DEZBATERI RECENTE SOCIAL

Ortodoxie sau moarte? Ortodoxie sau modernizare? Stat modern sau religarhie?

Autor: Vasile Ernu
[label shape=”” type=””] Vasile Ernu [/label]

 

Zilele acestea relația Stat-BOR (Biserica Ortodoxă Română) a scandalizat a cîta oară. Au avut loc două evenimente strigătoare la cer. Primul: “Protocol ținut secret de Ministerul Educației și Patriarhia Română. Ce prevederi au apărut: preoții și ierarhii bisericești vor putea veni în inspecție la orele de religie, iar postul profesorului de religie depinde de avizul ierarhului local” (HotNews). 

Doi: pe site-ul oficial al Inspectoratului Școlar Tg Jiu citim

În atenția profesorilor de Religie Vă rog ca până la 15 februarie să îmi trimiteți situația din unitățile de învățământ unde predați cu următoarele:

– situația cultelor neoprotestante în școală,
– numărul familiilor eterodoxe din localitatea respectivă şi dacă acestea dispun de casă de rugăciune,
– numele pastorului
– felul şi frecvenţa activităţilor prozelitiste (acolo unde ele există),
– implicarea preotului paroh în relaţia cu şcoala şi în activitatea de combatere a acestui fenomen. Eu voi trimite Mitropoliei situația pe care o voi primi, de aceea vă rog să respectați termenul și rog seriozitate!

Halucinant. Punctual, la temă, recomand acest text. Dar să o luam de la capăt să vedem cum stăm cu acest tandem Stat-Biserică (BOR).

Intro

Una dintre cele mai sensibile probleme şi teme din spaţiul pravoslavnic este relaţia dintre Biserică şi Stat/Putere. Nimic nu naşte în zona noastră animozităţi şi reacţii mai dure decît criticile la adresa BOR-ului. Criticile cele mai acute din mediul laic aduse BOR-ului se axează exact pe această relaţie Stat-Biserică. (Reacţia recentă a unui grup important de ONG-uri privind acesta problemă o puteţi citi aici). De ce BOR se comportă cum se comportă în relaţia cu statul Român modern? Ar fi multe cauze, însă cele mai importate sînt legate de cîteva elemente centrale ale nucleului ideologic al Bisericii care o face să se poziţioneze politic într-un anumit raport cu Statul. BOR, biserica majoritară din România, se consideră legitimă în demersul său politic pentru că ea crede, iar acest lucru este o cutumă acceptată de mai toată lumea, că: a) a avut o funcţie esenţială în construcţia etno-naţională (rolul ei la naşterea naţiunii române: a fi bun român presupune automat a fi ortodox); b) a avut o funcţie politică majoră (rolul important pe care l-a jucat în formarea statului român); c) a avut o funcţie cultural-educativă importantă (rolul central jucat de BOR în cultura şi educaţia din România). BOR, care se sprijină pe o populaţie majoritară declarată ortodoxă (conform recensământului din 2002, 18.806.428 de cetățeni, reprezentând 86,8% din populație), îşi legitimează deci poziţia de putere pe aceste elemente ideologice centrale în demersul său politic faţă de Stat, cetăţenii şi instituţiile acestui stat sau alte organizaţii politice, non-guvernamentale, economice etc. Demersul său este fireşte legat şi de numărul mare de cetăţeni care se declară ortodocşi, însă atît BOR cît şi Statul confundă deseori statutul de cetăţean cu cel de apartenenţă religioasă, pentru că separaţia dintre cele două nu a existat niciodată în România. În această relaţie e adevărat că şi Statul are o doză mare de vină (vezi: Trebuie criticat statul, nu doar BOR de Florin Poenaru).

Ar mai fi un lucru important de spus legat de acest subiect. Acest comportament politic se datorează poate şi faptului că BOR nu s-a confruntat aproape niciodată cu o critică dură sau cu o formă de (re)presiune cu adevărat radicală, care să o forţeze săşi regîndească misiunea, rolul, strategia şi organizarea proprii într-un context nou politic, social şi economic. Cu alte cuvinte, BOR nu a cunoscut niciodată, aşa cum a făcut-o Biserica Catolică, o mişcare precum Reforma. Şi niciodată în România nu a existat un proces real de separare a Bisericii de Stat, aşa cum s-a întîmplat în spaţiul occidental (dar nici acolo nu există o separare foarte clară), ea fiind mereu, chiar şi în perioada comunistă (cu mici excepţii), prezentă la masa Puterii.

Întrebările care decurg din această situaţie sînt multiple. Le aud în diverse locuri şi dezbateri. Este legitim demersul politic şi economic al BOR? E posibil ca într-o Românie care se pretinde modernă, în a cărei Constituţie este prevăzută separarea Bisericii de Stat, BOR încă să joace o funcţie politică, economică şi socială atît de importantă? Este posibilă o modernizare a unei Românii ortodoxe? Este compatibilă ortodoxia cu modernismul? Care este funcţia BOR, de fapt, într-un stat modern? Dar să le luam pe rînd

Ortodoxie sau moarte!

