În acest articol vreau să vorbesc mai ales despre unele aspecte legate de munca de îngrijire și de infrastructura de îngrijire. Folosesc munca de îngrijire ca un termen generic pentru a desemna lucruri foarte comune pe care le întâlnim în viața noastră de zi cu zi.
Munca de îngrijire are în vedere îngrijirea celor care sunt bolnavi, răniți și/sau au dizabilități. Este vorba despre îngrijirea copiilor sau îngrijirea persoanelor în vârstă. Așadar, toate aceste lucruri fac societatea și viața în societate posibilă și durabilă.
Obiectivul meu de cercetare în aceste sectoare de îngrijire este atât infrastructura muncii de îngrijire (instituțiile), cât și însăși munca de îngrijire, dar și modul în care invazia rusă afectează situația.
Voi vorbi pe scurt despre câteva subiecte. Atunci când vorbim despre viața de zi cu zi și violență, desigur, în contextul războiului, primul lucru care ne vine în minte este violența directă, acțiunile de distrugere și suferința.
Dar cercetătoarele feministe subliniază adesea o parte mai invizibilă a violenței, care este violența structurală, și care este adesea cauzată de politici diverse, de exemplu, de cele care se încadrează în umbrela politicilor neoliberale, a politicilor de austeritate, a reducerilor ajutoarelor sociale și așa mai departe. Deci, lucruri care ne reduc practic accesul la infrastructura de îngrijire, la grădinițe publice, școli, spitale, îngrijire rezidențială pentru vârstnici și îngrijire pentru persoanele cu dizabilități.
Violența structurală este, de asemenea, parte a istoriei ucrainene, în special după anul 2014, când a avut loc o schimbare de guvern dar și când a început criza economică după anexarea Crimeei de către Rusia și declanșarea războiului în estul Ucrainei. Așadar, aceste politici de austeritate au fost foarte prezente în Ucraina (am scris despre asta cu alte ocazii) dar, desigur, acest război la scară largă a adăugat o altă dimensiune negativă, limitând accesul multor persoane la infrastructura de îngrijire.
Vreau să vorbesc mai întâi pe scurt despre distrugere, care, evident, face parte din tabloul mai general al războiului. Conform unor calcule, 12 % din infrastructura educațională ucraineană este fie deteriorată, fie distrusă. Ar trebui să ținem cont de două lucruri: că aceasta este o cifră foarte aproximativă pe care am încercat să o calculez, folosind datele disponibile, și că o parte din această infrastructură este, de asemenea, reconstruită și reparată în acest proces (evident, unele părți nu sunt).
Respectiv, cifrele reflectă mai degrabă cât de mult impact a avut, nu starea actuală a acestei infrastructuri.
Totodată aproximativ 14 % din infrastructura medicală a fost deteriorată sau distrusă. Și, după cum știți, din evenimentele din Ucraina, dar și mai devreme, de exemplu, în Siria, armata rusă practică adesea atacuri deliberate asupra personalului medical, ambulanțelor și facilităților.
Există așa-numitele „lovituri duble”, atunci când racheta lovește un obiect, cum ar fi o clădire civilă, iar când salvatorii și lucrătorii medicali se grăbesc să intre, vine o altă rachetă care lovește în același loc. Aceste tactici ale armatei ruse reprezintă contextul în care aproximativ 200 de lucrători din domeniul sănătății au fost uciși în Ucraina. Iar această cifră nu include medicii de luptă, care sunt parte a armatei.
Încă un lucru despre distrugere: aceasta este o fotografie foarte faimoasă care prezintă orașul Marinka, o localitate din regiunea Donețk, aproape de orașul Donețk, care până în 2022 a fost sub control ucrainean. S-au purtat lupte foarte grele după începutul invaziei și, practic, orașul, care avea aproximativ 10 mii de locuitori cândva – în acest moment nu mai există.
Aceasta a fost prima imagine de acest fel, dar ulterior au fost, din păcate, publicate multe asemenea imagini alte orașe. Acesta este în mod evident un cadru în care viața de zi cu zi este practic imposibilă, pentru că puteam vedea distrugerea totală a infrastructurii de îngrijire și a infrastructurii de reproducere socială de orice fel. Dar, desigur, ar trebui să ținem cont și de faptul că Ucraina este mare și că diferite teritorii sunt afectate în mod foarte inegal.
