Nu învățăm nicăieri, de exemplu, mai mult decât faptul că ar fi existat un oarecare Martin Luther King sau Mahatma Gandhi.
E un lucru ciudat, pentru că suntem ca și cum o societate care vrea pace, dar suntem învățați de mici ca să fim pregătiți pentru un război. Există un film francez tare fain, Joyeux Noël, despre fraternizarea care se întâmplă în primul război mondial, în ziua de Crăciun între soldații germani, francezi, britanici. La începutul filmului vedem un moment tare fain care arată copii francezi, germani, britanici care recită la școală poeme războinice. În fiecare dintre aceste poeme patria elevului e cea care are dreptate, este sfântă, este sacră, este bună, iar dușmanii sunt barbari și trebuie nimiciți.
Și în principiu ăsta e modelul în care trăim noi – ne pregătim etern pentru război. Noi am vrea să interogăm toate astea în această discuție și am vrea să spornim această interogație din mai multe direcții, dintr-o direcție a unor practici pacifiste, din o direcție a unor perspective asupra păcii din partea unor grupuri, să zicem, ignorate, marginalizate sau pur și simplu caresunt trecute cu vederea.
Ne referim la cum arată pace din perspectiva popoarelor indigene, cum arată o pace din perspectiva și comunicarea femeilor, cum arată o pace care ar ține cont și de interesele, de exemplu, subiectelor non-umani, animale, cum ar arată o pace care ar ține cont și de mediul și de interesele ecosistemului și ale naturii. Astea sunt discuțiile pe care aș vrea să le lancez în această discuție.
Aș începe cu Lilia Nenescu. Lilia a citit, a practicat ca și feministă și a fost implicată în tot acest efort inclusiv umanitar și cu ea am avut cele mai multe discuții despre pace. Cu ea ținem minte momentele când a vorbi despre pace în contextul războiului din Ucraina era considerat ca o poziție slabă.
Lilia: Cred că o să subliniez că noi nu avem răspunsuri și eu tot nu am răspunsuri. Pentru mine, discuția de azi e prima oară când particip la o discuție publică despre pace de când s-a început războiul. Pentru că înainte de război noi nu ne gândeam în mod serios la pace ca la subiect de discuție publică sau de reflexie artistică. Și mi-a fost greu în acest timp, pentru că am tot avut discuții cu Vitalie și cu alți oameni, și am încercat să citesc, să înțeleg unde mă poziționez eu. M-am întrebat de ce pacea, pe de o parte, a fost cooptată și instrumentalizată chiar și în contextul războiului din Ucraina. Am văzut că chiar și persoane din Moldova, activiste și progresiste, nu vedeau neapărat pericol în faptul că pacea ca și concept și valoare este cooptată de, nu știu, Putin sau alții ca și Putin și simțeam atunci nevoie de a găsi un spațiu în care să reflectăm colectiv la ce înseamnă pace pentru noi, dincolo de ce zic alții care au putere să definească lucruri pentru noi, cum ar fi pacea.
Ce ar fi pacea pentru noi dacă am avea posibilitate să discutăm despre pacea, si să revendicăm pacea ca instrument dar și ca practică.
Pentru mine pacea pentru mine este mai degrabă o practică decât o valoare abstractă sau un scop finit sau un produs finit. Pornind de aici, am schițat câteva reflexii despre ce înseamnă pacea pentru mine și aș vrea să folosesc acest spațiu ca să să le împărtășesc, dar în același timp să pun niște întrebări la care să vă gândiți și voi, pentru că eu m-am gândit când am scris despre asta și poate să avem un spațiu în care să discutăm despre ce înseamnă pentru voi pacea.
Perspectiva din care eu înțeleg pacea este una intersecțională, care încearcă să cuprindă simultaneitatea de opresiuni, care derivă din viziunea asta neoliberală a păcii centrate pe stat. Adică noi nu putem să vorbim despre pace acum fără a vorbi despre pace fără statul- națiune. Pacea este văzută doar ca un instrument prin care statul își asigură securitatea pentru un teritoriu, pentru populația sa, iar pentru a-și asigura pacea statele au nevoie de putere militară, violență și teroare ca să asigure această pace. Reflecția mea pornește de aici – dacă noi putem să ne imaginăm o pace care ar trece dincolo de această imaginație neoliberală, închistată în interiorul statului-națiune și cum ar arăta această pace?
În primul rând, pentru mine, pacea transcende binaritatea asta dintre pace și război sau pace și violență. Încerc să abordez pacea pentru din perspectiva vieții de zi cu zi a femeilor, a fetelor și mă întreb ce înseamnă pentru ele pacea? Ce înseamnă pacea din perspectiva vieții de zi cu zi a persoanelor queer, persoanelor rome, a muncitorilor care trăiesc pe salariu minim, a migranților care sunt exploatați în țările pașnice? Ce înseamnă pacea pentru refugiații care au reușit să fugă de război și cer azil politic în țările pașnic, și câtă violență sistemică există de fapt în societățile pașnice, capitaliste, naționaliste și patriarhale.
În doilea rând, de ce încerc să înțeleg pacea dincolo de această diviziune binară dintre pace și violență? E pentru că cred că asta lasă puțin spațiu pentru discuțiile despre luptele de eliberare și justiție socială, pentru dreptul la rezistență și legitimă violență. Pentru că în înțelegerea binară a păcii, starea de pace este definită de cei care au putere economică, militară sau simbolică să exploateze grupurile oprimate în pace.
