Ben Burgis
Zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la invazia Irakului. Nu ar trebui să uităm și să iertăm niciodată arhitecții acestui război malefic.
Zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la invadarea Irakului de către trupele terestre americane și aliate. Campania de bombardamente „șoc și spaimă” (eng. shock and awe) a început cu o zi înainte.
Ceea ce s-a întâmplat la 20 martie 2003 nu a fost o „greșeală”. Invazia nu avea în spate bune intenții. A fost o crimă calculată, premeditată, săvârșită pe scară largă. Mii de americani și sute de mii de irakieni au murit într-un război bazat pe minciuni evidente și absurde.
Costul uman
În momentul în care președintele George W. Bush a ordonat invazia, am petrecut luni de zile mărșăluind la proteste împotriva războiului și participând la ședințe de organizare ce se desfășurau în subsolurile bisericilor. La 15 februarie 2003, Rețeaua Greater Lansing împotriva războiului din Irak a adunat patru mii de oameni pe străzile din orașul meu natal. Marșul a fost organizat de la clădirea sindicatului de la Michigan State University (MSU) până la treptele Capitoliului de stat din Lansing. Acest marș a fost o mică parte a celui mai mare protest coordonat din istoria omenirii. Între șase și zece milioane de oameni au ieșit în șase sute de orașe din întreaga lume pentru a le spune „nu” organizatorilor războiului.
Ei nu au ascultat. Iar în lunile și anii care au urmat, peste patru mii de americani s-au întors acasă în sicrie înfășurate în steaguri. Într-unul dintre aceste sicrie se afla cadavrul unui puști cu care am fost la liceu. Avea șaptesprezece ani când s-a înrolat în armată. Patru ani prea tânăr pentru a merge într-unul dintre barurile înțesate de studenți de la MSU în serile de vineri și sâmbătă din East Lansing. Opt ani prea tânăr pentru a închiria o mașină. Și un an prea tânăr pentru a fi eligibil să voteze pentru oricare dintre politicienii care au decis să-i arunce viața pe apa sâmbetei într-un crud și stupid război declanșat la discreție.
Cu toate că aveam prieteni în comun, noi doi nu ne-am petrecut timpul împreună, așa că nu am idee de ce s-a înrolat. Dar trebuie să-mi imaginez că recrutorii i-au spus lucrurile tipice despre cum armata americană există pentru a „apăra libertatea”. În contrast, el a murit în cealaltă parte a lumii, în procesul de impunere a unei ocupații resimțite amarnic de marea majoritate a irakienilor.
Consecințele pentru irakienii obișnuiți au eclipsat pierderile „Coaliției”. Potrivit unei estimări publicate luna aceasta de Institutul Watson de la Universitatea Brown, de la începutul invaziei, între 550.000 și 580.000 de persoane au murit în Irak și apoi în Siria, când haosul s-a răspândit acolo – și „de câteva ori mai mulți oameni au murit din cauze indirecte, cum ar fi boli care puteau fi prevenite”. În plus, peste șapte milioane de persoane s-au refugiat din cele două țări, iar alte opt milioane au devenit „refugiați interni”.
David Frum rescrie istoria
Într-un discurs ținut cu un an înainte de invazie, Bush a calificat Irakul, Iranul și Coreea de Nord drept „axa răului”. Ideea că Irakul lui Saddam Hussein și Republica Islamică Iraniană, care au dus un război lung și sângeros în anii 1980, făceau parte împreună dintr-o „axă” era deja bizară chiar și înainte de a adăuga Coreea de Nord. Cu toate acestea, aceasta era apogeul fervoarei jingoiste americane de după 11 septembrie, iar retorica lui Bush nu trebuia să aibă sens pentru ca o mare parte a țării să dea aprobator din cap.
Autorul acelui discurs, David Frum, ar fi putut să-și pună cenușă în cap și să se retragă din viața publică după ce consecințele catastrofale ale războaielor lui Bush în Orientul Mijlociu au devenit clare – asta dacă ar fi fost capabil de rușine. În schimb, el este autorul unui articol publicat săptămâna trecută în Atlantic sub un titlu uluitor: „Războiul din Irak reanalizat”.
În acest articol, Frum recunoaște că războiul a mers prost și recunoaște că este posibil să fi fost „neînțelept” din punct de vedere pragmatic. Totuși, insistă că SUA nu au acționat printr-o „agresiune neprovocată” și susține că ar fi fost mai rău să-l lase pe Hussein la putere și se revoltă la orice comparație între Irak și invazia Rusiei în Ucraina. Mai presus de toate, el pare să regrete că eșecul din Irak a scăzut entuziasmul publicului pentru noi războaie în alte părți:
„ Din păcate și pe nedrept, credința că America ar putea fi o forță a binelui în lume s-a diminuat. Amintirile despre Irak au devenit o resursă puternică pentru extremiștii și autoritarii care doreau să dea la o parte democrațiile și să lase lumea în seama autocraților”.