Ieri sau alaltăieri, cineva m-a întrebat dacă copiii mei merg la școală. Da, ei merg și o fac în mod regulat, în fiecare zi, pentru că eu mă aflu în Kiev, care este bine protejat și, din fericire, se găsește departe de linia frontului. Dar există regiuni foarte diferite, iar impactul războiului curent asupra vieții de zi cu zi în zonele mai apropiate de front este foarte diferit.
Viața cotidiană trebuie să continue într-un mod care o face încă posibilă – acesta este modul în care funcționează societățile umane. Pentru ca viața să continue în circumstanțe radical diferite, trebuie să existe adaptări diferite, la niveluri diferite. În continuare voi vorbi pe scurt despre aceste adaptări ale vieții la realitatea războiului.
De exemplu, în cazul educației în multe teritorii din Ucraina, școlile și grădinițele funcționează zilnic, cu prezență fizică. Pentru a putea funcționa acestea trebuie să fie la adăpost, astfel încât, în cazul în care există o amenințare de atac aerian, copiii să poată merge în spațiile subterane. În același timp, există regiuni, majoritatea în estul și sudul Ucrainei, parțial în nordul Ucrainei, unde acest lucru nu este posibil deoarece linia frontului este mult prea aproape.
Cel mai cunoscut exemplu este orașul Kharkiv (Harkov), pentru că este un oraș imens.
Kharkiv a fost al doilea cel mai mare oraș din Ucraina după ce Donețk a trecut sub controlul separatiștilor. Iar Kharkiv este foarte aproape de granița cu Rusia, de armata rusă, ceea ce înseamnă că se află în raza de acțiune a artileriei, care, de la o asemenea distanță, este aproape imposibil să fie interceptată de sistemele de apărare aeriană. În acest context, de la bun început, autoritățile au decis că, teoretic, școlile pot funcționa, dar numai dacă au un adăpost antiaerian adecvat și nu doar un subsol unde se pot ascunde copiii.
Bineînțeles niciuna dintre școli sau grădinițe nu avea un adăpost adecvat, așa că s-a mers pe închiderea școlilor și grădinițelor în acest oraș mare, care are totuși o populație de peste un milion de locuitori.
După ce au căutat mai multe soluții, la un moment dat autoritățile locale au decis să inaugureze școala în metrou. Nu trebuie să vă imaginați că școala a fost amenajată pe platforma pe care trec zilnic trenurile, iar copiii încearcă să învețe ceva în aceste condiții. Infrastructura metroului are diferite camere tehnice, care se găsesc și ele la nivelul subteran. Și în aceste încăperi autoritățile încearcă să continue activitatea școlilor. Cred că poate un pic mai mult de 1.000 de copii frecventează cursurile – acest lucru nu este mult pentru un oraș atât de mare, desigur, și e mai degrabă o picătură în ocean.
Mulți copii sunt înrolați în forme de învățământ la distanță, cum ar fi școala online. La un moment dat, când a devenit evident că războiul nu se va termina curând, orașul a început, de asemenea, să construiască o întreagă școală subterană, care este deja funcțională acum, astfel încât există, de asemenea, o școală subterană în Harkov, iar alte câteva orașe mari sunt în curs de a construi și amenaja și ele școli subterane similare.
Aceste școli subterane nu sunt mari și nu sunt suficiente, dar ele reprezintă exemple ale modului în care sistemul educațional încearcă să se adapteze la nivelul instituțional general. Deci, în diverse moduri, autoritățile locale încearcă să se adapteze cumva nevoilor de educație.
În ceea ce privește asistența medicală, situația este diferită, deoarece aceasta nu se poate face online. Doar o foarte mică parte a asistenței medicale – telemedicina, de exemplu – poate fi realizată online.
Firește, spitalele încearcă să ofere servicii și oamenilor în adăposturi dacă există o amenințare de atac, dar vă puteți imagina că în multe cazuri acest lucru nu este posibil pentru că unii pacienți trec prin proceduri complexe, sunt conectați la ventilatoare sau alte echipamente medicale. În astfel de circumstanțe, lucrătorii medicali îi aduc pe coridoare sau în alte zone mai sigure, dacă este posibil, acoperă ferestrele cu saci de nisip și iau și alte măsuri de siguranță.
