„Stăm acolo unde nimeni nu se așteaptă să fim”
Sarah Caudiero, Sudd Cobas
Luca Toscano (34 de ani), Sarah Caudiero (33) și Francesca Ciuffi (32) sunt prieteni și tovarăși de activism încă din anii studenției la Florența. Experiența în colectivele studențești — în cadrul mișcării studențești Onda1, în cadrul comitetelor de luptă pentru locuințe – le-a modelat activismul, pregătind terenul pentru angajamentul lor în mișcarea sindicală.
Au început să fie activi în domeniul sindical cu începere din 2019, odată cu emergența unor proteste și greve în sectorul logisticii, un sector-cheie pentru funcționarea pieței și alimentarea neîntreruptă a societății de consum. Astăzi, Luca, Sarah și Francesca locuiesc la Prato și sunt coordonatori ai sindicatului independent Sudd Cobas (Sindicatul Uniunea, Democrație, Demnitate).
Ce v-a determinat inițial să vă implicați în mișcarea sindicală?
Aveam impresia că în jurul nostru se întâmplă ceva important, ceva ce generația noastră nu mai văzuse niciodată. Un val de greve aducea în prim-plan o nouă subiectivitate muncitorească, formată din muncitori migranți, hamali și lucrători în depozite.
Erau greve dure, pichete duse până la capăt: oricine putea vedea apariția unui nou mod de a face activism sindical care era combativ, conflictual și, mai ales, îi avea în centru, inclusiv ca persoane active cheie, pe lucrători și lucrătoare care nu fac parte din organizații sindicale.
Acele lupte purtau, pentru noi, un caracter mitologic, ne entuziasmau și ne făceau să ne simțim mai puternici. Voiam să fim parte activă din această poveste.
Cum ați început, care a fost primul caz de care v-ați ocupat?
Primul caz cu adevărat important de care ne-am ocupat a fost cel legat de exploatarea muncitorilor de la Panificio Toscano. A fost o experiență care ne-a format foarte mult. Apoi am început să lucrăm mai mult cu sectorul textilelor. Primele greve organizate de noi datează probabil de prin 2018. Puține muncitoare participau atunci la proteste, dar și noi aveam pe vremea aia puține instrumente. Totul trebuia construit și descoperit împreună cu muncitoarele din sector. Încercam să intervenim într-un context de super-exploatare despre care nu se prea vorbea.
În timpul uneia dintre acele greve ne-am confruntat și cu prima agresiune, o intimidare clară. Ni se spunea că suntem naivi, că nu se poate face nimic, că este imposibil să sindicalizezi lucrători imigranți cu statut legal neclar și fără drepturi de cetățenie. Nu ne-am descurajat și am decis să mergem mai departe, împreună cu lucrătorii și lucrătoarele — ei/ele sunt cei care ne-au ghidat și ne-au motivat continuu, ei/ele sunt cei care ne-au cerut să o facem.
Lucrătorii imigranți nu doar că sunt exploatați la locul de muncă, dar adesea nu au permise de ședere, iar asta îi face șantajabili. Vorbim deci despre victime ale unui sistem care îi prinde în spirala sărăciei și a disperării.
…La un moment dat, după primele greve eșuate și prima agresiune, am decis să mergem mai departe și să lansăm o manifestație de răspuns. Inițiativa a avut un anumit ecou în presa locală și, drept urmare, au început să vină primele lucrătoare din districtul textil al orașului Pratto, veneau să ne caute după ce au auzit de noi de la alții. Ne-au povestit despre exploatarea lor teribilă. Muncitoarele nu erau speriate de agresiunea pe care noi o suferisem în cadrul protestelor, ci erau impresionate de faptul că lansasem o provocare acelui sistem iar ele căutau pe cineva în care să aibă încredere și să fie dispuși să le organizeze și să le susțină dorința de a se răzvrăti, de a lupta. Ceea ce nouă ni se păruse o înfrângere inițială, pentru ele nu conta, nu le îndepărta de sindicate și de lupta pentru drepturile muncii. Ne cereau să mergem mai departe, să nu renunțăm.
Și voi ce ați răspuns?
Am făcut o alegere: aceea de a nu garanta rezolvarea problemelor. Nu am creat așteptări de victorie ușoară, dar am promis să rămânem împreună, să rămânem uniți indiferent ce s-ar fi întâmplat. Am fost clari și transparenți, propunând să împărtășim totul, începând cu riscul de a porni lupte care atunci erau văzute drept cauze pierdute. Evitam logica maximului rezultat cu minimul efort, care guvernează adesea acțiunea acelor sindicate care preferă să investească doar în cauze ce aduc un beneficiu imediat.
Și mai e un lucru foarte important: cererea de acțiune venită din partea acelor lucrători a pus complet sub semnul întrebării o retorică — aceea a imigrantului fragil, slab, vulnerabil, care trebuie protejat.
Aceasta este o narațiune care justifică, de multe ori, un anumit model paternalist de delegare, un mod de a vedea sindicatul ca pe un privilegiu pentru cei care trăiesc și muncesc în contexte cu risc scăzut, în loc să fie un instrument de eliberare aflat în mâinile celor asupriți.
Să revenim la luptele voastre, povestiți-mi etapele…
După primele încercări și dificultățile inițiale, susținuți de încrederea și cererea lucrătorilor, am pornit o nouă serie de greve care ne-a transformat într-un punct de referință. Greva din depozitele Zara, în cadrul căreia am ocupat spațiile depozitelor timp de 28 de zile — a marcat prima noastră victorie, chiar dacă una parțială. Apoi a început un ciclu de greve „în efect de domino” în numeroase vopsitorii și câteva tipografii din cartierul Macrolotto din Pratto, care au durat zile, uneori o săptămână sau o lună. Încă nu dormeam în fața fabricilor, dar eram acolo în fiecare zi, câte 12 ore pe zi.
Răspunsul autorităților italiene? Represiune, evacuări sistematice ale pichetelor, lucrătoare și activiste duși la secția de poliție. Tot acest ciclu de greve „în efect de domino” se desfășura în timp ce unii dintre noi primeam ordine de expulzare din zonă, pe care am decis să nu le respectăm și care au fost ulterior anulate de Consiliul de Stat. Nu ne-am oprit și astfel am organizat marșul libertății, după ce, în cazul grevei de la Superlativa, poliția aplicase 22 de „amenzi Salvini” pentru blocarea drumurilor — era anul 2020. Erau dușuri reci din partea poliției, dar lucrătoarele era alături de noi, răspunseseră la apelul nostru. Creștea solidaritatea între lucrătoare, chiar și în fața dificultăților. Apoi a venit pandemia de Covid și lupta de la Texprint, cu un pichet care a durat 9 luni. A fost apogeul abordării represive.
Odată cu conflictul de la Texprint am lansat campania „8×5”, o formulă simplă care rezumă cererea unei munci demne. Aceasta este poate lupta care ne-a adus în atenția presei naționale.
Astăzi cum sunteți organizați, câți membri aveți? Care sunt principalele probleme?
Avem circa o mie de membri, în principal în sectorul textil și al confecțiilor, dar și în logistică, producția de canapele, muzee. Sunt tineri, au în medie 24 de ani, iar majoritatea vin din Pakistan, în cazul textilelor, în timp ce în celelalte sectoare avem membri și din Europa de Est, din Africa, dar și italieni. Împărtășesc aceleași condiții proaste de muncă, au în comun faptul că se află cu toții în partea „de jos” a lanțurilor de contractare și subcontractare: maltratări, umilințe, ture de 12 ore, 7 zile pe săptămână, ore suplimentare neplătite, contracte part-time, salarii de 800 de euro, crescute apoi la 1.400 datorită luptelor, chiar și în companii unde sindicatul nu există, ca efect indirect al obținerii condițiilor „8×5” acolo unde sindicatul a făcut grevă.
Vă bazați activitatea sindicală în principal pe grevă și pe acțiunea directă? Care este metoda voastră?
Suntem foarte uniți și astăzi avem mulți membri foarte activi. Să faci pichete și acțiuni sindicale e frumos, e un ritual foarte puternic, mai și participi împreună cu ceilalți. Aceste lupte eliberează și dau sens timpului. Toate acestea se bazează pe relații de încredere, construite cu migală, pas cu pas.
Mâncăm împreună, mergem acasă la lucrătoare: am devenit prieteni. Credem în lupta „cu” oamenii, nu „pentru” oameni; avem încredere în luptă ca mijloc de a schimba raporturile de forță, dar forța nu se construiește la nivelul unui singur loc de muncă — trebuie reconstituită forța de muncă la nivel de teritoriu. Trebuie să avem mare grijă la aspectul solidarității muncitorești, adică de latura reproductivă a luptei, pentru a rezista unui conflict dur și lung: prin activarea unor case de ajutor reciproc, amenajarea unor spații pentru a trăi împreună, pentru educație și protecție.
