Maurice Lemoine
La guvernare din 2022, președinta Hondurasului, Xiomara Castro și miniștrii ei, au făcut mai multe reforme sociale și agrare, și se străduie să lichideze moștenirea autoritare de după lovitura de stat din 2009. Prinși, pe de o parte, între așteptările populare enorme, rezistența vechii oligarhii și manevrele Washingtonului, mișcarea progresistă din Honduras se pregătește pentru noi alegeri generale, care vor avea loc pe 30 noiembrie.
Manuel Zelaya este fost președinte al Hondurasului, care a fost îndepărtat din funcție la 28 iunie 2009 în urma unei lovituri de stat organizate de militari, în plin „valul roz‑roșu”.
Ca reacție la acel puci s‑a născut Frontul Național de Rezistență Populară (FNRP), apoi partidul de stânga Libertate și Refondare (Libre).
După doisprezece ani și șapte luni de „narco‑dictatură” — acesta e termenul folosit în Honduras —Libre a ajuns în cele din urmă la putere la 27 ianuarie 2022, în persoana doamnei Xiomara Castro. Soția domnului Zelaya!
Manuel Zelaya este la moment coordonatorul național al partidului Libre și principalul „consilier” al președintei. Acesta ne găzduiește, pentru interviul pe care i l-am solicitat, în clădirea Casei Prezidențiale (spaniolă: Casa presidencial), la Tegucigalpa. Este aproape ora 23. În anticameră așteaptă niște persoane bine îmbrăcate: câțiva membri ai partidului, o deputată, un domn în costum negru, cravată galbenă, pantofi lustruiți.
Pentru a face așteptarea mai ușoară, un funcționar distribuie sticle cu apă și cești de cafea.
Domnul Zelaya stă așezat confortabil într‑un fotoliu, în mijlocul unui salon vast. E prins cu treburi – își consultă telefonul mobil, citește un document, schimbă câteva vorbe cu deputata, revine apoi la telefon, pune întrebări colaboratorilor, bombăne din cauza unui videoclip care va trebui modificat. Cald și calmp, propune să ne tutuim și începem interviul pe care i l-am solicitat:
„Libre a câștigat președinția, dar așa‑zisa democrație liberală nu‑ți permite să ai puterea absolută. Forțele reacționare continuă să exercite puterea prin alte instituții decât președinția – Congres, Curtea Supremă, bănci, transnaționale, Biserici, întreprinderile private…” Atunci când povestește despre „manevrele opozanților”, domnul Zelaya ridică vocea: „Vor face totul ca să revină la putere. Își doresc chiar să împiedice desfășurarea alegerilor din 30 noiembrie! Dar, orice s-ar întâmpla, le vom organiza.”
Miezul nopții. Ca de obicei, cel pe care susținătorii îl alintă „Mel” va continua să lucreze până la ora unu dimineața.
Honduras s‑a întors de pe marginea prăpastiei după ce, în 2009 a suferit o lovitură de stat organizată de militari. Oligarhia ce s-a instaurat după 2009 avea o componență pestriță : „oligarhia” propriu-zisă (sau „cele zece familii”), forțele de securitate, mass‑media, Washingtonul și, cum avea să se afle ulterior, capi ai mafiei. Oligarhia a organizat trei runde de alegeri ”controlate” – — în 2009, 2013 și 2017 — care s-au desfășurat în contextul unor fraude dovedite. Doi președinți neoliberali proveniți din Partidul Național (PN) fost aleși ca urmare a acelor scrutine cu fraude – Porfirio Lobo (2010‑2014) și Juan Orlando Hernández, zis „JOH” (2014‑2022). În 2017, pentru că se dorea reales, cel din urmă a încălcat Constituția.
Cum arăta țara sub dominație oligarhică? Era un stat caracterizat de concentrarea puterii, militarizare, represiune generalizată, control asupra Curții Supreme, inclusiv prin cumpărarea magistraților și procurorii s‑au lăsat cumpărați, iar aparatul întreg judiciar era în totală descompunere. „Când întregul sistem este corupt, precizează Rixi Moncada, ministră a apărării până la 27 mai și actuală candidată a partidului Libre la președinție, aparatul de securitate se prăbușește. Mafia și traficanții de droguri profită de asta și din acest motiv asistăm la această explozie de asasinate, crime și violențe în stradă.”
