DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Pământul rău. Deșertificarea ca blocaj tehno-economic și legătura dintre climă și conflictul social

”În Dolj, deşertificarea este o realitate”, afirma Klaus Iohannis în urma vizitei făcute, în 2021, la Dăbuleni. Constatarea președintelui urmată de anunțul acțiunii de deblocare a unei ”sume imense” pentru împădurire, mi-a amintit de povestea clasică lui John L. Austin cu ofițerul de stare civilă, care nu doar descrie actul căsătoriei, ci îl înfăptuiește. În această linie s-ar putea spune că, la Dăbuleni, președintele a performat deșertificarea, într-un prim sens, ca performanță teatrală, dar și într-un sens secundar, ca recunoaștere oficială a sa, deopotrivă, ca actor politic și realitate climatică. Însă, până la momentul acestei realizări a deșertificării, adică a consacrării sale ca ”realitate”, acest proces a fost liber să-și creeze propriile alianțe și, în definitiv, să-și negocieze propria existență. Unele consecințele ale acestor alianțe se pot observa ușor în modul în care împăduririle (nu) s-au realizat, iar nisipurile continuă să se extindă nestingherite cu 1 km²/an, după estimările pedologilor.

În 2018, am ajuns pe teren la Bistreț, sat liminal prin excelență, situat în triunghiul deșertificării Calafat – Craiova – Corabia, alături de deja celebrul Dăbuleni. Bistrețul este localitate de frontieră, foarte aproape de malul Dunării, amenințat de inundații și deșertificare în același timp; sat cu mult pământ – foarte productiv și foarte degradat – dar pe care, în cea mai mare parte, nu îl mai dețin sătenii. Când am ajuns în sat, eram curios de ce pământul nu mai este important pentru săteni în plin land rush și cum de au renunțat așa ușor la acesta. Nu am urmărit inițial nimic legat de deșertificare sau schimbare climatică, fiind interesat mai mult de transformările legate de relațiile de proprietate și investițiile financiare funciare, dar nisipul a devenit imposibil de ignorat.   

Triunghiul deșertificării din Oltenia

Triunghiul deșertificării din Oltenia

Alături de câmpia cernoziomică foarte fertilă a Băileştiului, judeţul Dolj cuprinde şi suprafeţe importante de terenuri cu o fertilitate naturală scăzută până la foarte scăzută, cum sunt terenurile nisipoase. Acestea se întind în lungul Dunării, între Calafat şi Bistreţ, şi în stînga Jiului, începând de la confluenţa Amaradiei cu Jiul şi pînă la Dunăre. Nisipurile din zonă sunt, spun geologii, reziduuri ale fluviului Dunărea și râului Jiu care de-a lungul a sute de ani, prin revărsări și retrageri au depus cantități mari de nisip de cuarț care în condiţiile unui conţinut de humus foarte mic şi ale unui climat caracterizat prin precipitaţii puţine, neuniform repar­tizate şi temperaturi constant ridicate și în creștere (>12°C temperatură me­die anuală în Oltenia în 2022, conform ANM; vara, la suprafaţa nisipului, până la 65°C) sunt supuse acţiu­nii de spulberare de către vânt, transformându-le în nisipuri mobile și semi-mobile. Terenurile afectate de mișcarea nisipului devin rapid neproductive și necesită cunoaștere specializată și tehnologii avansate pentru a putea opri avansarea degradării, dacă nu chiar reintegrarea lor în circuitul productiv.

În prima parte a anilor 2000, atunci când primii cumpărători de terenuri au apărut în Bistreț, prețurile derizorii acceptate de săteni (sumele variau între 500 și 1500 de lei/ha) semnalau prin detașarea lor de pământ o problemă socială, dar și climatică. Răspunsul politic a venit însă în sens contrar așteptărilor lor și poate fi sintetizat perfect printr-o formulare din expunerea de motive a Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției, adoptată la 1 iunie 2005 de premierul Călin Popescu Tăriceanu: ”Noile reglementări cu privire la circulația juridică a terenurilor au în vedere simplificarea și fluidizarea transferurilor de terenuri(…)[1] Spiritul în care au fost elaborate aceste reglementări a fost acela al dereglementării (…)”.