De ce, spre exemplu, rezistența față de violență colonială este mai degrabă percepută ca fiind disruptivă pentru stare de pace decât ca reacție la violență?
De asemenea, pentru mine, pacea feministă și rezistența feministă merg mână-n mână în lupta pentru emancipare, justiție socială și egalitate, împotriva tuturor structurilor de oprimare, a violenței, dar și a urgenței catastrofei climatice.
Când ne gândim la timp de război și la timp de pace ca la două lucruri separate, violența împotriva femeilor, spre exemplu, rămâne o constantă în viețile noastre. Când ieșim din casă, trebuie să ne asigurăm că avem anumite lucruri pregătite, spre exemplu un spray cu piper, care pe timp de război poate fi un alt instrument de apărare, pe timp de pace este doar un spray cu piper. Trebuie să verificăm dacă ieșim din casă la un moment potrivit al zilei, trebuie să știm dacă locul în care mergem este un spațiu sigur și așa mai departe – lucruri pe care le facem ca să ne asigurăm că suntem în siguranță și corpurile noastre sunt în siguranță în aceste spații în care există pace, orice înseamnă această pace.
Pentru mine, pacea feministă nu înseamnă mai multe femei în armată, care să perpetueze aceleași practici de violență. Spre exemplu, rapoartele recente despre situația despre genocidul din Palestina arată că violența sexuală ca instrument de oprimare a femeilor palestiniene este folosit nu doar de soldați bărbați în armata israeliană, dar și de femei soldate din aceeași armată.
Din acest motiv zic că pentru mine pacea feministă nu înseamnă mai multe femei în armată pentru că asta cumva are legătură foarte directă cu modul în care noi vedem și această diviziune a rolurilor dintre femei și bărbați, și cum credem că femeile sunt în mod inerent, fie datorite unor caracteristici biologice sau datorită modului în care sunt socializate, sunt pașnice și sunt actori pentru pace. Atunci când vedem femeile în felul ăsta, din perspectiva mea, omitem să vedem femeile ca gânditoare politice, care au agenție politică și care fac niște alegeri politice, spre exemplu, să condamne violența, să opună rezistență împotriva războaielor, împotriva violenței și așa mai departe.
De asemenea, înțelegerea mea despre pace transcende o altă binaritate, care este binaritatea pace-conflict. De poate e similară cu pace-violență, dar nu neapărat.
Conflictul nu neapărat și nu întotdeauna trebuie să fie violent. Dar eu cred că capacitatea de a avea conflicte și discuții contradictorii este un element fundamental al păcii, la fel cum sînt abilitatea de a sta cu conflictul, de a-l aborda și de a-l permite.
În acest proces de construire a păcii noi avem nevoie de aceste spații, de cât mai multe spații în care să putem să avem aceste discuții, în care să putem să fim în dezacord unul cu celălalt, în care să putem să avem poziții și să ne simțim cumva într-o stare de disconfort, dar să putem să negociem aceste diferențe, contradicții, poziții diferite. Mai avem nevoie de capacitatea de a rămâne în conversații care nu sunt mereu ușoare, de a fi angajați față de multiple voci și de a crede în pluralitate acestora, oricât de puternice și o zgomotoase ar deveni. Aceste lucruri sunt esențiale pentru o pace durabilă și justă.
De asemenea, deși pacea este o aspirație universală și este văzută ca o valoare universală, eu cred că pacea nu se conformează unei singure definiții, de aia eu nu pot să vă dau o definiție la ce înseamnă, pacea. Bine, eu pot să zic ce înseamnă pacea pentru mine, dar asta o să fie ce înseamnă pace pentru mine, definiția mea proprie și nimic mai mult. Niciodată cred că nimeni nu poate să să impună o poziție unică asupra păcii, pentru că asta este ceea ce fac sistemele care sunt violente și care încearcă să impună un singur adevăr ca fiind universal. De aia cred că spațiile în care noi putem să discutăm despre percepții noastre subiective asupra păcii sunt importante și sper că acesta poate să fie un asemenea spațiu în care să avem un dialog despre diferitele perspective asupra păciii.
Pentru mine, ziceam, pacea este o pace feministă care ne permite să vedem pacea ca un proces, nu doar ca un produs pe care îl obținem după un anumit conflict militar. Această perspectivă feministă de analiză ne permite să vedem care este potențialul păcii ca și proces dincolo de acest orizont post-conflict, ca să interogăm condițiile care fac posibilă violența și războaiele în general și să ne gândim cum putem să le prevenim.
