Cucuruz pe frontul de est

[label shape=”” type=””] Lina Vdovîi [/label]

 

Doroțcaia e un sat moldovenesc cu dublă personalitate.
E situat în Republica Moldova, la stânga Nistrului, pe malul separatiștilor transnistrieni.
Oamenii de acolo vor să se unească cu Transnistria.
Satul are un primar la Primărie și-un lider de „soviet local”,  o școală cu două directoare, un falnic monument
al eroilor sovietici, precum și o mână de țărani derutați cu câte două cetățenii: moldovenească și nistreană.
Hăituit de puterile din Vest și Est, linie de front în cel de-al doilea Război Mondial și în conflictul din 1992,
ăsta-i locul în care se ciocnesc civilizațiile.

„Ei te cheamă, scuzați, în Evrojopa (n.r.- „curul Europei”), dar nu Europa” cloncăne în microfon, cocoțat pe-un gard  de beton,  Piotr Dobrinschii, liderul sovietului local din Doroțcaia – o instituție fantomă, practic inexistentă.  E 4 aprilie 2014, primăvara abia mijește ochii, iar centrul satului e plin de broboade colorate înnodate sub bărbii. Dobrinschii, mujic în bluză de trening și pantaloni de stofă, le-a adunat să le explice de ce-i mai bine în Transnistria decât în Moldova și ce-ar putea face ei, cetățenii onorabili ai satului, ca să se unească cu separatiștii.

Broboadele de lână îl ascultă cu atenție de școlărițe, râd în unison când aud de Europa și-l aplaudă pe Dobrinschii ca pe tătucul vremurilor comuniste. Ele vor referendum.

În spatele sătenilor adunați la protest, sacouri negre, apretate, pășesc nervos și cârâie. Cuvintele se rostolesc din boxe ca niște buzdugane. „Tz, tz, tz”, șuieră sacourile pântecoase. Peste câteva minute, apare și primarul satului, Andrei Leșco, reprezentantul autorităților de la Chișinău. Urcă pe scările Casei de Cultură și smucește microfonul de la Dobrinschii: „eu sunt obligat, ca primar legitim, să asigur ordinea publică, să asigur microfoane, să mă asigur că noi, dacă dezbatem la adunare, avem reprezentanți care vin să audă ce vrem și ce cerem. Noi dorim de la Republica Moldova să ne asculte inima, durerea și jalea, cum plânge Vera”. Basmalele înnodate îi adulmecă vorbele cu neîncredere.

„Sau treceți în Transnistria!”, aruncă mai în glumă, mai în serios, primarul ales, neștiind că cetățenii atâta așteaptă. Pe loc, liniștea se umple cu un vuiet erupt din plămânul amărât al adunării. „Transnistria! Da! Vrem în Transnistria! Transnistria!”

Leșco împietrește. „Iar voi rămâneți în Moldova!”, scuipă cineva la final cu satisfacție și femeiuștile chicotesc înveselite.

“Nu despărțiți pământul”

Țăranii s-a strâns pentru că nu mai pot să-și lucreze pământul. Chișinăul și Tiraspolul aveau un parteneriat care le permitea să lucreze cele 2600 de hectare situate după graniță. Înțelegerea a expirat în decembrie. La o săptămână după adunarea șefului de soviet, cei de la Chișinău au organizat propria întrunire în sala Casei de Cultură, edificiu prezent în orice localitate respectabilă.

În semibezna de pe scenă, fețe serioase, viceminiștri din toate ministerele de la Chișinău, au explicat că într-o democrație tânără, lucrurile se mișcă greu, dar se mișcă. Că Guvernul face tot ce poate. Că trebuie să fie patrioți. Că „trebuie să înțelegeți, oameni buni”. Că.

Problema e că sătenilor li s-a luat. Ei au o chestiune concretă care-i frământă și pe care o vor rezolvată.Separatiști, ruși, români, pentru ei toți sunt aceeași apă. Pământurile, în schimb – terenurile aflate pe teritoriul  pe care le-au cultivat o viață și pe care n-au mai pășit din decembrie – sunt tot ce au mai de preț.