Mai mult, în motivare, se anunță clar, dincolo de orice interpretare care sunt intențiile legii: a da valoare pământului, stimularea circulației juridice a terenurilor și înființarea rentei viagere cu scopul declarat de a determina proprietarii să cedeze folosința sau dreptul de proprietate asupra terenurilor primite prin aplicarea legii fondului funciar.  

Aceste transformări voi încerca să le descriu aici, cât mai succint, folosind evenimentul deșertificării pentru a scoate la suprafață modul în care transformarea pământului agricol în activ financiar, adică activarea sa, ca proces istoric, normativ și politic a limitat capacitățile de a imagina și construi alternative pentru locuitorii unui sat din sudul Olteniei, dar care poate fi, la fel de bine, de aproape oriunde [2].

Cum s-a activat pământul sau a devenit activ

Calea de dezvoltare a capitalismului agrar, aleasă de elitele modernizatoare în Țările Române, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este marcată de contradicția dintre împroprietărire și emanciparea țăranilor pe de o parte, și nevoia de comasare și eficientizarea agriculturii ca ramură principală de acumulare, pe de altă parte. Această relație este ilustrată perfect de legătura dintre Prima reformă agrară (din 1864) și Prima Societate de Credit Funciar Român (1873) înființată cu scopul de a finanța și consolida marea proprietate afectată de împroprietărire și amenințată de datoriile acumulate. Suprapunerile tehnice și politice ale acestor două proiecte sunt cruciale în înțelegerea modului în care pământul a devenit activ. Prin activ mă refer aici la forma pe care o ia ceva, adesea unic, cum ar fi un teren, atunci când este transformat într-un obiect de investiție cu scopul de a genera venituri în viitor. Spre deosebire de pământul-marfă, à la Karl Polanyi, pământul-activ este produs ca fiind deja valoros și nu este destinat circulației, ci păstrării sale ca o conductă de fluxuri de numerar, venituri sau rente.[3]

Mihail Kogălniceanu amintește, de exemplu, că în procesul de delimitare al proprietăților care urma a fi realizat în fiecare sat, post-reformă, au fost trasate inițial două granițe, separând partea marelui proprietar și partea sătenilor, parcela fiecărui sătean neavând limite clare.[4]  În al doilea rând, delimitarea marilor proprietăți de restul satelor era motivată politic și economic, pentru că de acest proces depindea conectarea producției locale de cereale la piața globală. În al treilea rând, apariția primei instituții de credit ipotecar, în 1873, “Prima Societate de Credit Funciar Român” (1973-1948) a jucat un rol crucial în asamblarea pământului ca resursă economică și în crearea unei noi clase de capitaliști agricoli care avea nevoie fie de capital, fie să-și securizeze averea plasându-și banii în efecte garantate de Societate.