Atunci când vedem pacea ca și proces, nu ca și produs finit, simțim că avem responsabilitate în acest proces pentru că nu delegăm acest proces de negociere a păcii care se întâmplă în spații în care noi, ceilalți, nu avem acces și în care actorii care negociază pacea tot este unul o fac într-un cadru foarte rigid și autoritar, în care vocile noastre nu neapărat o să fie auzite. Dar când vedem pacea ca și proces, noi putem participa la acest proces continuu de construire a păcii și de deconstruire a relațiilor de putere, a ierarhiilor și inegalităților care fac posibil războiul…
Vitalie: Eu am tras mai multe posibile piste care mi se pare importante. Una e despre decentrarea discuțiilor despre pace, adică reformularea lor prin decentrarea statului. Cum ar veni, statul nu este actorul principal pe care ar trebui să îl vizăm, ci mai degrabă ar trebui să ne uităm și la structurile care mențin sau exercită sau reproduc, de exemplu, violențele structurale, violența de gen. De asemenea, o altă pistă este despre aceste binarități care de multe ori ascund, disimulează relații de putere. Mai departe, este interesantă discuția despre pace ca fiind absența unui oricărui conflict, poziționalitatea actorilor care enunță discursuri despre pace ca fiind absența conflictului. Această ultimă discuție mi se pare interesantă pentru a vedea în ce măsură ea de multe ori consolidează puterea în sensul în care orice rezistență e văzută ca un conflict. De aia, de exemplu, toate guvernele din Republica Moldova sunt foarte fascinate cu cuvântul stabilitate – în momentul în care ajung la guvernare, guvernele declară că vor stabilitate și vor să impună discursurile astea despre stabilitate.
Mai rețin și această pistă despre un paradox. N-aș vrea să jignesc acum pe cineva, dar din câte cunosc eu doar comunitatea Martorilor lui Iehova are o imagine despre pace, destul de clară și coerentă. Noi, ceilalți, nu prea știm, nu prea gândim pacea. Și e un mare gol aici, în sensul că nu ne imaginăm ce o să se întâmple a doua zi după oprirea conflictului, sau cum o să arate acea pace. Necesitatea unei discuții ca aceasta pe care o avem acum vine și din dificultatea de a ne imagina o pace.
Tatiana. În continuarea întrebării formulate de Lilia, aș dori să întreb: este posibil să ne imaginăm o lume în care viața socială este organizată prin alte forme, mai orizontale, de interacțiune și putere?
Statul creează în același timp ordine și gestionează viața oamenilor, dar adesea consolidează ierarhii și mecanisme de control. De aceea apare întrebarea: este posibil să construim o societate cu forme de putere mai puțin ierarhice? În cartea „A supraveghea și a pedepsi”, Foucault arată că pedeapsa își schimbă forma: de la pedepsele corporale publice se trece la un sistem ascuns de disciplină și supraveghere. Continuând ideile sale, controlul asupra corpului și conștiinței depășește spațiul închisorii, devine astăzi parte a practicilor cotidiene ale puterii. Această formă de constrângere se manifestă și în viața de zi cu zi, atunci când, de exemplu, în spațiul mediatic procesele politice și sociale, inclusiv pandemia, sunt prezentate într-o logică în alb și negru. Ni se oferă doar alegerea între „pentru” și „împotrivă”, în timp ce alte scenarii par să nu existe: dacă ești împotriva vaccinării — poți fi numit „terorist”, dacă ești pentru pace — „nepatriot”.
De asemenea, aș dori să completez și să fiu de acord cu ideea lui Vitale potrivit căreia în societate pacifismul este mult mai puțin studiat și discutat decât istoriile victoriilor și ale învingătorilor. Istoria este adesea prezentată prin prisma victoriilor militare și este rescrisă pentru generațiile următoare de cei care ajung la putere. Schimbarea denumirilor străzilor face parte din aceeași logică: se schimbă învingătorii, iar odată cu ei este rescrisă și istoria. În societate există formule consacrate: „învingătorii nu sunt judecați”, „cel puternic are dreptate”, „istoria este scrisă de învingători”. Acestea consolidează ideea că dreptatea și adevărul depind de forță și de rezultat, și nu de justiție.Este important să ne raportăm critic la astfel de narațiuni, să le analizăm și să le punem sub semnul întrebării, pentru a deschide spațiu pentru alte moduri de coexistență. De ce avem nevoie de „învingători”, dacă însăși ideea de victorie implică existența unui învins? Cum putem imagina o societate în care sunt depășite relațiile binare „învingător și învins”? Este posibil să construim o societate bazată nu pe competiție, ci pe cooperare?
Vitalie: Ce înseamnă pentru tine lumea, în acest context?
Tatiana: Pentru mine, construirea unei forme alternative de lume înseamnă reconsiderarea însăși a omului și a relației sale cu lumea înconjurătoare. În acest sens văd un potențial important.
Continuând ideea lui Foucault conform căreia sistemul relațiilor de putere străbate întreaga societate, putem spune că și relațiile noastre reciproce trebuie regândite: prin construirea unor legături mai orizontale și mai bazate pe încredere, unde există mai puțină logică de tip „șef – subordonat” și mai multă solidaritate, independent de statut social, diferențe de educație și experiență.
Astfel de forme de solidaritate este important să fie dezvoltate nu doar între oameni, ci și în raport cu actorii non-umani, priviți nu dintr-o perspectivă antropocentrică a „omului ca vârf al naturii”, ci ca o rețea de interconectări și interacțiuni între diferiți actori.
Vitalie. Aș vrea acum să-l întreb pe Ovidiu care are, cred, o mai mare deschidere decât mine, de exemplu, spre discuții din alte lumi decât care sunt ale noastre, cele de referință obișnuită – Occidentul etc.
Ovidiu, vreau să te întreb două lucruri: în primul rând, cum arată pacea pentru tine și în al doilea rând, ce am putea învăța despre pace, conflict, medierea conflictelor, medierea pașnică, reconcilierea în situații și contexte din afara lumii occidentale.
