Radu Ioan Stochița
În timp ce aștern aceste gânduri, dascălii intră în grevă generală, personalul medical strânge semnături pentru o acțiune similară, iar dorința de revoltă se resimte în rândul angajaților. Există o flacără, încă în stadii incipiente, dar potențialul de schimbare a paradigmei economice până la urmă pleacă din cele mai mici frânturi ce duc spre sublim. Pentru a deschide cutia pandorei, precum este prezentată de gânditorii de dreapta, și-a ne imagina tranziția spre utopie, trebuie să începem de jos, de la omul de rând.
Sindicatele, astfel, au posibilitatea mobilizării maselor pentru a contribui la imaginarea unei paradigme socio-economice diferite, în care prosperitatea tuturor înlocuiește fuga nebună după profit. Modul de funcționare a sindicatelor și procesul de dialog social între acestea, guvern și patronate au dus la o solidificare în cadrul sistemului a mișcării muncitorești. Cooperarea pacifistă dintre sindicatele din emisfera vestică și guvern este o tradiție recentă pentru care muncitorii au plătit cu sânge în trecut. Cadrele legislative care oferă un grad ridicat de protecție lucrătorilor, ce setează clar regulile pentru salarizare și oferă zile libere erau aspirații utopice pentru sindicaliștii de la Chicago din anii 1870. Sindicatele s-au putut organiza într-un singur mod în acele vremuri, au trebuit să recurgă la violență pentru a-și proteja membri și la militantism pentru a-și arăta colții. Idealuri utopice ale sindicatelor de-a răsturna sistemul capitalist și de-a crea o paradigmă socio-economică anarho-sindicalistă (IWW sau CNT în Franța).
Nu toate sindicatele și-au imaginat o răsturnare absolută a sistemului capitalist, ci unele precum AFL (SUA) s-au mobilizat pentru a crea o “bunăstare colectivă”. Modelul economic gândit era de prezervare și apărare a meseriilor, fără o implicare politică și fără vreun gând de-a se alătura curentului socialist care se năștea timid din rândul migranților ce ajungeau pe Noul Continent. Modelul cooperativ, de colaborare cu sistemul pentru a le oferi lucrătorilor un nivel mai mare de bunăstare este emblematic și pentru timpurile noastre când dorințele de răsturnare ale sistemului există mai degrabă în frânturi. Dacă vorbim despre India, situația este complet diferită, căci doar la o aducere aminte a marii greve a fermierilor din 2020, steagurile cu secerea și ciocanul, mesajele socialiste și discuțiile despre nevoia unui nou sistem ne arată că elemente radicale, ce nu acceptă teoretic compromisul încă sunt în viață.
Pentru a reuși mobilizarea maselor și pentru a deveni portavocea acestora, sindicatele se confruntă cu o problemă de reprezentativitate ce a fost accentuată de factori de natură internă, cât și externi. Sindicatele din România mai reprezintă aproape 22% din totalul lucrătorilor, iar doar din decembrie 2022, putem spune că acestea au avut liber la aducerea de noi membri. Până atunci, Legea Dialogului Social 62/2011 care deservea interesele neoliberale, limita posibilitatea angajaților din unități mici de-a se sindicaliza și făcea aproape imposibilă negocierea colectivă. Din 2012, doar trei sectoare de activitate au reușit să mai aibă contracte colective sectoriale, conform datelor de la Ministerul Muncii și Protecției Sociale: sănătate, învățământ preuniversitar și învățământ superior și cercetare.
Legea Dialogului Social a flexibilizat mai mult relațiile de muncă, a rupt din puterea sindicatelor care până în acel an putea fi numite o opoziție politică. Chit că sindicatul spunea pe hârtie că nu face politică, orice acțiune de-acestuia, fie că vorbim de răsturnare guvernului Petre Roman, de grevele spontane de la CFR sau de presiunile puse pe guvern pentru modificare Codului Muncii în 2004, orice acțiune a fost și va fi politică. Puterea sindicatelor de-atunci, opoziția activă pe care o făceau politicilor de tip terapie de șoc sunt amintiri distante pe care mulți din generația mea nu le-a trăit, dar de care se bucură să le audă în discuții cu liderii și muncitorii. Istoria sindicală nu trebuie romantizată, deoarece pe lângă schimbările legislative, cazurile care au contribuit la scăderea încrederii oamenilor în aceste structuri au fost și cazurile de corupție și sinecurile. Precum orice altă instituție în care dinamicile de putere există, posibilitatea corupției se prezintă mârșav de după perete, lucru de care nimănui din interiorul structurii nu ar trebui să-i fie frică să-l recunoască. Recunoașterea trecutului, acceptarea acestuia și mișcarea către un viitor mai bun oferă speranță, cât și o creativitate ce ne poate face să imaginăm o adaptare a sindicatelor pentru noile generații.
Momentul este istoric, deoarece în Statele Unite încrederea oamenilor în sindicate se ridică la standarde istorice – 68%, iar noi tactici de organizare a lucrătorilor apar prin cafenele, universități, magazine, muzee de artă și depozite Amazon. Sindicalizarea nu este ușoară, iar experiența din timpul anilor de studenție de la Bowdoin College îmi arată că este adesea mai degrabă o luptă decât o cooperare voluntară. Lupta nu doar cu patronul, ci și cu angajații pe care-i dorești aproape, deoarece trebuie să-i convingi, să le oferi sprijinul necesar și să-i ajuți în a înțelege că sindicatul nu este un mastodon ce oferă doar tichete de vacanță și excursii, precum ar spune unii. În timpul grevei de la Electrolux, lucrătorii spuneau că “noi suntem sindicatul”.