Ortodoxie sau moarte!(Ορθοδοξία ή θάνατος!) este o lozincă apărută la Muntele Athos în 1972: Monahii de la Esphigmenu ridică steaguri negre pentru a protesta împotriva rugăciunilor comune ale patriarhului Atenagoras şi papă” (scurtă istorie aici). Lozinca este de fapt o parafrazare a sloganului Libertate sau moarte, strigat la revoluţia de la 1821 din Grecia. Mi-am adus aminte de această lozincă pentru că în Rusia şi Serbia, după 1990, ea a devenit motto-ul conservatorismului ortodox şi al patriotismului panslavist, în care ortodoxia are un rol esenţial şi central. Tricourile negre cu inscripţii albe Ortodoxie sau moarte!pot fi văzute însă nu doar în zona conservatoare, ci şi în zona glamour, unde apartenenţa la ortodoxie a devenit un breloc identitar necesar. La noi, acest spirit a funcţionat bine mai ales în perioada legionară, în care BOR a fost un partener şi un element cheie al acestei mişcări, iar acea perioadă este cea mai neagră pagină a istoriei sale. (Protestele grupurilor apropiate BOR care au avut loc la MŢR ne reaminteşte că nu sîntem nici noi departe de acest fenomen).

De ce spun această poveste? Pentru că ea trimite spre unul din elementele ideologice care a devenit în mîna BOR (dar asta e vizibil nu doar la ortodoxia română, ci şi la cea rusă, greacă, sîrbă sau bulgară) o armă foarte puternică şi care din păcate nu are nimic cu funcţia şi rolul central al unei biserici creştine. A nu recunoaşte rolul BOR în evoluţia şi construcţia identitară a României este fără discuţie o eroare, însă a-i oferi ortodoxiei o funcţie ontologică în construcţia identitară a poporului românnu numai că este un tip de gîndire antimodern, ci şi, din punct de vedere teologic, o erezie. Nu aş vrea să intru în această polemică lungă, complicată pe alocuri şi deseori pretenţios sofisticată. Aş spune cîteva lucruri minimale pe care, din păcate, cutuma culturală românească şi pretenţia deseori arogantă a BOR-ului ne împiedică să le vedem. Mai întîi, chiar dacă îi recunoaştem un rol important al BOR în construcţia identitară naţională”, a pune un semn de egalitate ontologică între etnie şi ortodoxism este un abuz al interpretării. E suficient să privim spre românii din Transilvania care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice. Mai sînt şi români atei şi protestanţi, aşa că poţi fi etnic român şi în afara ortodoxismului fără nici o problemă. Acest lucru îl recunoştea pînă şi Blaga, care observa că creştinismul ortodox nu este ceva definitoriu specificului naţional românesc. În al doilea rînd, creştinismului îi este specific universalismul. Dacă renunţă la universalism, creştinismul nu mai are nici un sens. Construcţiile tîrzii ale statelor naţionale şi ale unor forme de creştinism identitar-naţionale (valabil şi pentru catolici şi protestanţi) au fost mai degrabă un regres şi o deviaţie periculoasă de la mesajul şi funcţia de bază a creştinismului primar. Şi nu în ultimul rînd, acest tip de gîndire dacă ești român, trebuie să fii ortodoxcare amestecă identitatea etnică cu cea religioasă, nu este decît o erezie numită filetism. La noi această erezie condamnată de sinodul panortodox de la Constantinopol în 1872, este una oficială şi împărtăşită de BOR. Ce este marele proiect al BOR-ului: Catedrala Mîntuirii Neamului? Din punct de vedere teologic, doar o mare erezie: neamurile nu se mîntuiesc.

Cuza şi Biserica: începutul concubinajului modern

Ce ne lipseşte cu adevărat este o analiză serioasă a relaţiei Stat-Biserică în care să vedem istoria legislativă, politică, economică şi socială a relaţiei dintre cele două şi, mai ales, a efectelor ei asupra societăţii româneşti. Să luam un singur exemplu: Al. I. Cuza şi legile ce privesc Biserica. Dacă ne uităm atent la modul în care este dată şi aplicată legea Secularizarea averilor mânăstireşti(1863), vedem că Biserica este poate mai puternică decât noul Stat. Cuza, ca să poată promulga această lege, e nevoit să ducă un adevărat război diplomatic european, pentru că în sprijinul Bisericii sar cele mai importante puteri ale vremii. Marele vizir Fuad Paşa a trimis lui Cuza o scrisoare prin care declara votul Camerei drept nul şi neavenit, iar consulii generali ai Rusiei, Austriei, Angliei şi Prusiei s-au prezentat într-o audienţă colectivă la Cuza, citindu-i o adresă cu un conţinut identic. Italia a avut o atitudine rezervată, iar Franţa a fost singura ţară care ne-a sprijinit pe cale diplomatică în această problemă…” (sursa).