Honduras a devenit cea mai violentă țară din America Centrală (56,7 omucideri la 100 000 de locuitori în 2016, după un vârf de 86,5 în 2011)1. Rata sărăciei a sărit de la aproape 60% în 2009, la 74% în 2021 (inclusiv 54% sărăcie extremă)2. Caravane de migranți — 7 000 într-un singur grup mare în 2018 — pornesc pe jos într‑un periplu de 3 000 de kilometri pe drumurile Americii Centrale și ale Mexicului, spre destinația și „visul” final – Statele Unite.
În acești ani grei, Casa Albă, Pentagonul, Departamentul de Stat și Drug Enforcement Administration (DEA, „antidrogul” american) i‑au răsfățat pe guvernanții hondurieni, care au fost răbdați pentru a desfășura ”ziduri de apărare” contra stângii locale, în timp ce favorizau și interesele Washingtonului în materie economică și diplomatică.
Totuși, la finalul mandatului său, fostului președinte Lobo, acuzat de „corupție semnificativă”, i s-a interzis intrarea în Statele Unite; fratele lui „JOH”, Tony Hernández, a fost apoi condamnat acolo la închisoare pe viață pentru trafic de droguri. Când stânga învingea la alegerile din Honduras, „JOH” însuși, devenit inutil între timp, a fost la rândul său reclamat de justiția americană, extrădat și condamnat la patruzeci și cinci de ani de închisoare pentru același motiv – trafic de droguri.
Grea durere de cap pentru Joseph Biden, abia instalat președinte în 2021.
Dornic de o revanșă electorală, Donald Trump îl făcea responsabil de creșterea migrației, care explodase în urma pandemiei de Covid‑19. Pentru a stabiliza America Centrală și a reduce fluxurile de plecări spre SUA, era nevoie de instituții cel puțin decente.
Instituțiilor hondurasiene, ancorate în Partidul Național, Washingtonul le‑a explicat ferm (noile) reguli ale jocului: la prezidențialele din noiembrie nu se va tolera nicio fraudă.
Din acel moment logica democratică a fost respectată, cel puțin la modul formal. Strateg bun, Manuel Zelaya a fost capabil să unească împreună diversele focare de rezistență existente în societate. La rândul ei, soția sa, doamna Castro, n‑a fost niciodată o simplă figură decorativă. Fiind responsabilă de implementarea programului social „Rețea solidară”, după lovitura de stat ea s‑a alăturat FNRP, a înghițit gaze lacrimogene cot la cot cu mulțimile și a participat la marșuri. Apreciată de clasele populare, Xiomara Castro a câștigat detașat.
Rixi Moncada: „Când Xiomara s‑a instalat la președinție, mass‑media, care aparține clasei dominante, utilizau un ton apocaliptic. Ziceau că nu ar fi capabilă, că nu va ști să gestioneze economia, că va instaura o dictatură și ne amenințau cu Chávez, Fidel, cu Nicaragua, și bla‑bla‑bla, bla‑bla‑bla…” Zâmbetul dispare: „Și astăzi, munca lor de subminare continuă.”
Încă de la începutul mandatului doamnei Castro, Libre a trebuit să se confrunte cu o primă lovitură. Coaliția, în care intra și Partidul Salvator al Hondurasului (PSH), se găsea doar la câteva voturi de a deține majoritatea în Congres. Pentru a‑și trece legile, i‑ar fi fost suficient să negocieze câteva ajustări. Dar au apărut fisuri. Două facțiuni ale grupului său parlamentar își dispută președinția Adunării! „Ca și în alte țări, zice vicepreședintele Congresului Hugo Noé Pino, unii candidați la deputăție au mai curând convingeri și interese personale decât loialitate față de partid.”
Înainte de lovitura de stat, unii deputați au aparținut formațiunilor tradiționale — în principal Partidului Liberal (PL), din aripa stângă a căruia venea domnul Zelaya și pe care puciul l‑a fracturat. Alți deputați provin din PSH, fondat de Salvador Nasralla, un oportunist lipsit de orice busolă ideologică.