Totuși, indiferent de momentul de sindicalizare, dar și de modul în care sindicatele interacționează cu statul sau patronii, schimbarea socio-economică se produce sub ochii noștri. Capitalismul neîmblânzit, ce trece granițele precum un tigru agil și macină tot în fața ochilor acestuia, până ajunge într-o zonă unde dominația este profitabilă și ușoară, se apropie de un moment de hibernare. Doctrina economică de tipul trickle-down ce promitea îmbogățirea săracilor după ce le lăsăm cale liberă bogaților să acumuleze cât mai mult, a devenit coșmar din care pare greu să ne trezim. 0.4% dintre români dețin o proporție de 26% din totalul averilor cetățenilor. Inegalitățile produse de doctrina economică au împins oamenii în brațele extremei-drepte cu care capitalul în sine nu s-a sfiit să coopereze.
Pandemia de COVID-19, încălzirea globală, dar și riscul alterării balansului fragil al puterilor internaționale, au născut un sentiment de protecționism și intervenție în economie. Pentru generațiile noastre, paradigma hegemonică care se prezenta ca “ordinea naturală a lucrurilor” era cea a comerțului liber (free trade) și a mișcării agresive a capitalului în căutarea de piețe noi și de locații de producție ieftină. În ultimul an, Statele Unite au înaintat Inflation Reduction Act, CHIPS Act și mai multe proiecte legislative care oferă mari subvenții companiilor pentru a dezvolta tehnologii verzi și-a le produce între granițele țării. Dependența Occidentului de fotovoltaicele din China (95% din totalul producției internaționale), dar și de metalele rare, de cobalt, de aluminiu, de litiu, a făcut din noi și dintre partenerii nord-atlantici să ne gândim la consecințele unei lumi în care lanțurile de aprovizionare devin mai nesigure. Situația pandemică a tras semnale de alarmă, iar pe fondul crizei microcipurilor care a întârziat producția de mașini, dar a dus și la sistarea operațiunilor unor fabrici pentru o perioadă limitată (precum și Dacia la noi) ne-a făcut arătat cât de instabil este echilibrul pe care-l considerăm ca fiind natural.
Mișcare către protecționism este alimentată și de un război Vest vs Est, în timp ce Statele Unite încearcă să-și mențină nu doar importanța economică, dar și pe cea identitară. Democrația americană lasă oamenii fără asigurare medicală să intre în incapacitate de plată sau să se gândească de două ori dacă vizitează sau nu medicul. Democrația americană a amplificat diviziunile dintre săraci și bogați, a lăsat Sudul să fie o piață unde fabricile se pot dezvolta și funcționa după bunul plac fără riscul de sindicalizare. Recent, când la Blue Bird, o fabrică de baterii din Georgia rurală, sute de muncitori s-au sindicalizat, fericirea s-a văzut pe chipurile tuturor: “într-un final sindicalizăm Sudul”. Sindicalizarea și deschiderea către negocierile cu lucrători este parte componentă a proiectelor legislative anterior-menționate – o încercare de-a recâștiga clasa de mijloc și de- a reclădi acea clasă de mijloc sindicalizată de după Al Doilea Război Mondial.
Proiectele legislative americane au trimis semnale de alarmă în Europa care se teme de un război al subvențiilor în care mecanismele fundamentale ale pieței unice vor trebui schimbate. Macron deja s-a întâlnit cu Musk pentru a-i propune subvenții pentru deschiderea de fabrici Tesla, iar discuțiile pentru explorarea zăcămintelor de metale rare, dar și exploatarea acestora sunt în toi – Critical Raw Materials Act. Pe fondul schimbării de paradigmă, de mișcare către un parteneriat public-privat, sindicatele au tras semnalul de alarmă și au spus că trebuie incluse în procesul legislativ, dar și în implementarea acestor politici.
Mișcarea către protecționism este de neoprit, căci nu doar Statele Unite și Europa o realizează, dar și Indonezia, Brazilia, India. Sindicatele au oportunitatea de-a lua taurul de coarne, precum spun americanii, și profita de pe urma acestor politici pentru a securiza baze sindicale în noile fabrici ce vor primi subvenții. În Europa, instituționalizarea dialogului social asigură o participare a sindicatelor în procesul consultativ, în timp ce în Statele Unite, militantismul și lobby-ul iau locul acestuia.
Indiferent de mecanismul legal, momentul este istoric, iar posibilitatea creșterii bazei sindicalizate, dar și a reafirmării importanței acesteia se prezintă în fața noastră. Cum trezești o masă de oameni ce au fost adormiți de mirajul individualist și neoliberal în timp ce consumul individual și “văzutul de pătrățica proprie” este promovat ca moralitate? Mother Jones, mare sindicalistă americană intra în mină și organiza greve alături de mineri. Când aceștia spuneau că nu mai pot, că nu mai au energia necesară, Mother Jones le amintea responsabilitatea socială, dar și tăria de care trebuie să dea dovadă: disciplină și militantism.
Articolul a fost preluat de pe platforma CriticAtac.
Radu Ioan Stochița este Expert la Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA”, jurnalist freelance. A studiat la Bowdoin College, Fellow la Thomas J. Watson Fellowship