Noul stat întemeiat la 1856 identifică în mod corect instituţia care îi este cu adevărat concurentă, care poate avea o opoziţie serioasă şi care este poate singura putere semnificativă. Această instituţie este BOR şi, de aceea, unul din primele seturi de legi importante este legat de controlul economic şi politic al Bisericii. După legea Secularizarea averilor mânăstireşti, urmează o lege poate şi mai importantă dată de Cuza: Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România(1865). Noua lege avea doar trei articole şi au următorul cuprins: 1. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3.Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de Casaţie. Aici vedem cum pentru prima dată numirea ierarhilor şi judecarea lor se face de o instanţă civilă şi nu de una eclezială. Practic, asistăm în premieră, în România, la o încercare de subordonare a Bisericii de către Stat.

Lucrurile însă nu se vor termina aici. Biserica va porni o amplă luptă împotriva legilor lui Cuza şi îşi va negocia foarte bine poziţia şi interesele, iar Statul va fi nevoit să cedeze şi să accepte multe din cerinţele Bisericii. Aici începe o lungă istorie modernă a concubinajului dintre Stat şi Biserică, care aşteaptă încă o analiză serioasă pentru a vedea efectele asupra societăţii româneşti. Să nu uităm că argumentul forte al BOR în ce priveşte plata salariilor preoţilor de către Stat îşi are originea în această negociere, soldată cu o înţelegere între cele două părţi, înţelegere considerată pînă azi infailibilă atît de BOR, cît şi de Stat, chiar dacă de atunci au trecut multe regimuri şi multe date ale problemei s-au schimbat fundamental. Faptul că pînă şi statul comunist a respectat cu sfinţenie această înţelegere spune multe despre acest concubinaj.

Ortodoxie sau modernizare?

Într-un stat modern, a discuta despre etnie sau apartenenţă religioasă drept ceva definitoriu este total neproductiv. Într-o republică cît de cît modernă, esențială este cetăţenia, iar apartenenţa religioasă devine ceva privat, intim, secundar. Aceste lucruri din punct de vedere legal au fost rezolvate de ceva timp prin separarea Bisericii de Stat. Din păcate, însă, la noi tradiţia bizantină a acestei relaţii a făcut ca ruptura dintre BOR şi Stat să fie doar una formală. În realitate, indiferent de regim, BOR s-a bucurat de o poziţie privilegiată şi a profitat de toată bunăvoinţa puterii.

Recent un prieten, un bun cunoscător al relaţiei dintre Biserică şi Putere în spaţiul european, îmi scria un mesaj tranşant. Ideea de bază era următoarea: cea mai mare pacoste care a venit asupra noastră a fost ortodoxismul, pentru că de aici ni se trag toate problemele şi belele disfuncţionalităţii noastre ca ţară/popor. Şi venea cu un întreg arsenal clasic: etica protestantă” versus etica ortodoxă”, „ţările protestante dezvoltateversus „ţările ortodoxe nedezvoltateetc. Ştiţi tipul acesta de argumente simplificate şi deseori esenţialiste, la fel ca şi cele care văd în ortodoxie toate reuşitele şi superioritatea noastră. În concluzie, amicul meu spunea: ţările ortodoxe sînt incapabile de modernizare şi progres.

Nu pot fi nici cu acest punct de vedere de acord. Observ însă cum în ultima perioadă tot mai multe voci trag semnale în ce priveşte relaţia dintre BOR şi Stat, arătînd că situaţia a devenit tot mai alarmantă.

Cred că este naiv să crezi că ortodoxia ar putea sta în faţa modernizării, însă cu siguranţă apariţia mutanţilor socio-economico-politici Stat-Biserică pot frîna dezvoltarea a ceea ce numim Stat modern. Problema noastră majoră în acest domeniu e legată de incapacitatea reală de a separa cele două structuri foarte puternice. Practic, avem două structuri care de multe ori se suprapun, iar BOR deseori îndeplineşte funcţii pe care nu intră în atribuţiile sale, iar Statul cedează deseori propriile atribuţii în favoarea BOR-ului. Acest joc politic nociv şi incapacitate de a separa şi reveni a fiecărei structuri la funcţia şi rolul său ne arată că avem de-a face cu un Stat şi o Biserică într-un raport politic premodern. La noi, Biserica este stat în stat: fiscalizarea afacerilor BOR se face aleatoriu, fonduri de la Stat merg în diverse forme nu doar spre salarii, ci şi spre construcţii de biserici etc., BOR deţine monopol pe diverse domenii economice, fiind o prezenţă mult prea puternică în sistemul educaţional de stat, iar în viaţa politică românească o prezenţă destul de importantă. Pe scurt, la noi se încalcă principiile elementare ale separaţiei dintre Stat şi Biserică. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, problema majoră a BOR-ului stă în lipsa unui adversar serios care să o împingă spre o regîndire şi reformă internă în noul context social, politic, economic şi cultural actual. Nu mai cred că BOR poate să producă un curent critic intern care să pornească această schimbare, cu toate că asta ar fi poate varianta ideală. BOR a rămas „încremenită în proiect, cum ar zice conservatorii, şi total neadecvată discursului modern, dar şi funcţiei centrale pe care ar trebui să o aibă o biserică autentic creştină.