„La masa de negocieri în formatul 5+2 nu s-a ajuns nici până astăzi la o înțelegere. Țăranul, ca să are, să semene, să strângă roada, trebuie să închirieze cota parte de la transnistrieni. Dar asta înseamnă să-și piardă dreptul de proprietate, practic. Doar e pământul nostru”, spune directoarea liceului din Doroțcaia, Viorica Bacioi.

Ceremonia se încheie cu poezia recitată de nouă pitici de șapte ani. Stau drepți ca niște matrioște. Uniforme negre, fundițe albe, codițe blonde, pistrui pe nas.

„E plin de lacrimi Nistrul/ Și valea-i numai jale/ Căci e stropit cu lacrimi/ Tot ce vedeți în cale”

Microfonul se plimbă la fundița de alături care continuă, cu voce de ied.

„Să stăm la straja țării/ La tot ce este sfânt/ Nu despărțiți voi, oameni/ Al nostru sfânt pământ”

Sătenii se cutremură. Li se face pielea de gâscă. S-au activat motorașele. Se ridică în picioare, iar finalul e spart de aplauze.

„Trăiască moldovenii/ Și-a lor credință mare/ Din stânga și din dreapta Nistrului/ Până la mare”

Satul arde, cine se piaptănă?

Pe hartă, Doroțcaia arată ca un hrib ogârjit, răsărit nătâng după o burezeală și tăiat mișelește în două din ’92 încoace. Pălăria e într-un capăt, cu pământ arabil pe care separatiștii au pus ochii. Trunchiul e în celălalt, în Moldova. Pe trunchi cresc gospodării cu vite, orătănii, iarbă de cosit. Țărani care se adună-n centrul satului și discută despre cum și-ar putea lucra pământul.

E-un loc frumos, liniștit, de graniță, cu vreo 3000 de suflete. Te plimbi pe drumul central, iar pe marginea lui dospesc în tihnă Poșta, un mic Muzeu de Istorie înghesuit într-o cocioabă, o falnică Casă de Cultură, o Primărie cu pereți roz, camuflată de niște stufăriș, un ditamai memorialul dedicat celor peste „700 de eroi sovietici care au căzut pentru eliberarea satului”. Andrei Berzan, directorul Muzeului de Istorie, îmi spune că pe ulițele satului au mărșăluit, în 1941 și 1944, soldați germani, militari sovietici, apoi în 1992, trupe moldovenești și separatiști transnistrieni.

Tihna din centru e doar o iluzie. În realitate, viermuiala din casele și inimile oamenilor n-are unitate de măsură. Cetățenii sunt împărțiți. Cei care se tem ca dracul de tămâie de „homosexualii și fasciștii din Europa”au în buzunarele de la piept pașapoarte nistrene. Datorită acestora, primesc pensii mai mari și visează la victoriosul viitor în care Transnistria se unește cu Rusia.  Vor referendum, în sat circulă niște liste misterioase cu semnături.

Ceilalți, cetățenii moldoveni, se tem de război. Își văd de case și gospodării, dar stau cu frica-n sân. Mai ales de când cu nebunia din Ucraina. Se plâng că ei mereu au fost înghesuiți, striviți, călcați de galoșul sovietic ori amenințați cu steluțele Europei. Îmi amintesc cumva de replica învățătoarei de istorie din liceu: „Principatele Române au fost întotdeauna zonă de tampon”. Așa-i și Doroțcaia, un tamponaș mai mic.

„Situația e proastă, fasciștii sunt de vină”

Ajung în sat pe la 10 dimineața. Pe strada principală, mă ia în primire un handrălău cu șapca trasă hoțoman pe un ochi. Mă vede cu camera la gât și rucsacul în spate. „Spik ingliș?” întreabă cu un accent asemeni sunetului pe care-l scoate lama cuțitului ros de piatră. Se bălăngăne în fața mea. Nu știu dacă-i beat ori doar puțin scrântit. Cert e că mă urmează bombănind surd în barbă și mă duce la o bătrână strigată Ana Ivanovna.