Frum spune că invazia Irakului nu a fost o „agresiune neprovocată”, deoarece primul război din Golf din 1990-1991 a fost „în mod clar legitim”, având în vedere invazia Irakului în Kuweit, iar Irakul nu a respectat condițiile de încetare a focului. Dar dacă Frum ar fi fost serios în privința acestui argument, ar fi trebuit să susțină, de asemenea, că dacă o altă putere ar fi bombardat orașe americane după, să zicem, invazia americană din Grenada sau invazia americană din Panama, acest lucru ar fi fost „clar legitim” – și orice încălcare de către SUA a armistițiului ulterior ar fi fost un motiv pentru bombardarea cu rachete, invazia și ocuparea pe termen lung a întregii țări.
David Frum chiar crede asta? Oare cineva chiar crede așa ceva?
Un război bazat pe minciuni absurde
La vremea respectivă, Bush și acoliții săi nu au spus: „Vom invada Irakul pentru că au existat niște încălcări ale armistițiului de încetare a focului din războiul care s-a încheiat acum doisprezece ani și asta este toată justificarea de care avem nevoie”. Ei știau că nimeni nu ar fi acceptat o astfel de justificare. În schimb, au afirmat că (a) Saddam Hussein deținea „arme de distrugere în masă” și (b) dictatorul irakian, care a reprimat mult timp în mod brutal islamiștii locali, urma să decidă în mod magic să împartă aceste „arme de distrugere în masă” cu dușmanii săi de moarte din al-Qaeda. Oficialii administrației Bush au susținut că această posibilitate teoretică a căderii armelor de distrugere în masă în mâinile al-Qaeda era prea terifiantă pentru a aștepta dovezi reale. „Arma fumegândă”, a declarat în mod infam vicepreședintele Dick Cheney, ar putea fi un „nor de ciupercă” deasupra unui oraș american.
Toate acestea sunt absurde, la fel ca și afirmația lui Vladimir Putin că a invadat Ucraina pentru a „demilitariza și denazifica” această țară. Chiar dacă ar fi existat vreun motiv pentru a crede argumentul (a), absurditatea argumentului (b) ar fi lipsit de relevanță argumentul inițial.
David Frum susține că a fost șocat de faptul că nu existau arme de distrugere în masă în Irak. Și este adevărat că o mare parte din ceea ce a spus administrația Bush despre armele de distrugere în masă s-a dovedit ulterior a fi bazat pe o distorsiune deliberată. Dar chiar și la vremea respectivă, dovezile prezentate publicului erau nesemnificative.
Îmi amintesc că m-am certat pe această temă cu profesorul de la cursul meu de științe politice din 2002. Profesorul – un democrat destul de liberal – ne-a spus că Irakul avea arme chimice și biologice și că, în cel mai bun caz, abia lucra la arme nucleare. Când l-am întrebat de unde ar putea ști asta, a făcut referire la numeroasele declarații încrezătoare ale președintelui. Credea cu siguranță că toate aceste afirmații se bazau pe informațiile pe care Bush le primea de la agențiile de securitate.
Nu am crezut asta. Dacă existau dovezi definitive, de ce nu le publicau așa cum, de exemplu, administrația lui John F. Kennedy a arătat lumii întregi imagini de supraveghere a amplasamentelor de rachete sovietice din Cuba în 1962?
Cel mai apropiat lucru de o prezentare a dovezilor pentru afirmațiile nebunești despre amenințarea irakiană a fost când secretarul de stat Colin Powell a fluturat o fiolă de antrax la Națiunile Unite. Am urmărit discursul lui Powell împreună cu un grup de studenți anti-război de la colegiul meu și îmi amintesc că, la un moment dat, acesta a împărtășit informații interceptate de la irakieni în care se făceau referiri vagi la „camioane”, iar Powell a afirmat, ca și cum aceasta ar fi fost singura interpretare posibilă, că respectivele camioane erau laboratoare mobile de arme chimice. Eram uimit că cineva, oriunde în lume, lua în serios aceste lucruri.
Să nu uiți niciodată
Acest scepticism nu m-a făcut să fiu unic. Să recapitulăm. În februarie, între șase și zece milioane de oameni au mărșăluit în protestele împotriva războiului. Mișcarea globală anti-război a avut perfectă dreptate. Nimănui care a fost de partea greșită în 2003 nu ar trebui să i se permită să uite acest lucru: nici jigodiilor nerușinate precum David Frum; nici politicieniilor din ambele partide care au votat pentru război deoarece se temeau să nu pară slabi; și nici tuturor experților centriști atât de inteligenți care au fabricant consimțământ pentru administrația Bush pe blogurile lor sau în articolele de opinie din New York Times.
Nici unul dintre acești oameni nu a făcut o greșeală nevinovată. Ei s-au alăturat conspiratorilor care plănuiau în mod deschis să distrugă o societate de cealaltă parte a lumii. Au ucis sute de mii de oameni în acest proces într-un război care se baza pe un nonsens abia coerent, un război care a fost foarte bun pentru acționarii de la Halliburton, Raytheon și Lockheed Martin și foarte rău pentru aproape toți ceilalți.
Aceasta nu este o situație de tipul „din greșeli se învață”.
Invazia Irakului nu a fost o „greșeală”.
A fost o crimă.
Iar asta este de neiertat.
Articolul lui Ben Burgis a apărut inițial pe pagina platformei JACOBIN cu titlul ”The Invasion of Iraq Wasn’t a “Mistake.” It Was a Crime” și a fost tradus în limba română de Cristian Velixar.