Am putea vorbi și despre îngrijirea persoanelor în vârstă și a persoanelor cu dizabilități: autoritățile au evacuat unele centre de îngrijire rezidențiale, iar altele efectuează aceleași proceduri ca în spitale – adăposturi, zone mai sigure, saci de nisip. În ceea ce privește îngrijirea la domiciliu aceasta este realizată de asistenții sociali, care preiau și riscurile și supraîncărcarea cu muncă.
În mod evident, infrastructura de îngrijire existentă cedează adesea și nu reușește să își îndeplinească funcțiile.
În principiu ea a eșuat întotdeauna, doar că într-un grad diferit (uneori – foarte diferit). În orice societate există întotdeauna acest deficit de muncă de îngrijire care trebuie făcută oricum. Aceasta nu poate fi realizată în cadrul infrastructurii de îngrijire existente din diverse motive – pentru că viața este imprevizibilă sau pentru că aceste instituții trec prin reduceri bugetare și reduc locurile sau orele disponibile sau remunerarea, sau pentru că sunt distruse în timpul ostilităților militare. În orice caz – există întotdeauna deficit de muncă de îngrijire, care în Ucraina, ca și în multe alte societăți, este gestionat prin rețele informale.
Aceste rețele informale de sprijin pentru munca de îngrijire sunt foarte genizate și sunt constituite aproape exclusiv din femei: bunici, surori care oferă sprijin diferit, vecine care pot interveni în unele cazuri extreme. Desigur, în viața normală soții și soțiile, teoretic și practic, pot împărți obligațiile de îngrijire. Dar atunci când se produce o schimbare uriașă a populației, bruscă și forțată, cum ar fi strămutarea, refugiul în străinătate, plecarea pe front – aceste rețele, pe care oamenii le-au pre-stabilit, sunt rupte.
Astfel, de exemplu, femeile fug de război fără mama sau bunica lor. Refugiatele se regăsesc în medii necunoscute, unde nu știu cum funcționează infrastructura locală, sau nu există locuri pentru ei/ele în grădinițe, de exemplu, în Germania, sau în Moldova, sau în Polonia.
În acest context a fost interesant, de asemenea, pentru mine, să observ cum refugiatele ucrainene, majoritatea femei cu copii, încearcă să reconstruiască această rețea, de obicei între ei, ca să se ajute reciproc, să gestioneze unele părți ale muncii de îngrijire, care nu pot fi omise. Aceste procese și conexiunile din spatele lor sunt foarte apropiate de mine, pentru că aceasta este și experiența mea.
Mai există și contextul teritoriilor care sunt extrem de periclitate, și în care totuși există oameni ce au nevoie de îngrijire. Dacă vorbim despre școli, bine, se pot face școli online. Dar este foarte diferit dacă vorbim, de exemplu, despre persoanele în vârstă care nu mai pleacă.
De foarte multe ori persoanele în vârstă reprezintă populația cea mai puțin mobilă dintre toate: ele nu vor să plece, nu pot sau au posibilități limitate de a pleca. Deci, de foarte multe ori e vorba despre persoane în vârstă care rămân în urmă, care au nevoie de îngrijire, pentru că nu au familie sau pentru că familia lor a plecat în căutarea siguranței. În Ucraina, adaptarea la realitățile războiului se face adesea pe contul asistenților sociali rămași, care continuă să aibă grijă de aceste persoane – pentru un salariu foarte mic, cu multe riscuri fizice implicate.
O colegă de-a mea, Natalia Lomonosova, face de ani de zile cercetări despre asistenții sociali din Ucraina, inclusiv în timpul războiului. Și când discutăm cu ea, ajungem împreună la acest concept de „prizoniere a iubirii”, care se referă adesea la aceste munci de îngrijire extrem de feminizate. Este vorba despre exploatarea iubirii și a sentimentului de obligație, pentru că munca de îngrijire este percepută ca fiind o obligație naturală a femeilor, fiind într-un fel impusă lor, și cel mai des, femeile reprezintă majoritatea covârșitoare a persoanelor angajate în asistența socială.
În Ucraina, cele mai recente date arată că douăzeci și cinci la sută dintre femeile de vârstă activă din Ucraina lucrează în domeniul îngrijirii, ceea ce înseamnă, în principal, îngrijire medicală și educație.
Chiar și în teritoriile care sunt foarte aproape de linia frontului, unele asistentele sociale rămân pe loc, deoarece acestea nu pot lăsa oamenii de care îngrijesc în urmă, acești oameni sunt dependenți de ele. Acest lucru este uneori valabil și pentru lucrătoarele din domeniul sănătății. Acestea înțeleg că, dacă ar demisiona, nimeni nu ar mai fi acolo să se ocupe de oamenii care au nevoie, așa că aleg să rămână. Din acest motiv, problema muncii în general este întotdeauna foarte importantă, dar este în mod explicit importantă aici, în contextul războiului.