Cercetarea de arhive a instituției Societatea de Credit Funciar Rural a scos la iveală informații inedite, cu privire la lucrările de delimitare efectuate de inginerii hotarnici pentru a separa moșiile de pământurile sătenilor, care au avut loc atât în anii de dinainte, dar mai ales de după reformă. Analizând dosarele de credit ale moșiilor din județul Dolj, am observat că acolo unde existau vechi “Hotărnicii”, acestea au fost uneori actualizate, în timp ce altele au fost create de la zero. În mare, aproape întregul teren arabil din cele două Principate Române a fost examinat cu atenție de acești experți ca efect al cererii de credite ipotecare. În acest proces au fost trasate noi delimitări, noi părți au fost incluse în moșii, în timp ce altele au fost excluse – (printre motivele invocate fiind acordarea accesului la drumurile necesare pentru transportul cerealelor sau accesul la apă), în același timp fiind create hărți și descrieri detaliate ale moșiilor. Aceste inscripții au construit însă nu doar documentația dosarelor de creditare, ci în același timp au standardizat un tip de dovezi necesare în proba proprietății și, nu în ultimul rând, au creat o nouă realitate. Sarcina îndeplinită de inginerii hotarnici, amintește de ceea ce Michel Foucault numea “maniera corectă de a dispune de lucruri”[5], în acest caz, fiind vorba despre optimizarea acumulării de avuție, în contextul construirii unei economii agrare moderne. Prin credit, pământul a intrat în domeniul evaluării, înțeleasă aici ca tehnică de descoperire a valorii, de către așa numitele Comisii de Prețuire. Acești noi experți făceau propriile vizite pe teren, descriau condițiile de pe moșie și stabileau în final o valoare ținând cont de diverși factori intrinseci și extrinseci, dar în care ultimii prevalau. De exemplu, mărimea moșiei, calitatea solului, starea clădirilor, existența utilajelor de producție, numărul de animale, prețurile moșiilor din apropiere și, cel mai important, existența unei infrastructuri de transport și numărul de locuitori din sat. Accesul la infrastructură și numărul de locuitori ai satului erau elemente cruciale pentru obținerea unui credit ipotecar mai mare și ambele presupuneau anticiparea veniturilor viitoare ale moșiei, de la producția de cereale la forța de muncă disponibilă în viitor.

Distribuția marilor proprietăți ipotecate în județul Dolj între 1873 și 1928.(Elaborare proprie pe baza datelor centralizate de la Arhivele Naționale ale României)

Realizate de ingineri hotarnici, experți evaluatori și instituții financiare, toate aceste inscripții și tehnici, hărți, descrieri, formulele de calcul, acte de moștenire, contractele și titlurile de proprietate, care compun dosarele de credit, sunt exemple extraordinare ale travaliului de asamblare a “pământului” ca lucru singular, detașat de contextul său și ca activ financiar. Ele activează, la propriu, pământul ca obiect de investiții – și fac posibile comparațiile – viitoare financiare la scară locală și globală [6]. Activarea ca proces ce implică transformarea pământului în activ financiar se cristalizează însă în imobilizarea sa, iar imobilizarea sa devine dependentă de imobilizarea unei forțe de muncă (ceea ce Dobrogeanu Gherea identifica drept neo-iobăgie) capabilă să-l facă productiv, pentru acoperirea ratelor ipotecare și pentru a extrage profit. În acest mod, este lesne de înțeles cum pământul a devenit, pe de o parte, sursă de blocaj tehnico-economic, pentru cea mai mare parte a populației rurale, și pe de alta, sursă a conflictului social. Blocajul a făcut însă vizibilă și legătura sensibilă dintre capitalismul agrar și climă chiar după seceta din anul 1887, care a distrus cerealele, pășunile și fânețele și iarna grea din 1887-1888, care i-a prins pe mulți țărani plini de datorii și fără hrană minimă.[7] Mai mult, dacă ținem cont de faptul că, o relație umană nu este duală, ci mai degrabă triangulară, adică implică și natură, resurse, pământ, teritoriu, cu alte cuvinte că, în general, legăturile de mediere dintre noi sunt în esență materiale și că nu există nicio relație socială care să nu fie în același timp și o relație ecologică, atunci, din această perspectivă Răscoala din 1888 poate fi regândită și ca o primă articulare a unei clase geo-sociale. [8]

Evenimentele proprietarizării (propertization) și activării (assetization) pământului ca resursă, adică efectele acestor procese, au cristalizat în Bistreț, la finalul secolului XIX, opoziția dintre un grup de agricultori capitaliști care au reușit cu ajutorul Creditului Funciar Rural să intre în posesia moșiei Bistreț-Bârca, zona cea mai productivă și mai întinsă ca suprafață cultivabilă, în timp ce marea parte a sătenilor au intrat în stăpânirea unor suprafețe mici de pământ aflată în apropierea zonei inundabile a Dunării și sub amenințarea constantă a capriciilor naturii, printre care și înaintarea nisipurilor.     