Ovidiu: În primul rând, m-a izbit că ai spus că e prima oară când participi la o discuție publică despre pace în ultimii trei ani. Asta spune foarte multe despre spațiu public și cumva despre îngustarea posibilităților și de a vorbi despre pace. Îngustarea asta de fapt precede ultimul război și e ceva pe care și eu și pe mine m-a lovit destul de profund, inclusiv prin eșecurile pe care le-am avut de a vorbi despre pace în 2015 la Kiev, sau prin expoziția pe care am făcut-o în 2017 despre pace la București, care pornea tocmai de la observația asta, că în spațiu public e plin de experți în securitate, în ceea ce se numește securitate, în stabilitate, în care îți explică, îmbărcați la costum și în voci foarte autoritare ce trebuie să faciem ca să ne simțim în siguranță. Dar în același timp, pe măsură ce s-au multiplicat experții care vorbeau despre securitate, aproape nimeni de pe atunci nu vorbea despre pace, în 2016-2017. Ba mai mult, când am început să le spunem prietenilor din jur și oamenilor, că vrem să facem o expoziție despre pace, prima reacție era râsul. Râdeau, de genul, pacea, ești idiot? Cine mai vorbește despre pace? Chestia asta naivă… Și odată ce intram într-o discuție mai profundă, cumva, se simțea imediat însărăcirea asta profundă, care de fapt ascunde toate posibilitățile și ce înseamnă pacea din perspective non-statale sau marginale sau…
Cumva este în limba română expresia asta: “Dă-mi pace, lăsă-mă în pace”, iar asta ți-ar da cumva sensul negativ al păcii, cum a fost definit încă din anii 60 în mișcările internaționale pentru pace. Pacea negativă era definită atunci ca absența războiului, absența conflictului, absența violenței, de toate formele. Și vine Iranul și hai să trecem către pacea pozitivă, care ar fi o viață deplină, o viață cu care toate posibilitățile ți-s îndeplinite sau cel puțin ești într-o tranziție către idealurile astea. Și cred că noi toți, cumva, poate asta ar fi punctul comun sau terenul comun pe care ne situăm, chiar învățând perspective diferite, suntem în locuri diferite în tranziția asta de la pacea negativă (și nici măcar acolo nu suntem, dar ok, hai să zicem.) Fiecare, cred că, încercăm să mergem către o pace pozitivă, o viață deplină, dar suntem în locuri diferite și cu posibilități diferite… Dar cel puțin dacă suntem cu toți în tranziția asta, putem găsi înțelegere reciprocă și poate chiar forțe reciproce.
Pe calea asta, în tranziția asta către pacea pozitivă, aici e necesar într-adevăr să vorbim despre perspective diferite despre pace decât cele ale statului și decât cele ale manualelor. Cum ai spus tu, educația și manualele te învață că pacea e ceea ce se întâmplă la sfârșitul războiului. Dar știm foarte bine că manualele au mai mulți cai decât femei, au mai mulți războinici decât oamenii păcii – e o întreagă serie de limitări care continuă să fie reproduse. Și ne rămîne nouă, de fapt, să ne alfabetizăm din nou în vocabularul păcii, în persoanele care sunt semnificative din jurul nostru sau din istorie, mai recentă, mai îndelungată, care au luptat pentru pace. Și chiar expresiile astea care imediat evocă râsul, de genul “lupta pentru pace”, care sună de parcă ar fi luată din ”Scânteia” sau ”Pravda” – chiar dacă sună lemnos, asta nu ne împiedică să ne uităm chiar și la lumea aceea ca la o resursă care ne mai poate învăța încă despre solidaritate, despre lucruri care se construiesc.
Eram într-o discuție cu alți activiști și gânditori despre pace și există un activist ucrainean, Yurii Sheliazhenko, care, primul lucru pe care l-a spus a fost: ”lumea crede în timpul războiului că nu e pace. Dar în orice moment, chiar și în timpul războiului, condițiile structurale pentru pace sunt prezente.Poate că sunt prezente de o manieră atrofiată, redusă, ciuntită. Dar ele există. Pot fi cultivate.”
Cred că asta e o bună poziție de pornire care cât de cât să ne aducă un pic de speranță. Dar pentru asta, normal, trebuie să înțelegem violența de zi cu zi și ceea ce reduce percepția păcii, șii posibilitatea ca pacea să fie discutată public, de o manieră liberă.
Și poate că multe ar fi de spus aici, dar aș zice un lucru, în scurt: limitarea posibilităților de a vorbi public despre pace, care, din nou, precede văzboiul, e mai veche durată, e legată de o reducere și care o distrugere, o atrofiere a politicii. Politica era definită cândva ca arta posibilului. Nu prea mai e arta posibilului. E arta la ce se poate, mai degrabă. Facem ce putem, lucrăm cu ce avem. Nu mai e arta posibilului. Politica ar trebui să fie spațiul în care moduri diferite de a organiza societatea și economia sunt discutate și intră într-o dezbatere publică pe care o numim democrație și care, după aceea, sunt puse în practică mai mult sau mai puțin cu succes. Dar asta trebuie să fie politică, un spațiu care deschide alternativele.
În referință la spațiul politic din Moldova, Vitalie a scris multe texte documentând cu precizie, de-a lungul timpului, reducerea asta a politicii, întâi din cauza discursului geopolitic, care a împărțit lumea mereu în binarități, în binoame, într-o nouă heteronormativitate, dar pusă pe termeni geopolitici care împiedică orice discuție despre alternative de organizare socială, despre ideologii politice.