Ultimul aspect despre care am vrut să vorbesc este munca de îngrijire în contextul violenței structurale.
Și pentru că sunt o persoană de stânga, cred cu tărie că problema muncii și problema muncii de îngrijire trebuie să fie politizate. Exemplul cel mai potrivit este cel al asistentelor medicale ucrainene.
Din 2019, în Ucraina a apărut și s-a dezvoltat o mișcare independentă a asistentelor medicale. Ca în multe alte țări, această mișcare a început în timpul COVID, când a fost făcută vizibilă munca asistentelor medicale.
Aici puteți vedea câteva proteste pe care le-au avut asistentele înainte de invazie.
Deci, în prima imagine sloganul zice „Oferiți salarii decente asistentelor medicale!”.
În această imagine, inscripția pe pancartă zice: ”Chiar și coronavirusul ar muri la o asemenea muncă” (e vorba de condițiile de muncă și salarizare).
Mișcarea a avut un oarecare succes. Asistentele medicale au reușit să pună presiune pe guvern ca acestă să dubleze salariul asistentelor medicale: la sfârșitul anului 2021, guvernul a adoptat o astfel de lege.
Deci, în 2022, asistentele ar fi trebuit să primească un salariu dublu, dar apoi a început invazia și totul s-a complicat. În prezent, unele dintre asistente primesc aceste salarii măritei, iar altele nu. Acum lucrăm și noi cu ele, și încercăm împreună să facem vizibilă problema volumului de muncă.
Pentru că în Ucraina, odată cu reforma medicală (o reformă medicală foarte problematică), a fost eliminată complet reglementarea volumului de muncă al asistentelor medicale, iar acum acest aspect este aproape complet nereglementat. Iar asta înseamnă că aceste adaptări și aceste reduceri bugetare, care se întâmplă adesea în timpul oricărei crize, și mai ales în timpul crizelor ca aceasta, legată de război – toată munca de îngrijire medicală primară este gestionată din contul efortului asistentelor medicale. Întrucât salariul este scăzut, unele asistente renunță, iar cele care rămân, trebuie să se descurce cumva cu un volum și mai mare de muncă.
Voi trece pe scurt la concluzie, acesta fiind motivul pentru care am adus în discuție problema forței de muncă. E un exemplu în care problema îngrijirii trebuie politizată, ceea se întâmplă foarte rar în Ucraina (cred că și în multe alte țări din regiune nu vedem prea multă politizare).
Pentru mine, ca feministă, chestiunea muncii constituie întotdeauna și o problemă feministă.
În același timp există aceste mari grupuri feministe mainstream pe Facebook. Și când postezi acolo ceva despre condițiile de muncă ale asistentelor medicale, despre salariile lor sau despre salariile din grădinițe, întotdeauna vor exista persoane care vor întreba, dar ce legătură are asta cu feminismul? Uneori nu ai cuvinte să explici, dar noi încercăm oricum să facem asta.
Politizarea acestor întrebări este un proces extrem de important pentru viața cotidiană în Ucraina. (Este important pentru orice altă țară, desigur, dar mai ales pentru Ucraina, care trece printr-o transformare uriașă). Societatea ucraineană este foarte instabilă în acest moment. Vorbim de o schimbare demografică fără precedent: milioane de oameni au părăsit țara, și o mare parte din ei nu se vor mai întoarce niciodată în Ucraina.
Vorbim și de faptul că, în rezultatul acestei migrații a crescut ponderea persoanelor în vârstă în rândul populației. Vorbim de un număr tot mai mare de răniți și de persoane care vor avea un handicap permanent și care vor avea nevoie uneori de îngrijire intensivă pentru tot restul vieții.
Problemele legate de munca de îngrijire devin extrem de importante în acest context. Desigur, ele trebuie incluse în discuțiile despre orice perspectivă de viitor.
Dar, în prezent, este foarte greu să vorbim despre perspective „postbelice” sau despre reconstrucție „postbelică”, deoarece războiul continuă și nu se vede un sfârșit clar la orizont. Dacă nu este asigurată o pace de orice fel, dacă această pace nu este făcută să fie durabilă, dacă nu este eliminată amenințarea unor noi atacuri, societatea ucraineană nu se va stabiliza.