După mai multe alianțe episodice cu Libre, acesta este astăzi… candidatul PL la prezidențiale. Pentru toți acești oameni, programul partidului trece pe planul al doilea. Refuzați de Xiomara Castro, opt deputați ”disidenți” au sfârșit prin a trece (sau a se întoarce) la PL. Deja fără control asupra Curții Supreme de Justiție, a Ministerului Public și a trei sferturi dintre primării, Libre pierde din capul locului și Congresul. Sarcina va fi și mai complicată.
O nouă generație de miniștri și cadre provenite din rezistența populară s-au lansat totuși într‑un proces de renaștere „socialistă și democratică” a țării. În câteva luni, întreprinderile publice de energie și telecomunicații au fost recuperate, mai mult de un milion de familii vulnerabile au început să beneficieze de electricitate subvenționată 100%, de școlarizare gratuită și de mese la școală pentru copii.
Burse pentru studenți, transferuri financiare spre mame și vârstnici. A urmat apoi demararea lucrărilor de construcție a opt spitale (cel mai avansat fiind realizat în proporție de 45%), investiții substanțiale în linii electrice. În toată istoria Hondurasului, niciodată nu s‑au asfaltat atâția kilometri de drumuri, niciodată nu s‑au pietruit atâtea drumuri noroioase.
În absența unor mari întreprinderi, economia țării se sprijină pe maquiladoras (uzine de subcontractare) și pe agricultură.
„Vorbim de un sector problematic”, relatează viceministrul însărcinat cu Institutul Național Agrar (INA), Rafael Alegría.. „În perioada dictaturii guvernele au închis Banca Națională de Dezvoltare Agricolă [BNDA, instituția cea mai apropiată de producători], au privatizat asistența tehnică, obligând cooperativele și agricultorii s‑o plătească sau să se lipsească de ea, au închis locațiile de comercializare.”
Frumusețea capitalismului: Honduras importă tot ce mănâncă — frijoles (fasole roșie) din Etiopia și Nicaragua, porumb din Statele Unite, legume și salate verzi din Guatemala… În schimb țara găzduiește hectare și hectare de palmieri de ulei, trestie de zahăr și bananieri care îi îmbogățesc pe cei câțiva latifundiari și alimentează exportul țării.
Douăzeci de mii de titluri de proprietate pentru țărani
Fragilitatea puterii partidului Libre în Congres împiedică orice reformă radicală. INA are drept sarcină prioritară regularizarea și redistribuirea terenurilor neexploatate. „Deoarece, deocamdată, nu ne putem atinge de terenurile private încercăm să recuperăm din terenurile statului care au fost ocupate în mod ilegal. Din păcate, atunci când ajungem la Institutul Proprietății pentru a verifica titlurile asupra acestor terenuri, ne ciocnim de mai multe probleme…”
Dacă e să‑i credem pe cunoscători, această instituție este probabil cea mai coruptă din țară. „Facem tot posibilul, precizează Alegría, dar este dificil să revizuiești, într‑un timp atât de scurt, moștenirea dictaturii, a vechilor structuri și a manipulării instituțiilor.” Aflat sub presiune continuă, INA trebuie să reziste atât rigidității opoziției cât și protestelor celor care așteaptă cu nerăbdare accesul la pământ. Totuși, Alegría rămâne optimist: „Avansăm. Vom încheia cei patru ani de guvernare cu 20 000 de titluri individuale înmânate micilor producători, femeilor sau întreprinderilor asociative țărănești.”
Ministra agriculturii, Laura Suazo, tocmai ieșea din sediul Asociației Producătorilor de Orez. „Nu se opresc din a se plânge”… zice ea, oftând. Zâmbește apoi: „A fi ministru înseamnă să primești toate doleanțele și reproșurile, inclusiv pe cele legate de problemele nerezolvate de guvernele anterioare. Noi înțelegem aceste reacții.” Dincolo de unele nemulțumiri, ministra se bucură totuși de popularitate. Ea vine din popor, deși a activat mai bine de cincisprezece ani la universitate iar soțul ei este și cum agricultor și crescător. „Trăiesc aceleași probleme pe care le trăiesc și interlocutorii mei, nu trebuie să fac eforturi ca să le înțeleg dificultățile.” Laura Suazo se străduie să își îndeplinească sarcinile care i‑au fost încredințate: restabilirea unui dialog mai „pragmatic” decât „ideologic” cu toate verigile lumii agricole, pentru a relansa producția agricolă națională
Trebuie să re-negociem tratatul de liber schimb”
Chiar dacă vorbesc respectuos, cultivatorii de orez sînt extrem de direcți. „Trebuie ca țara noastră să înceteze să importe 90% din orezul ei. Produceam 1 500 000 chintale, acum am coborât la abia 500 000. Aceeași scădere o avem la porumb. Și la fasole. E lamentabil. Avem pământuri bune, capital uman, dorință, dar se pare că nimeni nu mai vrea să sprijine campo [„lumea rurală”].”
Inamicul numărul unu, desemnat fără ocolișuri de mai mulți participanți este tratatul de liber schimb (TLS) semnat în 2005 cu Statele Unite. Acesta a subminat activitatea producătorilor mici și mijlocii în mai multe domenii; orezul din Honduras, ca să‑l menționăm doar pe el, nu este suficient de competitiv pentru a concura cu cel care vine din SUA. La asta se adaugă și încălzirea climatică, care ar impune investiții noi în sisteme de irigații. Fermierii știu că există fonduri în bănci, dar ei nu au acces la ele. ”Asta ne limitează la achiziția de echipamente, suntem asfixiați”, zice un fermier.
„Băncile private sânt gata să împrumute bani cu 18% dobândă, continuă ministra agriculturii. Acest guvern, și asta se întâmplă pentru prima dată, vă împrumută cu 2,5% dobândă. Este o diferență abisală. Investiți, vă susținem.”
Pe de altă parte, molineros — companiile comerciale a căror reprezentant este prezent la reuniune și îndură, impasibil, criticile privind mediocritatea prețurilor de achiziție — au acum obligația de a cumpăra o cotă din producția națională pentru a avea dreptul de a importa.
Lumină caldă de după‑amiază. Un depozit vast în curs de construcție. Noi reproșuri. BNDA nu a procedat la deblocarea unui fond prevăzut de mult. Înconjurată de agricultori cu chipuri închise, ministra își scoate telefonul mobil. Se agită și bruschează ceva birocrat la celălalt capăt al firului. Se aude limpede cum îl mustră: „Faceți să se miște lucrurile, e în joc credibilitatea noastră!”
Îi liniștește apoi pe cei din jur. Mai târziu, ne va preciza: „Ceea ce încercăm este să găsim soluții, dacă se poate rapid. Altfel urmărim și rezolvăm cazul.”
În toată țara, tehnicieni angajați în cadrul Programului Național de Dezvoltare Agricolă creează școli de creșterea animalelor sau de cafeicultură, desfășoară o gamă largă de strategii menite să atingă securitatea alimentară, îmbunătățind în același timp veniturile țăranilor.
Aici, la Chinacla (un departament din La Paz), se produc roșii, ardei iute, bob, fasole. Aceste terenuri nisipoase, foarte aride, cândva abandonate, găzduiesc astăzi sere care folosesc tehnologie avansată. „Înainte ca guvernul să finanțeze aceste structuri, precizează un țăran, nu eram în stare să produc suficient pentru a aproviziona piața.” La fiecare două săptămâni, unul din inginerii ministerului, Nelson Gamero inspectează instalațiile pentru a furniza, dacă e necesar, ajutor tehnic: „Lucrăm cu asociații de producători care existau deja, care aveau inițiative și un plan de investiții, dar care erau blocate de dificultăți: finanțe, tehnologie, imprevizibilitatea climei, probleme fitosanitare, absența unei piețe…”
În mijlocul acestei forfote, care pune accent pe agroecologie, observăm femei, bărbați și o mulțime de tineri, ultimii fiind grupul cel mai dispus să emigreze. „De când dezvoltăm acest proiect agricol, am oprit multe plecări”, spune cu satisfacție o țărană amabilă pe nume Anna Rio.
În mod tradițional, sectorul rural era sub tutela PL și PN. Timpurile se schimbă. Nu se vorbește atât de mult despre politică în câmp, dar, sub o formă sau alta, peste tot pe unde trecem auzim aceeași concluzie: „Este pentru prima dată când un guvern chiar se ocupă de noi.”
Iar amploarea sarcinii este enormă. Din 2021, peste 25 000 de hectare de terenuri productive au fost ocupate de țărani furioși. „Este îngrijorător și inoportun”, judecă ministra Suazo.
Istoric mai apropiat de mișcările sociale, domnul Alegría nuanțează: „Este o situație conflictuală, deoarece unii au mult și alții n‑au nimic. Statul trebuie să intervină și să rezolve această problemă atât pentru cei fără pământ, cât și pentru cei care au prea mult. Xiomara a spus: «Trebuie renegociat TLS cu Statele Unite.» Nu am reușit încă.”
Din Europa, spre care Honduras exportă cea mai pare parte a producțiea sale de cafea și cacao, apar noi constrângeri: Uniunea Europeană a aprobat în 2023 un regulament menit să garanteze că produsele importate de statele membre nu contribuie la defrișare.
„Agenda verde” este importantă, și trebuie s‑o respectăm, admite fără rezerve Laura Suazo, dar avem nevoie de timp pentru a ne adapta.” În lipsa unui cadastru fiabil (și a capacității) care să dovedească această non‑defrișare, exigențele Uniunii vor fi greu de satisfăcut în scurtul termen — până ianuarie 2026 —termen care a fost impus în mod unilateral.
Un alt front, și mai sunt atâtea!
Din 2011, stânga luptă împotriva celui mai extravagant dintre delirurile ultraliberale: zonele de ocupare și dezvoltare economică (ZEDE). Această bătălie nu s‑a încheiat încă. Când „profetul” libertarian american Paul Romer i‑a vândut ideea președintelui Lobo și lui Orlando Hernández, pe atunci președinte al Congresului, aceste zone se numeau „orașe model” și reprezentau enclave urbane sau rurale autoguvernate de investitori, cu propriile lor legi, tribunale, poliție și în care drepturile sociale nu-și aveau locul. ZEDE erau de fapt state în stat. Locuri, de asemenea, ideale pentru spălarea banilor murdari!
O modificare forțată a Constituției a permis aprobarea, în septembrie 2013, a legii care autorizează crearea ZEDE3.
În 2022, Congresul hondurasian a adoptat o nouă lege care oferă posibilitatea de face derogări de la prevederile acestei reforme. În cadrul discuției noastre, comisarul prezidențial pentru ZEDE, Fernando García, care este însărcinat cu închiderea lor, a avut nevoie de aproape o oră pentru a explica pe scurt complexitatea situației. Treizeci și cinci de asemenea zone au fost identificate. Treizeci au putut, până astăzi, să fie mai mult sau mai puțin „neutralizate”.
Trei, mai puternice, dau multă bătaie de cap statului — Próspera, pe insula Roatán (320 de întreprinderi); Orquídea, la San Marcos de Colón (peste 300 de angajați); Ciudad Morazán, la Choloma.
Marea majoritate a întreprinderilor care activează aici au fost înregistrate în statul Delaware, un paradis fiscal american al cărui senator a fost multă vreme Joe Biden. Altele, în Texas. „Nu știm cine e în spate, totul e opac. Numele acționarilor nu apare în niciun document.”
Încă de la începutul acțiunilor de limitare a influenței lor, aceste entități vorace s‑au adresat Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (CIRDI) al Băncii Mondiale și au atacat statul hondurian în această instanță. „Am analizat mai multe hotărâri de arbitraj, precizează Fernando García. Ele sunt părtinitoare și niciodată în favoarea suveranității popoarelor, în schimb în mod sistematic ele susțin investițiile private…”
În consecință, statul hondurian s‑a retras din CIRDI în august 2024. Dar reprezentantul său se arată foarte prudent: „Trebuie să găsim o cale de mijloc pentru a acționa, fără ca asta să apară ca o expropriere directă, deoarece, în dreptul internațional, legitimitatea unei astfel de acțiuni nu e foarte bine definită.”
Fără nicio justificare convingătoare, doar Próspera cere deja… 10,7 miliarde de dolari despăgubire, fiind motivată și de o postare a ambasadoarei Statelor Unite, Laura F. Dogu, care afirma, pe rețeaua X, la 3 octombrie 2022, „dreptul” Prospera de a rămâne pe teritoriul hondurian cu păstrarea statutului ei privilegiat.