N-a mai vrut loc în Moldova o discuție despre ce ar însemna de fapt o politică liberală, o politică socialistă, social-democrată. Discuția pe ideologii nu a mai avut loc de mai mult de 20 de ani, de fapt. Ceea ce înseamnă că nu au existat posibilități de a face politică. Și că politicienii care sunt acum nu fac politică. De fapt nu se mai face politică. Nu face nimeni politică, există doar politicieni.
Atrofierea politicii se bazează foarte des pe interpelare, pe procedura asta așa cum zice polițistul:
“- Hei, tu!” Da? Polițistul o face cu violență și te interpelează, nu?
Atunci dacă ești spui cu docilitate, răspunzi: “- Cine? Eu?” Și dai actul la control, nu? Interpelarea asta, “Hei, tu?”/”Da, eu!” e reprodusă la nivel geopolitic, “Hei, tu, tu ești cu ăștia sau cu ăilalți?” e reprodusă în toate felurile care cumva spațiul politicii, e redus la binoame, la doar două opțiuni, din nou o heteronormativitate, un binom abstract care vrea să răspunzi la întrebarea asta, să-ți dai actul și să stai în colțul ăla.
Spațiile terțe sunt interzise în toată partea asta. Și cumva discursul despre pace nu e posibil tocmai din cauza asta. Pentru a înțelege rădăcinile ale diferitelor de forme de organizare și de luptă contra violențelor diferite pe care le suferă oamenii, ca să le aducem laolaltă, ar trebui să existe un spațiu politic care permite termenii ăștia terți. Asta deocamdată e foarte rar și foarte greu de revendicat. În spații, ca ăsta (Casa Zemstvei) se poate să sp unem, dar pe măsură ce mergem, de exemplu, în instituții, tot mai puțin. Poți să ieși pe stradă și să faci un protest, dar ajunge oare protestul ăla într-o instituție, nu zic la Parlament, dar într-o școală, sau într-un ziar sau la un muzeu?
Penetrează cumva discursul despre alternative de orice fel? Așa, câte o picătură, dar cam puțin, sincer, cam puțin.
Deci, cumva, în tranziția asta către pacea pozitivă, luptăm deja pe un teritoriu însărăcit, devastat, redus la un deșert de fapt. Tot ce avem sunt bombe lăsate și semințe pe care trebuie să le cultivăm.
Și într-adevăr sunt extrem de prețioase în procesul ăsta de cultivare acele experiențe de luptă pentru pace care au continuat să rămână non-violente, chiar și după transformarea condițiilor de opresiune.
Și aici sunt super importante, într-adevăr, perspective precum cele din Africa de Sud, post-apartheid, cele ale mișcărilor feministe, ale femeilor de culoare din Statele Unite și Canada în jurul INCITE (Women of Color Against Violence) cele ale populațiilor indigene din Ecuador, din Bolivia și din Canada și din Statele Unite, și din Australia, și din Kurdistan, și din India, și din Scandinavia, și care au asociat procesul, adică tranziția asta de la absența conflictului și a violențelor la o viață deplină, cu un proces de justiție nerăzbunătoare și restaurativă.
În cazul sud-african această perspectivă zice că o conciliere socială nu poate avea loc dacă justiția, actul de justiție care e făcut prin abolirea apartheidului, va fi violent și va reproduce violența regimului colonial al albilor .
Procesul acela în sine a fost un proces de mare succes, de la care au învățat toate mișcările pentru pace din lume. La fel, pentru mișcările femeilor de culoare în jurul grupării INCITE, de exemplu, de la bun început se punea problema în termenii următori: în cazuri de violență domestică, de abuz ca să ajungem la pace și reconciliere în comunitate trebuie să facem lucrul acesta fără a chema poliția. Fără a implica statul și aparatele lui care criminalizează, îl iau pe bărbatul acela violent, îl bagă într-un sistem care intră într-o cu tot o altă tendință. Și atunci femeile au creat un întreg sistem, o întreagă filozofie de justiție socială restaurativă, care nu procedează deloc prin a chema poliția, ci care petrece timpul creând relațiile de solidaritate și rețeaua de sprijin și da schemele de supraviețuire în cartier, în societatea mai largă, în sfera publică, foarte important, pe mai multe trepte, astfel încât dacă apare un moment de violență, un conflict chiar, poate mai larg, inclusiv între gang-uri, lucrul ăsta să poată fi rezolvat în interiorul comunității fără a implica poliția care vine și creează mai multă violență.
La fel, cu totul altă scară, mai multe mișcări indigene au conceput pacea, mișcarea asta de la absența războiului, de la absența violenței, la viața deplină, ca o mișcare către o justiție nerăzbunătoare, o justiție restaurativă, care însemna pentru mulți, foarte simplu, nu doar răsturnarea raportului de putere contra agresorului colonial, Statele Unite, Canada etc, ci și un proces de refacere a comunității locale și de alianțe internaționale și alianțe în spațiul public, foarte cultivate, fiindcă nu poți rezista doar local. Asta e una dintre lecțiile acestor mișcări: rezistența nu poate fi doar locală.
Iar ceea ce mai spun, mișcările indigene, de la care se poate învăța, e un lucru foarte, foarte important, un principiu cu rădăcini practice. Și anume că pacea asta pozitivă, filozofia vieții depline, liberarea, ce se numește liberarea, nu e totuna cu rezistența.