Cum s-a activat nisipul sau a devenit valorificabil

Terenurile din Bistreț, în special cele dinspre Dunăre, au fost mereu amenințate de deșertificare. La sfârșitul secolului al XIX-lea, renumitul biolog român Grigore Antipa, preocupat de zona inundabilă a Dunării, a vizitat zona deșertificată a Olteniei și a fost surprins de o furtună de nisip. La întoarcerea sa la București, a publicat un studiu privind ameliorarea zonei inundabile a Dunării, Punerea în valoare a terenurilor de inundațiune a Dunărei  (1907) în care afirmă pentru prima dată nevoia îndiguirilor și transformarea unor zone ostile în potențiale zone productive. Viziunea lui Antipa viza creșterea proprietății statului și cuprinde detalii interesante cu privire la modul în care acesta imagina valorificarea acestor terenuri, de la formule de calcul al producției la forme de finanțare. Însă, cu excepția unei intervenții în perioada 1925—1930 când s-au îndiguit o parte din zonele inundabile, printre care şi zonele Ghidici — Rast — Bistreţ, planul lui Antipa a rămas în fază de proiect.

Acesta s-a materializat în forță o dată cu demararea, proiectului modernizator al agriculturii socialiste, care a țintit extinderea terenurilor arabile, cu referire directă la proiectul lui Grigore Antipa, pentru a crește producția. Acest plan echivala nu doar cu introducerea în circuitul agricol a unor mari suprafețe de teren considerate neproductive sau slab productive, ci și cu crearea de noi terenuri agricole. Ideea de modelare a pământului pentru a coloniza medii extreme a devenit parte integrantă a planului economic socialist. Din acest moment, nisipul a devenit o provocare tehnico-științifică majoră pentru liderii socialiști, dar și un nou actant în recrearea terenurilor, într-un proces care viza creșterea continuă a producției. În acest nou cadru, vastele întinderi de soluri nisipoase predominante în regiunea Olteniei, de-a lungul Dunării (aproximativ 150.000 de hectare) și pe malul stâng al Jiului, la sud de Craiova (aproximativ 80.000 de hectare), trebuiau să fie încorporate în sistemul de producție agricolă, în timp ce digurile ar fi făcut posibilă cultivarea terenurilor care erau în permanență amenințate de revărsările Dunării. Valorificarea terenurilor depindea însă, în primul rând, de fixarea nisipului, dar chiar și în cazul nisipurilor fixate, conținutul de argilă și humus era uneori insuficient pentru a lega particulele de nisip în agregate structurale și a le conferi o stabilitate ridicată, ceea ce le făcea să fie ușor purtate de vânt.

 În 1955, Institutul Agronomic Craiova a înființat un puternic centru experimental, în zona centrală a nisipurilor, iar ulterior a fost fondată Stația Centrală de Ameliorare a Nisipurilor de la Bechet, foarte aproape de Bistreț. De asemenea, în alte zone de nisipuri din țară au fost organizate centre experimentale pentru a crește producția la hectar pe baza unor tehnologii noi de culturi, și pe creșterea fertilității solurilor nisipoase, de la încorporarea gunoiului de grajd în sol, la utilizarea îngrășămintelor verzi sau cultivarea plantelor și a pomilor, în special a piersicilor, caișilor și prunilor. Chiar și așa, îmblânzirea nisipului nu a fost o sarcină ușoară. Perioadele repetate de vânt intens, specifice în zonă, fac aproape imposibil de cultivat terenurile nisipoase. Conținutul lor scăzut de materie organică și de argilă, compoziția mineralogică a nisipului, regimul termic sunt elemente care conlucrează împreună extrem de eficient pentru a împiedica dezvoltarea normală a vegetației.

 Digurile au capturat nisipurile, împletindu-le ca o croitoreasă pricepută, și au creat o pătură de terenuri noi din țesătura fluviului Dunărea, dar solurile nisipoase recalcitrante aveau nevoie de stabilizare hidrologică, adică de construirea unor sisteme de irigații. Astfel, în Oltenia, a fost construit sistemul de irigații Sadova-Corabia, dat în folosință în 1974. În cele din urmă, nisipul a stat pe loc, lăsând agricultura să se extindă. Dar odată ce socialismul a căzut, a căzut și sistemul de irigații și chiar și copacii plantați pentru a fixa nisipul, iar acesta a început din nou să se miște liber, mușcând încet din pământul vechi și punând în mișcare noi transformări.

