În ultimele zile, la nivel național și la nivel european au fost anunțate pachete de măsuri economice și fiscale menite să evite un dezastru economic care ar putea însoți sau urma epidemia Covid-19. Profesorul Cornel Ban este lector de economie politică internaţională la Copenhagen Business School, în Danemarca, și prezintă, într-un interviu pentru Libertatea, o perspectivă economică asupra situației actuale și viitoare, pornind de la cel mai sumbru scenariu.
România s-a alăturat statelor lumii care au anunțat pachete de măsuri economice menite să combată efectele pandemiei de COVID-19. În același timp, o criză economică severă pare imposibil de evitat, ținând cont că era anunțată încă înainte de pandemie. Avem sisteme medicale nepregătite pentru așa ceva.
-Valer Cosma: În contextul actualei epidemii se așteaptă o serie de măsuri economice din partea factorilor de decizie naționali și europeni. Unele s-au anunțat deja, la altele se lucrează. Cum ai interpreta măsurile anunțate și care crezi că ar fi principalele măsuri necesare pentru a limita efectele crizei economice provocată de epidemia Covid-19?
-Cornel Ban: Să începem cu ce e prioritar: partea economiei în lupta cu virusul. Fără succesul ei vom avea de-a face cu un colaps catastrofal al cererii și o dezorganizare masivă a ofertei. Ori pe palierul acestei lupte suntem pe cale de a fi copleșiți. Motivul e că avem sisteme medicale nepregătite pentru așa ceva și care în multe țări au fost slăbite de politici neoliberale pe partea de finanțare și gestiune. Până și unele din cele mai bine organizate și mai bogate părți ale Europei (gen Elveția) au un număr prea mic de respiratoare și kituri de testare, mai ales, în raport cu cifrele enorme de bolnavi în stare gravă așteptate conform modelelor de difuzie a virusului din studiile echipei Ferguson de la Imperial College of London, condus de un mega-expert pe temă. Doar Germania stă oarecum bine.
La ce nivel de infrastructură spitalicească avem în România și la cum se respectă măsurile de distanțare în societate impuse recent de starea de urgență, riscăm o catastrofă ale cărei contururi lugubre le vedem acum în Iran, de pildă, o comparație mai precisă decât cu Italia, cred.
Asta înseamnă că esența efortului financiar și organizațional ar fi trebuit să fie în primul rând pe ansamblarea urgentă pe acest palier a unui regim productiv și de cercetare tipic economiei de război (citiți clasica War Economy a lui Alan Milward). Mă refer aici la planificarea complexă a reconversiei industriale și infrastructurii de cercetare cerută de ceea ce putem numi un complex medicalo-industrial. Scara va trebui să fie nemaiîntâlnită căci vorbim de estimări științifice legate de milioane de morți în Europa și SUA în câteva luni la ritmul actual de răspândire a virusului.
Practic, toate aglomerările urbane ar trebui să duduie de șantiere cu spitale de urgență enorme (eventual cu reconversia spațiilor sportive sau de expoziții) iar industria (care altfel va fi oricum pusă pe brânci de colapsul cererii) să scoată pe bandă rulantă respiratoare, kituri de testare, combinezoane de protecție etc. Nu putem aștepta după studii de fezabilitate, licitații, suspiciuni de corupție, etc. Scara de acțiune este reconversia industriei americane din anii 40, doar că în ritm mult, mult mai rapid. Fiecare zi pierdută se numără în cimitire peste câteva săptămâni și cu rămas-bun luat pe camera video, cum vedem în Italia. Despre asta vorbim.
-Valer Cosma: Săptămâna aceasta s-au luat totuși măsuri de stimulare macroeconomică în Europa. Cum le interpretezi?
-Cornel Ban: Pe măsurile macro, după erorile inițiale, se merge cât de cât pe drumul care trebuie în ceea ce privește efectele pe termen scurt. Comisia a făcut ce a putut cu bugetul ei minuscul în raport cu PIB-ul European. Aici euroscepticii s-au lămurit cât de mică e de fapt capacitatea fiscală a UE, o construcție ancorată în politica națională, și că din puținul avut Comisia chiar a dat bani pentru statele membre.