Dimpotrivă, trebuie distinsă rezistența. Iar tendința de a reduce liberarea la rezistență, sfârșește prin a submina procesul eliberării.
Asta sună un pic complicat, dar nu e. Gândiți-vă la modul în care vorbim într-o grămadă de situații de conflict, de pace, în termeni, ok, ăștia care rezistă trebuie să câștige. Dar nu vorbim așa de mult despre care e filosofia post-conflict sau de viață bună a oamenilor ăsta care rezistă? Fiindcă rezistența se definește în proprii termeni. Poate fi rezistență armată, poate fi rezistență de alte feluri, dar are propriii săi termeni.
Viața bună are alți termeni. Și în tranziția asta de la pacea negativă la pacea pozitivă, de la absența conflictului la o viață deplină, termenii în care se definește viața bună trebuie să fie parte din orice proces de reconciliere.
Și cred că astea sunt câteva nojițe de speranță. Și aici, acum, termin și mă întorc la ce ai spus tu, că încercările de a… de a face tratative de pace care vorbesc doar despre război sunt sortite eșecului, tocmai din cauză că nu depășesc condițiile războiului. Nu e vorba doar de discuțiile despre reconstrucție, care ar trebui să fie atașate structural, dar chiar mai mult decât atâta. E vorba de discuții despre viața bună, despre viața deplină, despre o tranziție, oricât de mult ar lua și cu ce resurse, către o viață deplină,
În momentul în care astfel de discuții sunt absente din cadrul tratativelor pentru pace putem deja ști că sunt false discuții despre pace. Aceste discuții pot avea rezultate necesare, dar toate rezultatele astea trebuie să fie doar puncte de pornire într-un proces mult mai larg, în care trebuie cerut mult mai mult.
Genul ăsta de discuții ajung la ceva pe care îl numesc succes, acordul pentru pace. Și succesul ăla, e exact ceea ce apare în manualele de istorice astea, în care sunt mai mulți cai decât femei, mai mulți războinici decât pacifiști. Succesul acesta vedeți că istoric a fost definit mereu în termenii ăștia restrânși, restrânși, restrânși.
Și acum avem și noi oportunitatea să observăm limitele succesului acesta, al următorului acord pentru pace. Și să cerem mai mult. Pentru că altfel…
Vitalie: Mi se pare important să insistăm pe această dimensiune a căutării unor modele de pace în afara gândirii noastre uzuale. Din cel puțin două motive. Un motiv, pe care l-am semnalat, îl discutăm, este eșecul pe care îl putem deja anticipa al acestor tratative de pace, care doar tratative pentru pace nu sunt.
Și, de fapt, nu e vorba doar de eșecul lor, e vorba de eșecul unui întreg sistem, unei întregi filozofii despre justiție, dreptate, pace și război. Și mi se pare evident că, într-un sens, este falimentar chiar acest sistem internațional bazat pe această înțelegere a păcii. Și e vorba aici nu de stat, e vorba și de instituțiile care au fost create între timp, oarecum scopul expres de a crea niște păcii sau de a veghea la instaurarea păcii. De exemplu, Curtea Criminală Internațională, care a fost stabilită pentru a pedepsii diverse persoane, regimuri, să protejează oarecum cetățenii de abuzuri… Și vedem că aceasta s-a transformat într-o curte care persecută doar țările mici și slabe – țările din Africa, Serbia, acolo niște criminali din Bosnia, dar pe față administrația americană amenință Curtea: îi vom aresta pe judecătorii care îndrăznesc să emită mandate de arest, de exemplu, pentru politicienii israelieni. Și constatăm în mod clar falimentul acestui sistem, de asemenea la un nivel mult mai general și mai vizibil.
Aș vrea să abordez și cealaltă pistă pe care Ovidiu a abordat-o, cea despre justiția restaurativă. De ceva zeci de ani discutăm deja despre problemele sistemului nostru de justiție și despre modul cum percepem noi justiția. Noi o percepem mai degrabă ca răzbunare, iar omul care a greșit îl băgăm în sistemul carceral. Noi vedem că acest model nu funcționează, că nu prea există cazuri în care o pușcărie să reeduce un om. Din contra. Noi îl scoatem pe cel om din societate și îl băgăm într-un mediu nociv care-l influențează negativ. De fapt, într-un sens se poate vedea că, de fapt, pușcăria îl transformă pe om în criminal. Mai mult, În unele țări, precum SUA, sistemul carceral devine un business, o afacere privată.
Deci, în mod clar, avem nevoie să căutăm modele de justiție sau modele de a face dreptate în altă parte.
Și-mi amintesc o istorie pe care ne povestea un antropolog american, despre copiii soldați din Uganda. Antropologul american făcea școli de vară în comunități în care existau diferențe profunde și el încerca să-i pună pe oameni aia împreună, ca ei să discute care sunt lucrurile sacre pentru ei, să încerce să negocieze un fel de coexistență.
Istoria lui era despre faptul că ceva armată occidentală a distrus o armată a unui șef criminal din Africa, care avea armată privată și armata aia efectiv răpea copiii din sate și îi înrola în cu forța. Ați auzit de Lord’s Army și de altii? Ziceau bătrînii că soldații americani sau soldații occidentali au arestat mai mulți soldați copii, care, în calitatea lor de soldații, au comis mai multe crime. Și soldații occidentali doreau să-i dea pe acești soldați justiției, adică să-i trimită la Haga, la Curtea Penală Internațională.