Atunci când există o amenințare continuă peste graniță, este greu să vorbești despre o societate și o dezvoltare durabile. Dar această discuție trebuie purtată.
În ceea ce privește munca de îngrijire, aceasta devine extrem de importantă în contextul războiului și a schimbărilor demografice, iar discursul oficial privind reconstrucția este uimitor.
Există două documente oficiale principale privind reconstrucția postbelică: Planul național de redresare și Planul de facilități pentru Ucraina. Multe dintre punctele de acolo sunt problematice, dar absența chestiunilor ce țin de munca de îngrijire este și mai grăitoare: problemele legate de munca de îngrijire sunt aproape total absente.
Această tăcere este deosebit de surprinzătoare (sau previzibilă) în ceea ce privește problema îngrijirii vârstnicilor, care ar fi o provocare uriașă acum, în timp ce infrastructura de îngrijire a vârstnicilor este în cea mai proastă stare, în comparație cu alte infrastructuri de muncă de îngrijire.
Planul de facilități este un document care declară că, pentru a adera la UE și pentru a obține finanțare din partea UE acum, Ucraina trebuie să îndeplinească anumite condiții și să realizeze prin anumite reforme. Cu alte cuvinte, acest document este obligatoriu din punct de vedere financiar. În acest text, de exemplu, îngrijirea vârstnicilor este menționată o singură dată și numai în sensul că ar trebui să dezinstituționalizăm îngrijirea vârstnicilor (precum și îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a copiilor lipsiți de îngrijirea părintească), deoarece aceasta este și cerința UE.
Dezinstituționalizarea în sine este o idee excelentă: ea e foarte importantă pentru drepturile omului, pentru evitarea abuzurilor în instituții, pentru o îngrijire mai bună. Problema este că nu avem infrastructură pentru această dezinstituționalizare, nu avem centre comunitare mici pentru a găzdui toate persoanele care au nevoie de această îngrijire. Și, în plus, Planul național de redresare nu menționează deloc nevoile de îngrijire a persoanelor în vârstă.
Așadar, problemele legate de infrastructura de îngrijire și de forța de muncă în domeniul îngrijirii sunt aproape complet absente la nivelul oficial al discuțiilor. Abia dacă sunt prezente la nivel internațional, inclusiv, de exemplu, în Parlamentul European, și abia dacă sunt exprimate de stângiștii din parlamentul european – din diverse motive.
O parte din această poveste se datorează faptului că, din păcate, și după cum probabil știți, mulți oameni de stânga europeni și-au cam întors complet privirea de la realitatea ucraineană. Ei nu vor ca Ucraina să primească arme, așa că nu vor să se angajeze cu oamenii de pe teren, cu sindicatele ucrainene sau cu stângiștii ucraineni, pentru că suntem prea „naționaliști”, prea „militariști” pentru ei. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că ei nu intervin în aceste dezbateri privind reconstrucția postbelică. Cu excepția unor stângiști din țările scandinave, stângiștii din parlamentul european se abțin de la exprimarea problemelor importante legate de muncă, inegalitate, nevoi, pe care noi încercăm să le exprimăm.
În cele din urmă, dezbaterile internaționale privind reconstrucția postbelică a Ucrainei sunt purtate în principal de liberali, neoliberali, conservatori și așa mai departe. Acest lucru este valabil atât la nivel național, cât și internațional.
Și acesta este contextul în care forțele muncitorești și progresiste ucrainene încearcă să exprime problemele urgente ale muncii și îngrijirii, viziunile durabile ale evoluțiilor viitoare, oricât de vag ar arăta în acest moment viitorul Ucrainei.
Articolul desfășoară prezentarea Oxanei Duciak în cadrul discuției publice Cum susținem viața în timpul războiului? Perspective dinspre stânga despre pace, care a avut loc pe 26 februarie la Zpațiu.
sursă imagine de fundal: Copii participă la cursuri într-o școală subterană din orașul Zaporizhzhia, în sudul Ucrainei, pe 27 ianuarie 2025 (AFP).
Oxana Duciak (Oksana Dutchak) este doctoră în științe sociale, directoare-adjunctă a Centrului de Cercetare Socială și a Muncii.
Interese de cercetare: proteste, proteste ale lucrătorilor, inegalitate de gen, marxism, feminism marxist.