O întreb câți ani are, dar femeia e superstițioasă: „of, azi e luni, nu se numără”. Plivește iarba în afara curții, pe sub gard de lemn cu uluci de lemn rășchirați, ca niște dinți lipsă. Corpul îndesat al bătrânei e acoperit de flori. Broboada e albastră cu maci și mușețel, halatul e negru, cu lalele, pe fustă se înghesuie niște corole albe.

„Situația e proastă. Au interzis poporului să-și lucreze pământurile. Păi, din ce să trăim? Eu am lucrat un cârd de ani în colhoz, iar acum nu mă pot duce”, se tânguie. O întreb dacă i-ar fi mai bine cu Transnistria. „Doroțcaia trebuie să fie cu Dubăsariul! Cu Transnistria am fost, cu Transnistria vrem să fim!” Brusc, imagini răzlețe din conflictul din 1992 îi întrerup discursul. Își amintește cum soldații moldoveni i-au distrus casa. Gloanțele au pătruns prin geamuri și-au aterizat în fotolii. I-au stricat frigiderul. Arată spre grădină și-mi zice că au stat ascunși taman în curtea ei.

Ana Ivanovna are cetățenie transnistreană. „Eu am pensie bună, acolo gazele nu-s așa scumpe, apa-i mai ieftină… Dacă trecem în nația României, apu gata! Io-s moldovancă și toată viața am fost așa, da’ am avut adunare în sat și oamenii spuneau că suntem români. Io nu cred așa ceva!” Iar de vină e și televizorul. Acolo a auzit că dacă vin românii, se vor pune taxe pe găini și cap de vită.

Începe să plângă. Se sprijină de sapă și-și duce palma la ochi. „Fasciștii sunt de vină”. Fasciștii i-au distrus casa, copacii din grădină – „toții merii, toți cireșii, toți prăsazii!” – iar acum stă cu frica-n sân. „Oamenii răi au arme. Oamenii răi în primărie, la conducere. Trebuie dați afară. Numai eu știu cât am tras, am ajuns să nu pot dormi noaptea de teamă că-ncep iar să se împuște”.

Școala pe patru roți

Liceul din Doroțcaia e, la rândul lui, special. Dimineața, de la 8:00 la 13:45, pe holurile înguste aleargă gălăgios elevi din sat. Vreo 300. Au pauze mai scurte, căptușite-ntre lecții, pentru că trebuie să elibereze clădirea. După-amiază însă, la porțile școlii opresc trei autobuze, două vechi și unul mai nou. Niște vehicule scorojite, adormite pe exterior și mustind de viață pe interior. Din ele coboară vitejește 160 de elevi și învățătorii liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din orașul Grigoriopol, luat de separatiști. Vin în Doroțcaia ca să poată studia în limba română. Au fost alungați din Transnistria.

„Noi am activat clandestin din 1996 până în 2002. Ne-am ascuns în școala din Grigoriopol, fără aprobare de la separatiști. Din 2002, venim aici. Împărțim, practic, liceul”, îmi spune directoarea Elena Cercavschi. E-o doamnă de care am auzit prima dată de la membrii Asociației Promo-LEX. „O luptătoare”, mi-a zis Alexandru Zubco, jurist în cadrul asociației. A fost reținută și arestată de membrii securității din Tiraspol.„N-a știut nimeni timp de o săptămână unde mă aflu”, își amintește și colțurile buzelor se lasă în jos, formând o paranteză. Au chemat-o la interogatorii, o sună-n miezul nopții, e mereu în alertă.

Dacă Doroțcaia va intra în componența Transnistriei, cele două școli vor muri. Deși nu-i place situația actuală – „e umilitor să treci vama zilnic și să trebuiască să arăți pașaportul” – învățătorii se ambiționează și vin cu manuale, cataloage și copii, până pe teritoriul Moldovei. Înghesuiți ca niște linguri în sertarul de bucătărie, dar în siguranță.

