Boaventura de Sousa Santos
Publicat iniţial cu titlul The New Cold War and Venezuela, 6 februarie 2019.
Situaţia actuală din Venezuela e o tragedie în curs de întîmplare, care va duce, probabil, la moartea multor nevinovaţi. Venezuela e la limita unei intervenţii militare străine, iar baia de sînge ce ar urma ar putea lua proporţii dramatice. Exact acest lucru a fost afirmat de Henrique Caprilles, cel mai cunoscut lider al opoziţiei la Nicolas Maduro, atunci cînd spunea că preşedinţele-paiaţă Juan Gaidó face din venezueleni “carne tun”. Iar el ştie ce vorbeşte. Ştie, de pildă, că Hugo Chávez lua foarte în serios soarta experienţei de socialism democratic a lui Salvador Allende din Chile. Mai ştie că, printre alte măsuri, Chavez a înarmat civilii prin crearea miliţiilor, care pot fi dezarmate, desigur, însă nu fără a opune rezistenţă. Şi mai ştie că, în ciuda suferinţei teribile din ţară, cauzată de amestectul toxic de greşeli politice domestice şi presiunea externă – mai ales printr-un embargo văzut de Naţiunile Unite drept inacceptabil din punct de vedere umanitar – poporul venezuelean rămîne pătruns de sentimentul profund al unei mîndrii naţionaliste, respingînd cu vehemenţă orice intervenţie străină.
Confruntîndu-se cu distrugerea iminentă a vieţilor inocente, democraţii venezueleni care se opun guvernului bolivarian îşi pun cîteva întrebări la care e greu de răspuns. De ce au abordat Statele Unite şi acoliţii lor europeni o poziţie agresivă şi maximalistă, care face imposibilă, din start, o soluţie negociată? De se dau ultimatumuri, cu tonalităţi din timpurile imperialiste, care evocă amintiri amare pentru poporul portughez? De ce se refuză propunerea de mediere înaintată de Mexic şi Uruguay, a cărei premisă e tocmai respingerea războiului civil? Cum a ajuns un tînăr, necunoscut de venezueleni pînă acum cîteva săptămîni, membru al unui mic partid de dreapta numit Voluntar Popular, care a fost implicat în violenţele stradale din ultimii ani, să se autopronunţe Preşedinte al Republicii, după o convorbire telefonică cu vicepreşedintele Statelor Unite, şi de ce sînt atîtea ţări gata să îl recunoască drept preşedinte legitim al Venezuelei?
Doar timpul ne va spune. Dar ceea ce ştim deja e direcţia din care vor veni răspunsurile. Deşi e puţin cunoscut în propria sa ţară, e clar că Juan Gaidó şi partidul său de extremă dreaptă, care a susţinut în mod deschis intervenţia militară împotriva guvernării, sînt favoriţii Washingtonului pentru efectuarea oribilei politici a “schimbării de regim” în Venezuela. Aceasta se înscrie direct în istoria intervenţiilor Statelor Unite pe continent, o armă de distrugere în masă a democraţiei, de fiecare dată cînd democraţia însemna apărarea suveranităţii naţionale şi opoziţia la deschiderea liberă a resurselor naturale ale ţării pentru companiile nord-americane. Nu e greu să conchidem că problema nu e apărarea democraţiei venezuelene, ci petrolul venezuelean. Venezuela are cele mai mari rezerve de petrol din lume (20% din rezervele lumii, faţă de 2% deţinute de SUA). Accesul la petrolul din Orientul Mijlociu a dus la pactul în sînge făcut cu cea mai rea dictatură din regiune, Arabia Saudită, şi la devastarea Irakului, Siriei şi Libiei în Africa de Nord; următoarea victimă ar putea fi Iranul. În plus, în timp ce petrolul din Orientul Mijlociu e mai aproape de China decît de Statele Unite, petrolul din Venezuela e în pragul Statelor Unite. Forma accesului la diferite resurse a variat de la o ţară la alta, însă scopul strategic a rămas mereu acelaşi. În Chile, a fost nevoie de o dictatură sîngeroasă. Mai recent, accesul la vastele resurse minerale ale Braziliei, la Amazon şi stratul pre-sare, a dus la ascensiunea unui alt favorit al Washingtonului, Sérgio Moro, de la judecător necunoscut la figură de notorietate naţională şi internaţională. Moro a cîştigat astfel accesul la informaţii care i-au permis să devină pedepsitorul stîngii braziliene, deschizînd calea pentru alegerea unui susţinător deschis al dictaturii şi torturii, o persoană gata să vîndă bogăţiile ţării şi să formeze o guvernare care îl include pe favoritul pro-American.
Dar confuzia celor mai mulţi democraţi venezueleni e legată de Europa, mai ales fiindcă Europa a fost activă în negocierile dintre guvernare şi opoziţie din trecut. Ei ştiu că multe dintre acele negocieri au eşuat din cauza presiunii SUA. De unde întrebarea: şi tu, Europa? Ei ştiu foarte bine că, dacă Europei i-ar fi păsat cu adevărat de democraţie, ar fi rupt demult legăturile sale cu Arabia Saudită. Iar dacă Europei i-ar fi păsat de uciderea în masă a civililor nevinovaţi, nu ar mai fi vîndut demult Arabiei Saudite armele folosite pentru continuarea războiului său genocidal în Yemen. Dar poate că au sperat că responsabilităţile istorice ale Europei faţă de fostele colonii ar produce o anumită reţinere. În loc de aceasta, ce e cu alinierea asta totală, cu o politică al cărei succes e reprezentat de nivelul de devastare a ţărilor şi vieţilor?
Va deveni tot mai clar că motivul acestei alinieri e noul Război Rece care a izbucnit între Statele Unite şi China. Unul dintre centrii săi e situat pe continentul latino-american – iar prin aceasta, noul război rece seamănă cu predecesorul său: el nu poate fi luptat direct de puterile rivale (în acest caz, un imperiul în declin şi unul în ascensiune). E un război prin intermediari (proxy war) care trebuie să fie purtat de aliaţi, mai precis de guvernele de extremă dreapta din America Latină şi Europa, de o parte, şi Rusia, de celalaltă. Niciun imperiu nu e un imperiu bun în ochii acelor ţări care nu sînt suficient de puternice pentru a beneficia cu adevărat de rivalitate. În cel mai bun caz, vor încerca să profite de cel mai apropiat aliniament. Iar aliniamentul trebuie să fie complet pentru a fi eficient. Cu alte cuvinte, mai bine să pierzi şaua decît calul. Iar acest lucru e la fel de valabil pentru Canada ca şi pentru ţările europene.
În general, m-am simţit bine reprezentat de guvernul ţării mele, la putere din 2016. Cu toate acestea, legitimarea unui preşedinte-paiaţă şi unei politici ce va duce, cel mai probabil, la o baie de sînge, mă face să îmi fie ruşine de propria guvernare. Unica mea speranţă e ca vasta comunitate de imigranţi portughezi din Venezuela să nu sufere din cauza acestei diplomaţii necugetate, pentru a nu folosi un cuvînt mai puternic şi mai potrivit pentru descierea acestei politici internaţionale.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
Articolul a apărut inițial pe CriticAtac.ro.