Înapoi la active și valoare în plin proces de deșertificare

Principalul intermediar în tranzacțiile de terenuri din Bistreț mi-a dat un răspuns contra-intuitiv atunci când l-am întrebat cum au reacționat sătenii când au aflat că niște străini (italieni) vor să le cumpere terenurile: ”la poarta mea a fost bătaie care să vândă primul!”. Mai târziu aveam să înțeleg și de ce. Într-o după-amiază toridă de vară, unul dintre interlocutorii mei, fin cunoscător al situației agriculturii din regiune, inginer agronom, acum pensionar, și fost șef al Cooperativei Agricole de Producție (CAP) în anii 1970 din sat mi-a oferit o imagine de ansamblu a acestei transformări. ”Bistrețul a fost întotdeauna un sat bogat, cu mult pământ, spre deosebire de alte sate din zonă. Problemele au apărut când au început să nu se mai simtă efectele îngrășămintelor pe care comuniștii le puneau în pământ. În primii ani după închiderea Cooperativei, de primăvara până toamna, câmpul era un furnicar. În jur de 1.000 de oameni mergeau să-și lucreze pământul cu căruța, cu cățelul, cu purcelul, cum se spune. Era ceva fantastic. Dar, cu timpul, entuziasmul a dispărut și tot mai puțini oameni ieșeau la câmp. Mult pământ înseamnă multă muncă și, în timp ce producția a scăzut de la un an la altul, într-o zi nimeni nu a mai ieșit să-l lucreze, iar acesta a rămas necultivat. Uitați-vă acum, satul e gol. Mergi kilometri întregi și nu găsești nicio persoană”.

Costurile ridicate pentru îngrășăminte și parcelarea excesivă sunt însă doar o parte a explicației. Cealaltă se referă la faptul că sătenii au fost împroprietăriți inclusiv pe terenurile noi construite prin îndiguire în timpul socialismului. Defrișările, demantelarea sistemului de irigații și lipsa unei cunoașterii specializate în aplicarea tehnologiilor specifice solurilor nisipoase, precum lucrările agricole de profunzime care să permită apei să iasă la suprafaţă, au dus încet-încet la acapararea terenurilor de către nisipuri.

Efectele în Bistreț au fost radicale: în primă fază, au fost vândute parcelele la care sătenii ajungeau cu greu din cauza distanțelor mari pe care trebuiau să le parcurgă, amintind de ceea ce Constantin Garoflid numea agricultura itinerantă, dar și de modul în care Legea fondului funciar a re-cristalizat problemele istorice încastrate în relațiile agrare.[9] Apoi, terenurile considerate mai puțin productive, așa zise ”din vale”, au reprezentat a doua șarjă de oferte de vânzare, mare parte dintre acestea devenite proprietate privată ”grație” modului de distribuire (din nou, prin lege), care permitea ignorarea vechilor amplasamente. În a treia fază, terenurile considerate productive, aflate ”în deal” zona cunoscută ca vechea moșie Bistreț-Bârca, a devenit post-criza din 2008, ținta predilectă a investitorilor financiari globali (bănci și fonduri de investiții) și autohtoni, care au acumulat hălci de sute de hectare din aceasta pentru a-și securiza finanțele blocându-le în active imobiliare la pachet cu avantajul capitalizării subvențiilor. Avansarea nisipurilor, în lipsa irigațiilor, a fost combătută prin fluidizarea circulației terenurilor fapt ce a făcut mai puțin vizibil conflictul social mascat sub valurile de emigrație, similare unei ”expulzări” [10] în masă a sătenilor venită pe fondul ”concediului forțat” a la Samir Amin [11]și a plăților hibride ale arendei în bucate și bani. Detașarea sătenilor de pământ și emigrarea ca efect socio-climatic, le-a permis (celor care se mai întorc) să inițieze propriul proiect de modernizare, investind banii în îmbunătățirea locuirii și consum. Asta în timp ce agricultura intensivă practicată în prezent în zonă, comasările, accentul pe monoculturi și culturi energetice, se aliază cu nisipul în continuarea procesului de deșertificare. Din acest blocaj nu se mai poate ieși, s-ar putea spune, parafrazându-l pe Caragiale.