„După ce am câștigat alegerile în mod democratic, ne-a spus viceministrul de externe Gerardo Torres, ne imaginam că va exista o anumită proximitate cu democrații americani. Nu a fost cazul.”
Ambasadoarea curentă a SUA, Laura F. Dogu, a fost numită în Honduras de administrația Biden cu trei săptămâni înainte de victoria previzibilă a Xiomarei Castro și s‑a remarcat rapid prin condamnarea reformei sectorului energetic, apoi pe cea privind investițiile și ocuparea, promovată de deputații Libre în Congres. Dacă „JOH”, la cererea Washingtonului, a fost extrădat, la Tegucigalpa se știe că treizeci și două de proceduri judiciare au fost deschise în Statele Unite, pentru trafic de droguri, împotriva unor primari, deputați și lideri cunoscuți — douăzeci și opt membri ai PN și patru ai PL. „Aceste cazuri au fost îngropate, iar de la noi s‑a cerut doar extrădarea unor secondanți, pistoleros, gatilleros sau sicarios 4”, afirmă Gerardo Torres.
Dacă Statele Unite ar fi persistat în urmăriri, opoziția de dreapta ar fi fost profund lovită și decapitată.” În schimb, Washington își actualizează „lista Engel”, care inventariază indivizi „antidemocratici și corupți”. Fără nicio justificare apar acolo Rasel Tomé și Edgardo Casaña, vicepreședinți ai Congresului, precum și Enrique Flores Lanza, consilier prezidențial, toți lideri influenți ai Libre, toți foarte activi după lovitura de stat.
Recunoașterea de către Xiomara Castro a domnului Nicolás Maduro ca președinte ales al Venezuelei, în iulie 2024, a amplificat considerabil tensiunile. La mai puțin de douăzeci și patru de ore după o întâlnire a ministrului apărării și a șefului statului major al armatei, generalul Roosevelt Hernández, cu omologul bolivarian al ministrului, Vladimir Padrino López, ambasadoarea americană Laura F. Dogu a declarat: „A fost surprinzător pentru mine să‑i văd pe ministrul apărării și pe șeful statului major stând alături de un narcotraficant, în Venezuela.”
Gerardo Torres clarifică reversul intervenției: „Am aflat că funcționari ai ambasadei americane făceau presiuni asupra ierarhiei Forțelor Armate pentru ca acestea să se declare îngrijorate și să o dezavueze pe președintă.” După ce a refuzat ca „instrumentul extrădării să fie folosit pentru a șantaja sau intimida Forțele Armate”, președinta a suspendat tratatul de extrădare al Hondurasului cu Statele Unite. A început apoi să circule, viral, un videoclip filmat în… 2013, în timpul campaniei electorale, în care apare deputatul Libre Carlos Zelaya (fratele fostului șef al statului), în reuniune cu un „respectabil” antreprenor agricol despre care s‑a descoperit ulterior că era legat de Cachiros, o bandă de narcotraficanți. „Deși Carlos nu face obiectul niciunei anchete sau urmăriri în Statele Unite, conchide Gerardo Torres, impactul mediatic a fost foarte puternic, răspândind ideea că Libre e la fel de corupt ca partidele politice ale narcodictaturii care l‑au precedat.” Și asta deși faimosul tratat de extrădare a fost restabilit.
La 28 iunie 2009, militarii fuseseră cei care au executat lovitura de stat. După ce a ajuns la președinție, Xiomara Castro a devenit comandanta lor supremă. Ea a numit‑o chiar ca ministră a apărării pe o altă militantă, actuala candidată a partidului Libre la președinție, Rixi Moncada. „În armată și în poliție, generația loviturii de stat nu mai are puterea, vrea să creadă domnul Zelaya. Șefii actuali sunt loiali.” Bazându‑se pe experiență, Rixi Moncada merge în același sens: „Soldații și ofițerii sunt conștienți de prejudiciul pe care participarea directă la această crimă l‑a provocat instituției. Într‑un fel, își cer iertare societății și statului. Acest pas important a permis stabilirea unei relații de lucru ajustate la norme și Constituție.” În legătură cu statul major, misiunea ei este clară: lupta împotriva traficului de droguri, a crimei organizate și a spălării banilor, sprijin pentru Ministerul Securității și, foarte imortant, protecția resurselor naturale și a mediului prin crearea «batalioanelor verzi»”.
