În primele trei zile nu ne-am dat seama că vara venise.
În a patra au dat foc la corturi în timp ce dormeam.
Nu noi, ci păsările au văzut,
copacii sub care am făcut dragoste au văzut,
băncile pe care am făcut dragoste au văzut.
Ne-am adunat, eram de-a dreptul surprinși de asta.
În ziua a cincea poliția a atacat.
Aveau mașini blindate, tunuri de apă, gaz portocaliu, gloanțe de cauciuc,
noi aveam fraternitatea și măștile de gaz.
Am strigat „Iubire excesivă împotriva forței excesive”.
Am pierdut Parcul, apoi l-am luat înapoi.
Culorile, obișnuite să se iubească două câte două, sau amestecat.
Dar încă mai erau destule zile în care să strigăm: curcubeul nu e o boală a cerului.
În ziua a șasea, am învățat că laptele și antiacidul sunt bune
când primești în față spray cu piper;
din pietrele pavajului am făcut o baricadă.
Am văzut oameni care se încăpățânau să reziste – purtau steaguri turcești și kurde
și dansau împreună.
În a șaptea zi, mama a-nvățat să folosească Facebookul.
Am aflat că dacă pui gaz lacrimogen în găleți umplute pe jumătate
și le acoperi cu pături ude
nu vor sări-n aer.
Tata s-a alăturat protestelor.
În Parc, atunci când le vorbea prostituatelor
Spunea, „Nu cred că guvernatorul acesta e un fiu de-al vostru.”
Acele surori ale noastre îl plăceau mult pe tata, iar eu îl iubeam și mai mult.
Când au dat foc la corturi, prim-ministrul nu și-a dat seama că
și fitilul lumânărilor sfinte din noi
pe care le-am uitat, după ce l-am hrănit, s-a aprins odată cu ele.
Până când flacăra nu a devenit vizibilă, nici noi nu ne dăduserăm seama, și deveniserăm una:
unii au sărutat un homosexual pentru prima dată,
unii au sărutat un revoluționar pentru prima dată,
unii au sărutat un naționalist pentru prima dată,
unii au sărutat un fan Fenerbahçe pentru prima dată,
dar cred că atunci toți au sărutat pentru prima dată,
iar copacii au râs în hohote.
În ziua a opta cineva a postat pe peretele prim-ministrului:
„Când mai veniți, să vă puneți cenușă-n cap.”
Banii nu erau de nici un folos în parc,
un nou limbaj a fost inventat în parc,
nimeni nu a comis nicio crimă în parc,
poliția ajunsese să urască acest parc.
În timp ce privea surprins cum piesele acelui puzzle
– cândva împrăștiate – se adunau la un loc, formele
potrivindu-se la fix, în exaltarea de a găsi piesele care lipseau
a văzut cum petele lui mici și neînsemnate deodată alcătuiau
imaginea întreagă.
În ziua a noua, când mama ei s-a întors din Bulgaria,
Zerrin a lăsat alergiile și pe copii acasă
și a venit cu mine la Taksim.
I-am spus, „Cât de frumos e să participi la proteste cot la cot cu dragostea vieții tale”
Ea mi-a răspuns, „Cât de frumos e să-i spui soției tale, chiar și după cincisprezece ani,
«dragostea mea».”
În ziua a zecea prim-ministrul încă mințea.
În ziua a unsprezecea prim-ministrul încă mințea.
În ziua a douăsprezecea prim-ministrul încă mințea.
În ziua a treisprezecea am încetat să mai ascultăm ce zicea prim-ministrul.
Timp de trei zile și trei nopți am plâns pentru Ali Ismail.
În ziua a șaisprezecea guvernatorul ne-a spus să venim să ne luăm copiii. Ne-am dus.
Am auzit un recital de pian undeva lângă monumentul Republicii,
pentru ca mai târziu să auzim că și pianul fusese arestat.
În ziua a șaptesprezecea mamele au format un lanț uman în jurul Parcului.
În ziua a optsprezecea am făcut din Hotel Divan adăpostul nostru.
după care
am încetat să mai numărăm zilele.
Ziua lucram, iar noaptea mergeam la proteste.
Cursul valutar era în scădere, dolarul în creștere.
În Brazilia, în Bulgaria, în Egipt,
ceva se întâmpla.
În fotografii, mâinile mele par două frunze.
Gökçenur Çelebioğlu este un poet turk. Poezia Jurnalele Rezistenței a fost tradusă în română de Claudiu Komartin.