În această situație bătrânii în această comunitate au zis: “Nu, să ni-i lăsați nouă, că ei sunt membrii comunității noastre, noi trebuie să lucrăm cu ei ca ei să redevină membri ai comunității. Nu vrem să-i luați, să-i băgați pe toată viața, și să stea izolați într-o pușcărie acolo. Ăștia sunt oameni care, la un moment al vieții lor, au fost răpiți din comunitate și au fost învățați să facă chestii oribile. De fapt, munca cea mare nu este să fie izolați la pușcărie acolo și să ne prefacem că am făcut justiție, dar să încercăm să-i readucem pe acești oameni în comunitate, să-i facem oameni normali.”
Mi se pare acum mai firesc decât oricât să ne deschidem și spre trecutul nostru și să vedem ce modele am avut, dar și spre alte moduri în care alte comunități încearcă să construiască pace. Pentru că alte comunități construiesc pacea pornind de la alte premise. Cred că ce s-a întâmplat în Africa de Sud a fost un succes.
Se poate argumenta, se poate dovedi că această comunitate care a fost ruptă decenii, sute de ani, de chestia aia mare, care era apartheidul, care a fost o violență de nedescris, a reușit, într-un proces dureros, a reușit să, dacă putem să zicem așa, să se împace cumva cu sine însăși.
Aș vrea acum să vorbim puțin despre practicile de pace.
Tatiana Nu putem schimba lumea în întregime. Ea este prea mare, iar fiecare dintre noi este doar o picătură într-un ocean imens. Dar putem schimba lumea la nivelul nostru: putem practica relații mai orizontale, manifesta bunătate, fi mai puțin egoiști și mai solidari cu ceilalți. Putem crea comunități bazate pe valori comune și ne putem sprijini reciproc, în ciuda diferențelor și contradicțiilor dintre noi. Putem schimba modul în care privim lumea, văzând-o nu ca pe un spațiu al resurselor, competiției și cuceririi, ci ca pe un spațiu al cooperării și interdependenței.
Pornind de la această convingere, că nu suntem concurenți, ci părți ale aceleiași lumi, aș dori să împărtășesc o practică care mă inspiră în prezent: practica tricotării covoarelor comune (eng. Common Carpet).Practica „Common Carpet” a apărut de curând și reprezintă o încercare de a crea un spațiu comun care nu există ca o formă prestabilită, ci se construiește constant prin participarea colectivă la țeserea covorului, prin povestirea de istorii și schimbul de experiențe.
Eu privesc lumea ca pe o mulțime de lumi interconectate (personalități), iar țeserea covoarelor împreună este materializarea existenței noastre, țeserea colectivă a țesăturii lumii, a interdependenței dintre noi, a modului în care o persoană o influențează pe alta. Nu este un obiect și nici o lucrare finalizată, ci un proces de țesere colectivă, în care sensul apare chiar în actul de conectare a diferitelor istorii, gesturi și urme ale memoriei. Pornind de la această înțelegere, am început să tricotez aceste covoare împreună cu femeile pensionare din Durlești. Înainte de aceasta am creat împreună grădina „Urzica” și am pictat plante în acuarelă (eu am arătat tehnica acuarelei, iar femeile au povestit cum cresc plantele). Aveam o nevoie de solidaritate feminină și de schimb intergenerațional, de continuitate a tradițiilor. Eu am crescut în oraș și nu am avut experiență de grădinărit. Și în acest proces a apărut un moment de imersiune profundă în schimbul de experiențe cu femeile în vârstă. Forma covorului este cercul, o formă simbolică importantă pentru mine: amintiri din copilărie despre căminul familial, toți în jurul mesei rotunde etc. Covorul devine o practică a solidarității, un spațiu comun — rezultatul unei împletiri continue și deschise a numeroase voci și istorii. Aceste covoare sunt țesute colectiv și apoi sunt folosite în mod colectiv în timpul discuțiilor și întâlnirilor, devenind un spațiu al dialogului, solidarității și schimbului de experiențe.
Lilia. Nu știu dacă am o practică foarte bine conturată. Mai degrabă aș vrea să revin la ideea de care ziceam că pacea este un proces și o practică foarte personală, dar și colectivă, prin care noi puteam să conviețuim împreună. Atunci această practică de zi cu zi este foarte mult centrată pe grijă. În general, în feminism există conceptul de grijă și economia grijii care vine să înlocuiască acest sistem economic capitalist, extractivist care exploatează și care este de fapt una dintre cauzele principale a violenței sistemice și a războaielor.
Și atunci, cum putem să gândim între noi practici de economie a grijii, cum putem să ne organizăm pentru a crea aceste spații. Nu știu dacă neapărat, dar oricum o soluție întotdeauna este să încercăm să găsim soluția în interiorul statului, dar că ea nu funcționează. Oamenii au tot încercat și au tot eșuat să găsească soluții sustenabile pentru o pace sustenabilă în cadrul statului națiune. Nu zic că nu este o soluție, dar protestăm, revendicăm anumite drepturi în spațiu public, în fața autorităților publice. Facem acțiuni de advocacy și nu știu cât de efective ele sunt, dar să ceri statului să regândească sistemul economic pe care este bazat, pare foarte imposibil ca realizare.