Facem turul claselor. Unele mustesc de elevi dornici de carte în limba română, în altele bate vântul. Scaunele sunt ridicate pe bănci, un grup de fetițe roiesc în jurul profesoarei. Directoarea-mi explică că mulți dintre părinți ascund faptul că-și trimit copiii la aceaștă școală. Cei mici habar n-au ce se întâmplă la o aruncătură de băț, dar profesorii urmăresc cu frică evenimentele din Ucraina.

„Ucrainenii-s proști că nu au învățat de la noi în 1992”, spune directoarea Cercavschi. Acum s-au procopsit și ei cu republică separatistă. Piticilor le place să vină cu autocarele. Fac bazaconii pe scaunele cu stofă învechită, își povestesc daraverele din seara precedentă și pupă geamul cu degetele neastâmpărate.  Gabriela, „7 ani și puțin”, a terminat orele la 17:00 și trebuie să aștepte până la plecarea primul autocar. Are voce zglobie ca atmosfera de Crăciun: „când ajung acasă, nu mă mai joc, mă pune mama să fac temele”. În curte, copiii aleargă ca niște pui de vrabie și se rățoiesc.

  „Suntem morți dacă trecem la Transnistria.”

Îl sun pe primar, după ce vizita de dimineață s-a lăsat cu „nu e” și „nu știm când”. „Eu nu vorbesc cu presa! Eu-s supărat! Nu-s la primărie, nu mă mai căutați”, țipă-n telefon  supărat foc și pară. Nu-l văd, dar îmi și imaginez aburii ieșindu-i din urechi ca dintr-o locomotivă. Urc dealul cu pas alert, intru-n primărie și aterizez din viteză, puțin cam amețită, în biroul șefului.

„Știți ce-am învățat eu la școală în Iași, dom’ primar? Că un jurnalist bun e cel care dacă-i dat afară pe ușă, intră pe geam”. Zâmbesc cât pot eu de frumos, îmi pun rucsacul pe masă, scot carnețelul și mă așez pe scaun.

Rânjește dostoievskian: „dar de unde știai că sunt aici?”

E furios. Spune că presa pune sare pe rană. Oamenii-s confuzi și derutați. „Ziarele au scris că tot satul Doroțcaia a vrut alipirea și primarul s-a opus. Dar eu am făcut adunare. Nu sunt împotrivă, pur și simplu nu pot să trec sub jurisdicția unei țări nerecunoscute. Voi face o adunare și dacă vor să treacă în Transnistria, îmi dau demisia. Nu vreau să fug ca Ianukovici pe drumuri”.

Îmi spune că Dobrinschii e numit de administrația din Dubăsari, dar nu are niciun fel de putere. „Dacă are soviet, atunci trebuie să aibă secretară, contabil, buget. Dar el umblă prin sat și amăgește oamenii, atât”. E un șarlatan. Spune că cei care vor referendumul sunt trei în cruce. Iar primarului îi este frică. „De unde să știu eu ce-o să fie mai departe? Poate Ucraina se duce cu Europa și Transnistria e strânsă de gât. Pe urmă, oamenii ăștia or să vrea să se întoarcă la pensiile din Moldova, ai?”

Îi fac câteva poze pe furiș când iese la țigară. Face niște calcule rapide. Pensionarilor le convine să aibă cetățenie pentru că primesc cam de trei ori mai mult pe lună. „Suntem morți dacă trecem la Transnistria. E o situație strașnică”, încheie și suge cu nesaț din țigară.

Numai vitele trec vama

Paradoxul celor două cetățenii care se reunesc armonios într-o familie mă așteaptă chiar la colț, la vânzătoarea Valentina. Flancată de Chupa-Chups, pufuleți Cristinel și Cristinuța, șervețele O’Fresh, batoane de salam și un roman rusesc cu coperți îngălbenite „Avem același sânge”, femeia are pașaport transnistrean, iar soțul, veteran din conflictul de pe Nistru, n-are de ales, se mulțumește cu cetățenia moldovenească.

„Nu ne dau voie, idioții, să semănăm. Am luat grăunțe, dar nu putem merge. Numai vitele trec vama”,se tânguiește cu fața pleoștită. Totuși, femeia are pensie echivalentul a 150 de dolari. Dacă se baza pe bărbat, susține, mureau de foame. Așa, „el o fost la război, dar dacă ăștia-i dau pensie mizeră..” Unul luptă pentru integritatea teritorială, neam întregit, etc. , celălalt face ceva pe ea, cum ar veni.