Remarci aproape finale

Proiecțiile privind schimbările climatice în Europa arată că riscul de deșertificare este în creștere și că semideșerturile fierbinți din sudul Europei se extind spre nord. Este important de menționat că la nivelul Comisiei Europene imaginea provocărilor reprezentate de amenințările tot mai mari ale deșertificării și degradării terenurilor în UE  nu este foarte clară și că măsurile luate de statele membre pentru a combate deșertificarea au ”o coerență limitată”, după cum se arată într-un raport al Curții Europene de Conturi. Ignorată, deșertificarea a devenit un proces tricky. Este și o consecință a schimbărilor climatice, dar și o cauză, fiindcă degradarea solului emite gaze cu efect de seră, iar solurile degradate au o capacitate mai mică de a reține carbonul. Este cauzată de om, dar și un efect al climei, este politică și naturală.

”În Dolj, deşertificarea și inegalitatea sunt o realitate”, ar fi putut suna o constatare politică mai aproape de realitatea din teren, pentru că deșertificarea (putem să-i spunem problema climei, în general) este, în mod fundamental și o problemă de inegalități sociale și teritoriale și, mai mult decât atât, ea nu poate fi rezolvată fără a o reintegra în conflictul social. Abia de aici se poate deschide o nouă temă.


[1] vezi, Expunere de motive, pag, 7. Link acces: https://www.cdep.ro/proiecte/2005/200/10/4/em214.pdf

[2] Kean Birch și Fabian Muniesa (2020). Assetization: Turning Things into Assets in Technoscientific Capitalism.  MIT Press

[3] Karl Polanyi (1944). The Great Transformation: Economic and Political Origins of Our Time. New York: Rinehart.

[4] Kogalniceanu Vasile Mihail (1906) Chestiunea țărănească. Tipografia Gutenberg. București

[5] Michael Foucault (1991) Governmentality in Burchell G, Gordon C. and Miller P. eds The Foucault effect: studies in governmentality. University of Chicago Press, Chicago IL 87–104.

[6] Tania Murray Li (2014). What is land? Assembling a resource for global investment. Trans Inst Br Geogr, 39: 589-602. https://doi.org/10.1111/tran.12065

[7] Mirel Gheonea și Cristian Constantin (2014). Chestiunea agrară în România. Considerații (1859-1907) / The Agrarian Question in Romania. Considerations (1859-1907). Hiperboreea Journal of History, 1-1  pp. 57-81.

[8] Bruno Latour and Nikolaj Schultz (2023). On the Emergence of an Ecological Class: A Memo. Polity Press.

[9] Constantin Garoflid (1943). Agricultura Veche. Tiparul ”Cartea Românească”, București.

[10] Saskia Sassen (2014) Expulsions: Brutality and Complexity in the Global Economy. Harvard University Press.

[11] Samir Amin (1973) Neo colonialism in West Africa, Monthly Review Press, New York and London.


Răzvan Papasima a urmat cursurile Școlii Doctorale în Sociologie a SNSPA și în prezent scrie o teză în care țintește ontologia finanțelor, vizând modul în care lucrurile devin active (financiare) dintr-o perspectivă istorică. Deține un Master în Antropologie și unul în Management și Guvernare, (SNSPA) și este licențiat în Drept. Este interesat de materialismul relațional și modul în care este influențată ordinea socială de inovațiile din drept, economie și tehnologie, iar cercetările sale pendulează la granița dintre sociologie, antropologie și Studiile Științei și Tehnologiei (STS). Începând din 2019 este managing partner al Antropedia.


Articolul a fost preluat de pe platforma CriticAtac

Sprijină redacția Platzforma pe Patreon!
Become a patron at Patreon!

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu