Eniko Vincze
Nu repet aici binecunoscuta istorie a feminismului care a trecut prin diverse etape din secolul al XIX-lea încoace, cristalizându-se și în asociere cu, sau disociere de, multiple ideologii : liberale, socialiste, culturaliste, naționaliste. Și a ajuns, din fericire, cel puțin în câteva colțuri ale spațiului societal, la a se auto-defini ca o politică intersecțională, antirasistă și antinaționalistă, iar în mai puține cazuri, și printr-o poziție anticapitalistă. Cea din urmă recunoaște că economia politică capitalistă nu se bazează doar pe exploatarea de clasă (deci nu este doar un regim economic), ci – fiind o anumită ordine socială – se hrănește și din patriarhat-sexism-rasism/naționalism. Din păcate, ea este cea mai slab reprezentată variantă a feminismului, de care ar fi atât de mare nevoie azi în epoca noastră distrusă de mașinăria războinică a imperialismului.
Cu toate că, din când în când ar trebui să ne reamintim de aceste istorii, pentru că se pare că ele se uită, și inclusiv din acest motiv nici feminismul nu mai are azi suficientă putere argumentativă față de reîntărirea patriarhatului și sexismului. Asta în contextul actual, cel al multiplelor crize ale capitalismului muribund din mai multe răni, în care contracararea fascizării sale, ce împinge întreaga lume în autodistrugere, ar fi crucială și din partea feminismului. De aici nevoia de feminism socialist. Pentru că acest feminism este anticapitalist și articulează critica opresiunii de gen, rasială și sexuală în termenii economiei politice, adică din punctul de vedere al utilizării patriarhatului, rasismului și sexismului în procesele de exploatare de clasă și de acumulare de capital. Sau, precum vedem si azi, în vederea legitimării războaielor pentru supremație economico-politică.
Războaiele imperialiste sunt parte a economiei politice capitaliste, ele se duc pentru a asigura capitalului noi și noi spații unde profitabilitatea sa este garantată, în timp ce marile puteri încearcă să ne convingă că aceste războaie se poartă ca o luptă pentru presupusa “normalitate culturală”. În fapt, ele sunt instrumente disperate pentru a duce mai departe procesele de “spațial fix” (metoda de supraviețuire a capitalismului de a muta investițiile de capital în noi domenii economice – de exemplu din economia productivă în dezvoltare urbană/imobiliară; sau în noi teritorii geografice unde nu au avut în trecut (suficiente) posibilități pentru a face profit). Dacă cele din urmă nu se mai pot desfășura pe căi pașnice, atunci se transpun în războaie. Noi, intelectualii publici de stânga, nu putem face prea multe pentru a stopa aceste mecanisme. Dar măcar le putem demasca. Pentru acest scop este nevoie și de contribuția feminismului socialist.
Ne aflăm într-un moment când marile puteri imperialiste ale lumii, în căutare de noi moduri de supraviețuire a capitalismului global și noi aranjamente care să asigure capitalului profitabilitate crescândă, optează pentru reîmpărțirea lumii cu acest scop prin instrumentarul războaielor, reci, calde, proxy. Observăm cum, în acest proces, țările nucleu ale capitalismului global (core countries), și galeriile lor suportive din geografiile (semi)periferice ale lumii (inclusiv țările din Europa Centrală și de Est), pun în bătaie printr-o abordare culturalistă genul, sexul, “rasa”, ca parte din efortul de a justifica războaiele, militarizarea și costurile umane și financiare ale acestora. Feminismul socialist este partener bun la demascarea acestei manipulări discursive extrem de periculoase pentru că el susține principiile egalității în toate sensurile cuvântului.
Între timp s-a declanșat următorul episod al noului război imperialist mondial. Ucraina pare a fi fost un exercițiu pentru Taiwan. Și ne mai miram ieri-alaltăieri, de ce nu se așează părțile acestui război proxy la masa negocierilor de pace. Belicozitatea, militarizarea, deja justificate, se pot dezlănțui acum fără limite în noul război imperialist mondial în care hegemonia economică a SUA aflată pe patul său de moarte, încearcă încă odată să mai aducă sub influența sa ce poate. De unde ? De sub influența marilor competitori ai săi, Rusia și China. UE participă neputincioasă. Subscriind la apelurile războinice venite din partea SUA pentru a-și câștiga independența față de “gazul rusesc”, intrând astfel în tot felul de situații imposibile pentru că, acest gaz ieftin a făcut din Germania o țară de succes orientată spre export, dominantă economic și politic în UE, de care depind multe fluxuri economice intra-europene. Dincolo de asta, în acest elan belicos este vorba oare și de încercarea de a reduce sau elimina dependența țărilor capitalismului avansat de Asia, care în ultimele cinci decenii le-a asigurat forță de muncă ieftină? Sau de dorința de a pune, în urma acestor războaie, guverne favorabile Statelor Unite ale Americii în Rusia și China, pentru a deschide și mai direct aceste țări și de a le subordona în fața expansiunii capitalului occidental?
După toate speranțele și iluziile deșarte cu privire la ce evoluții pozitive ar putea să aducă criza capitalismului neoliberal, a devenit clar ce urmează după el: pandemie, criză energetică, stagflație, război generalizat. Capitalul și statele-guvernatoare-în-favoarea-capitalului caută soluții la poate cea mai complexă criză din istoria omenirii, prin care să se auto-salveze (ca de obicei). Iar după exacerbarea globalizării neoliberale care o bună bucată de timp a adus bunăstarea capitalului occidential (salvându-l din criza prin care a trecut în anii 1970 în limitele statelor naționale), pare că nu poate să urmeze altceva decât re-structurarea ordinii mondiale. Asta este miza: cine cât va câștiga din această restructurare, care în condițiile de azi nu mai poate să se întâmple pe căi pașnice, diplomatice, ci doar prin război. Și nu doar printr-un război localizat, sau dus dintr-o parte în alta a lumii, ci unul generalizat. “Dezbaterea” culturalistă despre ordinea de gen, sexuală și rasială, este un instrument pentru justificarea războaielor duse pentru instaurarea unei noi ordini globale economice. Politica face și acum această trecere între registre, apelând la teme despre care presupune că sunt mobilizatoare în toate părțile aflate în conflict, evitând cu desăvârșire și în acest mod să vorbească despre relații de clasă, exploatare de clasă, sau măcar despre dimensiunea social-economică a rasismului, patriarhatului, sexismului.
Iată mai jos un exemplu al acestui fenomen, întâmplat în proximitatea noastră.
*
Săptămâna trecută observam cum analiza din discursul lui Orbán Viktor de la Tușnad asupra situației economice a capitalismului global și războiului, datorită anti-comunismului și anti-socialismului său, s-a refulat în rasism. Chiar dacă el observa corect criza ordinii globale unipolare, nu a mers până la a spune că este vorba despre criza capitalismului global, și nu a vorbit nici despre exploatarea clasei lucrătoare ca pilon al relației dintre capitalul occidental și forța de muncă (ieftină) din țările ECE.
Pentru Orbán “Occidentul” este un monolit, pe care vrea să îl combată ca un monolit: de la Wall Street prin socialiști până la actori ai politicilor identitar-culturale, toți sunt la fel de combătut pentru el. Și mai mult, îl deranjează mai tare Occidentul cultural, de valorile căruia vrea să protejeze ființa presupus pură și atemporală a națiunii maghiare (în care, evident, intră și populația maghiară din Erdély/ Ardeal-Transilvania). Fiind om convins de dreapta, el recurge la “problema culturală” pentru a critica relațiile de putere între Europa Occidentală, Europa Centrală și de Est, și SUA (chiar dacă, între timp, îl adoră pe Trump). Le tot învârte și combină pe cele două, dependența economică și dependența culturală, dar naționalismul său de dreapta nu îi permite să fie consecvent în critica ordinii globale de azi, sau în căutarea unor (vechi) noi alianțe care să capaciteze alți actori față de hegemonia americană și dominația UE, ambele neoliberale, în Europa. El marșează pe cele din urmă nu pentru a căuta alternative la capitalism, nici măcar în varianta opoziției transnațional-național, ci pentru a se proteja cultural față de dominația “Occidentului”.
Ce este scop și ce este mijloc în sistemul argumentativ de mai sus, este greu de spus. Dar oricum ar fi, tocmai din acest motiv, al supremației argumentului cultural în viziunea sa politică, Orbán Viktor recurge la discursul rasist, dincolo de naționalismul său old-school. Pericolul mare al acestei narative este că dă tonul în această parte a Europei la revenirea încrederii ideologico-politice în existența raselor și la normalizarea rasismului care de fapt le produce pentru a le ierarhiza și pentru a domina/ exploata/ anihila presupusa rasă inferioară. Iar asta este un adaos cât se poate de periculos, un element al fascizării în ECE, care se adaugă la nesiguranța generalizată de azi creată de războiul din Ucraina și tensiunile armate în jurul Taiwanului, plină deja cu tente fasciste și rasiste. Nu culturalismul lui Orbán ne salvează de relele Uniunii Europene născute și maturizate în paradigmă neoliberală, nu guvernanța rețelei unor astfel de lideri ne scapă aici în semi-periferii de exploatare, sărăcie, și sub-finanțarea sistemului public de locuire, sănătate, educație. Alternativa nu vine din capitalismul conservator, sau din capitalismele retrase în granițele statelor naționale, nici măcar în varianta capitalismului de stat. Cea din urmă a fost o paradigmă postbelică (cu inițiative ici-colo și în interbelic) cristalizată ca răspuns la devastatoarele războaie mondiale pornite din Europa, incapabilă să stopeze criza care a transformat-o în capitalism neoliberal. Și mai mult, alternativa nu vine nici din socialismul de stat așa cum l-am cunoscut în ECE dinainte de 1990, naționalist și patriarhal în varianta sa românească cel puțin (dar nu numai), conservator prin limitarea drepturilor civice și politice, co-actor al Războiului Rece, care a cedat până la urmă presiunii capitalismului global în care a fost integrat de-a lungul întregii sale existențe.
De când discursul mai sus amintit a făcut fiori și în România (inclusiv pe fundalul istoricului conflict româno-maghiar), citesc tot mai des și pe aici păreri apropiate de cele ale lui Orbán al Ungariei (un paradox care îi face pe unii români să uite despre pericolul “chestiunii transilvane“, exacerbat în același timp, de alți români). Aceste opinii nu critică Occidentul în termeni de economie politică, ci în sensul unui spirit care a creat spațiul pentru afirmarea politicilor identitare etnice, de gen, sexuale. Ele celebrează dorita suveranitate față de Occident în termenii non-interferării celui din urmă în “opțiunile culturale proprii” pentru presupusa “normalitate” sexuală, etnică sau de gen. Dintr-o dată (sau dintotdeauna) pentru cei care susțin astfel de păreri, câștigarea unor libertăți și drepturi pentru categoriile deposedate anterior de ele (femei, minorități sexuale, minorități etnice) sunt indezirabile pentru că în ultimii 30 de ani au venit la pachet cu (neo)liberalismul Occidental. Așa că ele sunt dispuse să uite de critica capitalismului sau măcar a neoliberalismului prin atacarea fundamentelor sale economice, și se complac în critica sa culturalistă. Unii uită. Alții sunt capitaliști convinși. Câțiva se încurcă în ambiguități.
Astfel de poziționări periculoase apar în România și în rândurile celor care în trecutul apropiat au fost critici față de politicile identitare de gen, etnice, sexuale, reproșându-le (de multe ori pe bună dreptate, dar, din păcate, generalizând în mod păgubos) că, luptând împotriva rasismului, patriarhatului și sexismului, ele de-legitimizează lupta de clasă. Observ că în astfel de cazuri se ajunge să se uite de ceea ce ele au promovat, și anume recunoașterea centralității exploatării de clasă în capitalism. Și încep să ducă o luptă anti-occidentală axată pe gen, sexualitate, etnicitate, ajungând la consens cu pro-capitaliștii care vor să ne convingă că ceea ce ne-ar salva, de exemplu și aici în România, este un capitalism anti-occidental rasist, sexist și patriarhal.
Iată ce s-a născut din noua criză a capitalismului (și) în aceste semi-periferii ale capitalismului global – nicidecum o opțiune pentru o ordine mondială socialistă, ci dorința pentru un capitalism care trăiește nu doar prin exploatarea de clasă, ci și prin oprimare patriarhală, dominare sexistă și epurare rasială. De asta este nevoie de feminismul socialist, sau, dacă vreți, de adaptarea acestuia la realitățile capitalismului de azi – ca să ne facă să ne gândim la alternativa socialismului internaționalist construit împotriva capitalismului rasial și patriarhal care generează noi și noi războaie imperialiste pentru a susține capitalul împotriva tuturor celor pe care îi exploatează, deposedează, anihilează. Desigur, construcția ideatică și practică a unei astfel de alternative necesită forțe solidare din toate părțile, mișcări muncitorești, de locuire, de mediu, feministe, LGBTQ+.
Sistemul ideatic al feminismului socialist este un tovarăș bun într-o astfel de aspirație, având capacitatea critică de a demonta cum funcționează capitalismul ca sistem social, dar și culturalismul în diversele sale manifestări care îl susține. Pe lângă asta, feminismul socialist are și ambiția utopică de a gândi o lume liberă de toate regimurile de putere creatoare de inegalități și nedreptăți multiple, în care producătorii de valoare în toate domeniile au control asupra mijloacelor de producție și formelor de auto-reprezentare culturală și politică.
Eniko Vincze este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România, și activistă pentru justiție locativă, membră a grupului local Căși social ACUM! care reunește etnici români, maghiari și romi, și intelectuali publici din diferite domenii alături de victimele nedreptăților locative. În ultimii 10 ani, a efectuat cercetări și a publicat despre rasializarea romilor și rasism, procesele de ghetoizare și segregare teritorială, politica locuințelor și rezultatele acesteia, precum și dezvoltarea urbană inegală rasializată..
Articolul a apărut inițial pe platforma CriticAtac și este publicat pe PLATZFORMA ca o colaborare în cadrul reţelei mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.
[…] published in Romanian on CriticAtac and Platzforma. The article is translated as a part of the cooperation between the members of the Eastern European […]