„Vedem peste tot salarii din privat garantate de stat și măsuri de susținere directă a firmelor de neimaginat acum câteva zile” E clar că normal ar fi ca pe lângă mai mult spațiu fiscal să avem un buget european mai mare pentru a face față crizei care se conturează. Austerul Pact European de Creștere și Stabilitate, care era piatra angulară a regimului macroeocnomic european care constrânge cheltuielile publice, a fost suspendat.
Banca Centrală Europeană pompează bani în sistemul financiar pe o scară extraodinară. Până și Banca Națională a României intervine să susțină datoria statului român pe piețele secundare. În ciuda conservatorismului german sau olandez la nivel comunitar, nu m-ar mira să avem degrabă intervenția masivă a Băncii Europene de Investiții în finanțarea a ceea ce nu mai finanțează băncile și chiar eurobonduri care să permită finanțarea colectivă a deficitelor masive care vin cu o cădere economică cumplită. În cercurile avizate, se vorbește de 20-30% din PIB.
Vedem peste tot salarii din privat garantate de stat și măsuri de susținere directă a firmelor de neimaginat acum câteva zile. Deci, este pe ducă mai tot eșafodajul macro apărat cu cerbicie în criza irlandezo-mediteraneană. Și cam tot ce s-a scris în domeniul meu în ultimii 10 ani sugerează că vom vedea măsuri spectaculoase de susținere a creditului și cererii la nivel european, atâta timp cât Germania și rețeaua sa va fi lovită crunt. Și acum este.
În 2010-2012 nu era, căci motorul creșterii chineze mergea lin. Însă, dacă virusul nu e răpus în următoarele 6-9 luni și carantinele draconice se vor prelungi, aceste măsuri care își au originea în crize macrofinanciare, nu medicale pe scara globală, nu vor fi suficiente și vom păși într-o zonă de incertitudine macroeconomică totală. E un lac cu lebede negre dincolo de care lunetele de manual macroeconomic ortodox sau heterodox nu mai bat.
Cel mai probabil vom avea de-a face cu o economie mixtă, cu un sector public mult mai mare decât ne putem imagina acum. Regimul macroeconomic va trebui să aibă un puternic palier de planificare a cererii și ofertei pe segmentele de bunuri și servicii care să prevină colapsul social de care se teme Branko Milanovic, fostul economist-șef al Băncii Mondiale.
Există precedentele economiei de război americane din anii ‘40, a planificării indicative din Franța postbelică, plus că suntem în era BigData, în care putem face mult mai mult pe acest palier decat bunicii noștri. Evident că există și alternativa malthusiană a salvării “economiei” căsăpindu-ne pe scară mare părinții, amicii cu diabet sau probleme cardiovasculare etc., dar sper că nu suntem atât de dezumanizați încât să contemplăm în mod serios acest lucru.
-Valer Cosma: Criza de față a evidențiat vulnerabilitățile și fragilitatea unui sistem economic globalizat, precum și importanța lanțurilor scurte de consum în confruntarea cu un astfel de pericol. Care crezi că vor fi sau ar trebui să fie principalele urmări în reorganizarea producției, transporturilor și turismului în perioada post-epidemie, pentru a permite refacerea rapidă a economiei și pentru protejarea societăților în perspectiva unor crize similare în viitor?
-Cornel Ban: Dacă virusul acesta ne va hăcui pe scara prognozată, atunci ultimii treizeci de ani ne vor apărea atât ca o belle epoque a investițiilor, consumului și confortului, cât și o distopie a degradării mediului, solidarității sociale și a bunurilor publice. Lumea pre-virus avea un sistem economic care în zonele lui mai luminate se pregătea oricum de reforme drastice cauzate de criza climatică. Însă, orizontul de timp era împins tot mai departe. Iată că virusul vine, ca hoțul biblic, și strică rânduiala. Predau la Copenhagen Business School, care e un fel de pepinieră pentru elitele manageriale ale sectorului public și privat din Scandinavia. Vorbim de o regiune a lumii care, având piețe interne mici, depinde tradițional de exporturi complexe și unde ai sediul unor firme multinaționale ale căror directori țin prelegeri în campus.