Un lucru foarte important pe care îl facem, de exemplu, este să-i însoțim noaptea acasă pe lucrătorii și lucrătoarele care se află în pericol, un fel de escortă solidară și populară în fața unei situații de atacuri repetate împotriva lucrătorilor sindicalizați. Ne ajutăm reciproc și astfel învingem frica.
Modelul vostru pare a fi un sindicat deschis către teritoriu, către comunitatea locală…
Da, așa este. La un moment dat li s-au alăturat persoane neînscrise, activiști, mai ales datorită modului în care lupta muncitorilor de la fosta Gkn a reușit să transforme întreaga zonă. Ne place să ne definim cu toții drept proletari plasați diferit în țesătura socială, dar uniți cu toții de un obiectiv comun, care, pentru a fi atins, are nevoie de refacerea și consolidarea legăturilor între cei aflați înăuntrul și în afara fabricii, pentru a ne pune împreună în slujba unui proces de schimbare.
A fost nevoie de ani pentru a lărgi mișcarea, pentru a depăși diversele forme de segregare, pentru a-i aduce în Pratto pe activiștii din Florența, o distanță care părea de netrecut. Acest lucru a schimbat imaginea cartierului, înainte un loc care era cunoscut doar ca fiind urât și dezolant. Momentele de luptă au transformat cartierele din Pratto care azi sunt și locuri de viață, de amestec cultural, sunt și frumoase. Societatea este construită astfel încât fiecare să „rămână la locul lui”. În acești ani, în schimb, tot mai multe persoane au ales împreună cu noi să stea „nelalocul lor”, convergând cu muncitorii imigranți în pichete. Lupta înseamnă să fim mereu mai ales acolo unde sistemul nu vrea să fim.
Cu campaniile voastre ați ajuns în ziarele din toată lumea. V-a întărit acest lucru?
Aceasta a adăugat prestigiu și influență acțiunilor noastre, drept rezultat ne întoarcem la nivel local mai puternici. Să vezi că pozițiile noastre, denunțurile noastre devin cunoscute public, relatate de presă, aceasta este o victorie. În plus, are o mare valoare politică faptul că vocea și poveștile unor lucrători și lucrătoare, care de obicei sunt invizibilizați, au ajuns la presa internațională.
Ce valoare are pentru munca voastră solidaritatea internațională? Îmi puteți da exemple?
Avem o perspectivă care este și politică, nu doar sindicală, obiectivul nostru fiind unul de eliberare colectivă globală. Suntem de fapt un sindicat multinațional chiar prin propria noastră componență. De aceea, pentru noi, solidaritatea internațională este o valoare și o practică fundamentală. Ne gândim la conflictul Mondo Convenienza, susținut de sindicatul elvețian Iga din Basel, la cazul Montblanc, la care lucrăm împreună cu Clean Clothes Campaign, sau la colaborarea noastră cu revista americană Labor Notes.
De ce Sindicat Unitate Democrație Demnitate?
Pentru că unitatea și democrația sunt elementele-cheie ale metodei noastre, motivul pentru care am simțit nevoia de a înființa un nou sindicat. Demnitatea este cuvântul pe care un tovarăș de-al nostru, Mohsin Riaz, a ținut mult să-l includem, pentru a ne aminti că lupta noastră nu este doar pentru îmbunătățirea salariilor, ci pentru eliberare, pentru o viață mai frumoasă.
REFERINȚE:
- “Onda” (sau “Onda Anomala”) a fost mișcarea studențească italiană apărută în toamna anului 2008, ca reacție la decretele-lege 112/2008 și 137/2008 ale guvernului Berlusconi IV, care reduceau drastic finanțarea universităților și școlilor. Detalii: https://it.wikipedia.org/wiki/Onda_(movimento_studentesco) ↩︎
Fragmentul face parte din cartea ”La moda è potere. Come un’industria modella il nostro futuro” (rom. Moda este putere. Cum o industrie modelează viitorul nostru) scrisă de Deborah Lucchetti, Alessia Cesana și Martina Ferlisi și care a apărut la editura Altreconomia și a fost tradus din limba italiană cu acordul autoarelor și editurii.
Traducere în limba română: Vitalie Sprînceană