Acest lucru este mai ușor de spus decât de făcut! Din decembrie 2022, șapte dintre cele optsprezece departamente ale țării trec din stare de excepție în stare de excepție. Este vorba, de fiecare dată, de combaterea dezordinilor.
Dar expedierea în prima linie a Poliției Militare de Ordine Publică (PMOP), un fel de gardă pretoriană creată de și pentru „JOH”, este puternic criticată. Stânși la perete, Libre și Xiomara Castro se apără în spatele cifrelor: rata omuciderilor — treizeci și patru la o sută de mii de locuitori în 2023 — a fost redusă cu nouă puncte în 2024. Nu fără consecințe: împinși din teritoriile lor tradiționale de forțele de securitate, crima organizată și traficul de droguri se deplasează către zone până atunci liniștite — ceea ce specialiștii numesc „efectul gândacului” (efecto cucaracha). Totuși, notează Bertha Oliva, istorică coordonatoare a Comitetului Familiilor de Deținuți și Dispăruți din Honduras, „represiunea manifestațiilor nu mai există. Au avut loc tot felul de mișcări, președinta îi lasă pe oameni să protesteze. Era mult mai feroce înainte”.
Opoziția trage cu tot ce are
Prea frumos ca să fie adevărat? Poate. Urmărit pentru imlicarea și responsabilitate sa în cadrul loviturii de stat din 2009 și în uciderea manifestanților, fostul comandant șef al Forțelor Armate (FF.AA.) Romeo Vásquez Velásquez a intrat în clandestinitate în martie 2025. Dintr‑un loc necunoscut, acesta bombardează opinia publică cu videoclipuri în care se victimizează, acuză Libre de toate relele și cheamă la „salvarea Hondurasului”. Bertha Oliva se arată îngrijorată, făcându‑se ecoul unei opinii destul de larg împărtășite: „Acest fugar reprezintă un pericol. Dacă se află în țară, de atâta timp fără să poată fi localizat, înseamnă că are alianțe cu oameni care știu să gestioneze clandestinitatea, militari în rezervă sau în activitate care trebuie să‑l informeze…” De fapt, la 1 iulie, un grup de ofițeri în rezervă reuniți în cadrul asociației Apărătorii Hondurasului cerea destituirea generalului Hernández, din cauza „subordonării periculoase a FF.AA.” față de președinta Xiomara Castro.
În fața „socialismului democratic și pașnic” pe care îl revendică Rixi Moncada, opoziția trage cu tot ce are. Apropiat de Libre, membru al Consiliului Național Electoral, Marlon Ochoa a denunțat manevra doamnelor Cossette López, președinta sa, și Ana Paola Hall, legate respectiv de PN și PL, vizând introducerea unei intervenții umane în sistemul informatic de transmitere a rezultatelor preliminare (TREP) înainte ca acesta să divulge rezultatele ieșite din urnele de vot. O asemenea prezență (ilegală în raport cu articolele 266 și 278 ale legii electorale) a permis, în 2013 și 2017, manipularea rezultatelor. Manevra eșuând de data aceasta, ierarhiile foarte conservatoare catolice și evanghelice au scos mulțimile în stradă.
De la Departamentul de Stat american vin doar acuzații de „autoritarism” și de complicitate cu… „narco‑dictatura venezueleană”.
Verdictul va fi ”pronunțat” pe 30 noiembrie.
- « ¿Cómo Honduras “dejó de ser el país más violento del mundo” ? », BBC News Mundo, Londres, 2 février 2016. ↩︎
- « Encuesta permanente de hogares de propósitos múltiples (EPHPM) », Instituto Nacional de Estadística (INE), 19 novembre 2024. ↩︎
- Lire Guillaume Beaulande, « Honduras : Le paradis néolibéral des “villes modèles” ne verra pas le jour », Le Monde diplomatique, novembre 2012. ↩︎
- Pistoleros ; gatilleros, sicarios – nume pentru asasini plătiți și mercenari. ↩︎
Articolul a apărut inițial pe portalul Le Monde Dilomatique cu titlul ”Au Honduras, la gauche défend son bilan” și a fost tradus din limba franceză de redacția PLATZFORMA.