Valentina face calculele rapid la un abac. Înainte să mă strecor afară, prind momentul de sinceritate supremă:„dacă s-ar alipi Moldova la România și satele astea ar rămâne cu Transnistria, ar fi bine pentru noi.”

La poarta sovietului suprem

„Vezi că fuge de presă. L-au alergat jurnaliștii pe după Casa de Cultură după primul protest și-a tăcut mâlc”, mă avertizează tovărășește primarul. Dar trebuie să fac o încercare, așa că încep să întreb de liderul de soviet din poartă-n poartă. L-oi găsi eu și poate-l conving, mă tot îmbărbătez. Cu obrazul rumen mângâiat de ultimele raze, oamenii îmi spun că omu-i bun, că i-a ajutat pe unii să-și găsească de lucru prin Transnistria și că poate, poate și-or recăpăta și terenurile.

O femeiușcă-n galoși și capot roșu ca para mă ia de braț și mă întreabă suspicios: „Te de-a cui ești, fetițo? Cu cine ții?” Îi spun că nu m-am decis încă, de asta vreau să-l găsesc pe Piotr Dobrinschii. „Aha!”, se dezumflă și-și îndreaptă spatele gârbovit. „Eu am fost la adunare și am și pasport de Transnistria. Tovarășul Dobrinschii e de ispravă, să știi. Ne-o găsît de lucru, ne-o promis că ne unim dacă semnăm listele celea. Toată ziulica aleargă pentru noi”.

Într-un final, îi dibuiesc poarta – albastră, cu inimi și romburi verzi. Niște câini mă latră de-mi vine să o iau la fugă, dar am noroc de nevasta șefului sovietului. „Nu-i acasă!”, țipă din pragul casei. „Și nici nu dă interviuri! A zis că o să dea când o să aibă birou!” Strânge niște flenduri murdare în mâini. O întreb când vine, o rog să-l sune, îi spun că am vorbit cu primarul și corect ar fi să mă întâlnesc și cu el. „Nu vorbește cu jurnaliștii”, azvârle cu putere de parcă bate niște covoare.

Mă sprijin de gura kamazului galben parcat lângă poartă. Aștept jumătate de oră. Aud șușoteli în curte, câinii care se gudură a joacă pe lângă cineva și între două romburi și-o inimioară răsare o tânără cu ochi albaștri. Mă ia pe sus: „ce faceți, n-ați înțeles că nu vrea?” De ce nu vine să-mi spună treaba asta singur, întreb cu voce de mironosiță. „Că n-are birou. Când o să primească, atunci o să discutați. Tata lucrează mult ca să facă bine oamenilor” și se întoarce brusc, lăsându-mă în plop.

Muzica mai tare

Îmi adun catrafusele-n rucsac și mă car. După ce-am pierdut ultimul microbuzul-rutieră spre Chișinău  ies să fac autostopul. Un flăcău cu căutătură blândă mă duce până-n Coșnița, următorul sat, și mă lasă pe marginea șoselei. Opelul lui e singura mașină care taie orizontul timp de jumate de oră.

Soarele își face razele ghem și se culcă după dealuri, iar în mine crește teama că va trebui să înnoptez pe malul stâng, la trei măsele de separatiști, în lanul de porumb. Curând însă, aud sforăitul unui motor. Un nistrean oprește lângă mine și mă-ntreabă în rusă dacă Kishinev. Da, tovariși, Kishinev. Îi trimit mamei sms, just in case: „M-a luat un transnistrean. Dacă nu ajung acasă, mă cauți la ei”. N-a fost nevoie și nici n-a trebuit să născocesc minunății. Omu’ a dat muzica mai tare – niște rock rusesc de calitate – și s-a descotorosit de mine în Kishinev.

 

Preluat de pe casajurnalistului.ro cu acordul autoarei.

 

Text şi fotografii de Lina Vdovîi.