Noi putem să cerem asta, pentru că de fapt asta este rădăcina problemelor – modul în care e organizată economia în societățile noastre. Și atunci ce putem să facem ca să ne organizăm altfel economia? Și cum putem să centram grija în practicile noastre, în comunitățile noastre?
Ovidiu. E foarte greu. Nu putem merge și spune: “Hei, statule, ești un capitalist violent, schimbă-te!” Nu prea merge. Dar ce e la îndemâna lucrătorilor culturale, a activiștilor, al oamenilor din societatea civilă, e de fapt schimbarea la nivel simbolic, în sensul chiar al cuvintelor care sunt acceptate, al temelor care sunt discutate, al direcției de interpretare care e mai discutată decât altele. Și faptul că fiecare, oricât de mică e organizația noastră sau oricât de marginală ar fi poziția în care ne aflăm, toți, de fapt, avem intrare în spațiu simbolic și acolo lucrătorul cultural poate să aibă mai mai multă putere de a institui schimbare decât în instituțiile propriu-zise.
De-aia în discursul despre pace, cu toată respingerea imediată, trebuie să trecem peste respingerile imediate. Dificultatea asta, disconfortul inițial, pe care o știm foarte bine din alte situații: disconfortul inițial într-o situație de violență, de abuz, de probleme, în care e disconfortul pe care poți inițial să-l depășești dacă te așezi la discuții sau dacă creezi o atmosferă de înțelegere reciprocă. Disconfortul e să facem cumva respingerea asta a termenului pace și a discuției despre pace, să trecem peste ea, peste respingere.
Și apoi atunci când mai mulți oamenii încep să vorbească despre pace, se râde mai puțin despre pace. Și poate că discuția despre pacea pozitivă devine mai substanțială.
Dar pentru asta spații ca Zemstvei sunt extrem de necesare. Spațiile astea terțe, care refuză interpelările și binaritățile și încearcă să lucreze pe deschideri sunt absolut necesare. La București, Grădina Tranzit era un astfel de spațiu, tocmai ca să răspundă precarității din viața artiștilor și violențelor, presiunilor la care erau supuși.
Și lecția, de la mic la mare, pe care am învățat-o, a fost că dacă deschizi un astfel de spațiu, el creează și alte practici ale păcii. N-o anticipat nimeni că la Grădina Tranzit va fi un cuptor și că, de fapt, cuptorul ăla va crea comunitatea. N-a anticipat nimeni că, de la un moment dat, galeria asta de artă avea să lucreze aproape exclusiv cu artiști care lucra cu plantele sau cu pământul. Așa s-a întâmplat fiindcă acolo a fost direcția în care viața, filosofia vieții bune sau ceva de genul ăsta împingea comunitatea.
Vitalie: Înainte de a deschide discuția spre sală aș vrea să fac un mic comentariu. Mă gândeam că discuția noastră cumva a zburat tare sus și, dintr-o dată, am aterizat-o și îmi dau seama că e un moment tare interesant .
De exemplu, termeni precum eroism, curaj, au fost cooptați tot de imaginația asta militaristă. Ca și cum omul curajos, omul viteaz, eroism înseamnă doar să omori mai mult decât inamicul.
Și într-un sens, atunci când vorbim despre aceste practicile noastre, care sunt micuțe, de construcția unei comunități, de a face împreună lucruri, parcă ar suna oarecum neeroic.
Ceea ce e greșit pentru că, eu îmi amintesc și Ana e aici acum să confirme, din acel grup inițial care ne-am pornit așa, nici nu știu din ce pornire, de exemplu, atunci când s-a început războiul din Ucraina. Și ne dăm seama că nu era nimic eroic în ce făceam noi, că putem povesti cum făceam aia și aia.
Dar într-un sens totuși era eroic pentru că încercam să construim mici insulițe de umanitate: de exemplu, să vorbim cu instituțiile statului și să le spunem că nu este ok, nu-i bine, nu-i nici corect, nici moral ca, de exemplu, persoanele de etnie romă să le pui undeva în condiții proaste. Asta nu înseamnă tu să faci ajutor și să zici: lasă ele să fie bucuroase că nu dorm în stradă. Nu este bine să discriminezi, nu este bine să lași sute de oameni să nu te gândești măcar să le asiguri, condiții elementare, că nu erau nici spații locative, nici transport, iar oamenii stăteau și înghețau și practici de astea mici.
În momentul în care eram la vamă la Palanca întâlneam oameni de tot soiul. Am întâlnit ucrainieni pro-Putin, ucrainieni de tot felul, ruși fugeau. Deci erau tot felul de oameni și de fapt, demersul nostru era de a recunoaște umanitate în ei și de a încerca să le oferim compasiunea asta dincolo de opțiunile lor politice sau de orice alt fel.
Pe de altă parte mi se pare important că de foarte multe ori când vorbim în termeni de unde este localizată schimbarea, noi uităm de dimensiunea locală. Ne imaginăm pacea ca un proces global. O să se întâmple când o să se întâlnească Trump cu Putin nu știu unde și o să-și dea mâna, când statul nostru o să se împace cu statul lor. Totuși, de cele mai multe ori violența este locală și localizată, și efortului de pace tot trebuie să fie local.
Procesele au sorți de izbândă când implică oameni în context foarte concrete.
Transcriere dialog: Art Ploshadka/Platzforma.
Sursă: blog Art Ploshadka