Încă înainte de catastrofa aparentă din Italia, direcțiile acestor prelegeri vizau pe lângă urgența decarbonizării și necesitatea repatrierii capacităților de producție din Asia în Europa. Va costa mai mult ceea ce vindem, dar efectele pandemiilor și ale efectelor catastrofei climatice sunt mai mari pentru plățile de dividende, decât mutarea din fabricile chinezești în cele europene.
Această prognozată scurtare a lanțurilor globale de aprovizionare și valoare e un imperativ și mai mare după ultima săptămână de catastrofă. Ea ne arată că nu ai cum să garantezi securitatea medicală și alimentară (nemaivorbind de competitivitate industrială pe termen lung) cu lanțuri globale private, în condițiile unei lumi care merge spre 2 grade Celsius în plus și acum libertatea ciruculației capitalurilor și bunurilor e răvășită de un virus ucigaș.
Deglobalizarea prin regionalizare funcțională după un an de pandemie este oarecum scenariul optimist în care UE va reuși să dezvolte o capacitate europeană de garantare a funcționării lanțurilor europene de aprovizionare în așa fel încât măsuri de genul blocării exporturilor de respiratoare etc. să nu se extindă la hrană, energie etc. Rațional, deci, ar fi să se meargă pe un program masiv de securitate alimentară și medicală, care să combine un răspuns european cu rețele cât mai locale cu reziliență la șoc.
Motivul este simplu: dată fiind devastarea mediului de către mașina de producție și consum care ne structurează alegerile și mărește riscul de astfel de panemii în viitor, ar fi iresponsabil să pariem că nu vom avea alte molime chiar în cazul în care răpunem COVID 19. Rafturile cu somon pescuit în Scandinavia, ambalat în Thailanda și vândut înapoi în Scandinavia nu au un mare viitor.
Un program european masiv de sănătate publică, un fel de armată europeană Rațional ar fi și un program european masiv de sănătate publică specializat pe pandemii, care să garanteze personal și echipament la scara enormă cerută de acest virus. Un fel de armată medicală europeană, de ce nu? S-a propus acum câțiva ani integrarea în tratatele UE a unei capacități de raspuns european la pandemii dar inițiativa (tehnocrată) a murit din cauza statelor membre.
După catastrofa în desfașurare, nu ar fi mecanism de legitimare democratică mai mare a proiectului european resetat decât o Europă Medicală credibilă sub raportul resurselor și organizării, care să poată interveni prompt în fazele incipiente ale dezastrelor medicale ce vor veni pe fondul catastrofei climatice în desfașurare. Evident și investițiile naționale în infrastructură de acest gen ar trebui să fie încurajate, inclusiv prin excluderea de la calculul deficitului.
Cât privește turismul, un sector critic în Europa, nu știu ce va mai rămâne din el după colapsul companiilor aeriene și poate că nu e cel mai rău lucru, dat fiind cât de nesustenabile erau. Până și cele mai solide companii aeriene (gen Quantas) pot evita falimentul doar timp de trei luni la actualul nivel de carantinare. Soluția rațională este o rețea europeană de trenuri de mare viteză și de noapte, operate în regim de serviciu public atât pentru persoane, cât și pentru marfă.
Să fiu clar: în analiza mea plec de la studiul de la Imperial College of London. Dacă modelarea de acolo e greșită, tot ce spun aici e o exagerare, si după câteva zeci de mii de morți și niște trilioane bune cheltuite, ne întoarcem, speriați de aceste luni de oroare dar însetați de vechea viață, la ritmurile și jocurile obișnuite.
articolul a apărut în LIBERTATEA.