Stalinismul: ultima epocă de aur a ortodoxiei, care nu a mai avut loc

Una dintre problemele majore ale ortodoxiei este, din punctul meu de vedere, lipsa unui contestatar, a unui duşman real cu care BOR să se fi confruntat de-a lungul istoriei moderne (de fapt, de la turci încoace, dar nici atunci, confruntarea nu a fost religioasă, ci una politică şi economică). Spre deosebire de catolicism, care a cunoscut Reforma, o mişcare care a contribuit radical la reformarea Bisericii Catolice şi a strategiei ei în relaţie cu tot ce o înconjoară, ortodoxismul s-a bucurat de linişte, de o pace periculoasă.

Dacă ciocnirea dintre Reformă şi catolicism a dus nu numai la repoziţionarea şi regândirea Bisericii Catolice, ci şi la o dinamică politică, socială şi economică nouă, liniştea din spaţiul ortodox a contribuit mai degrabă la anchilozarea socială, politică şi economică.

Cred că multe dintre problemele noastre structurale și dintre comportamentele sociale ar trebui căutate nu în comunism, cum este obiceiul pe la noi, ci în această relaţie nonconflictuală a BOR cu sine şi cu Statul. Există un raport de subordonare reciproc suspect de periculos: Biserica primeşte bani şi privilegii de la Stat şi se subordonează cu smerenie Statului. Statul utilizează în propriul său interes politic Biserica pentru care trebuie să plătească un preţ etc. S-a creat un întreg cerc vicios intre elitele Statului şi ale Bisericii, unde există un anumit tip de politică la vîrf care a dus la un concubinaj, dintre cele două instituţii. Această suprapunere dintre Biserică şi Stat a dus la o depolitizare în rîndul enoriaşilor-cetăţeni, pentru că au început să nu mai facă distincţii între cele două şi să se comporte faţă de Stat ca şi faţă de Biserică. Cele două instituţii sînt totuşi fundamental diferite, cu funcţii diferite. S-ar putea ca una din rădăcinile apolitismului nostru tradiţional şi ale supunerii tacite să fie undeva şi în această zonă.

A existat totuşi un moment important şi semnificativ: apariţia statului comunist. Pentru prima dată nu doar că se anunţă o ruptură între Stat şi Biserică, ci apare şi un demers radical pe care Statul comunist îl întreprinde împotriva Bisericii.

Acest lucru se vede mult mai bine în URSS, unde a existat o perioadă mai lungă şi un demers cu adevărat radical. Nu fac o apreciere normativă a acestui demers, ci încerc să înţeleg ce se întâmplă. În URSS, Biserica este pusă în faţa unui duşman real a cărui politică şi acţiune este una fără precedent în spaţiul estic. Pentru prima dată, creştinul ortodox este pus în faţa unei decizii religioase care are un efect politic foarte puternic. A te declara ortodox, a fi parte a Bisericii înseamnă a-ţi asuma un mare risc şi a intra în conflict cu Puterea. Actul religios devine un act profund politic. După foarte mult timp, Biserica şi enoriaşii săi sînt puşi în faţa unei alegeri radicale, iar gestul lor devine un gest politic radical. De ce spun că stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului? Pentru că o Biserică creştină nu s-a mai confruntat pe propriul teritoriu cucerit cu o astfel de situaţie radicală de pe vremea creştinismului primar. Biserica a fost împinsă de către statul sovietic spre martiraj, iar asta e un soi de stare de excepţiea creştinismului. Însă demersul statului sovietic, pe lîngă transformarea uni act religios într-un act politic, mai făcea ceva important: impune o regîndire, reorganizare şi repoziţionare a Bisericii Ortodoxe Ruse. În relaţia dintre Stat şi Biserică s-a creat o situaţie total nouă şi foarte fecundă pentru Biserică. Însă, pînă şi în URSS, situaţia a durat doar aproximativ 20 de ani, pentru că odată cu anul 1941, cînd începe Marele Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945), Stalin este nevoit să facă un pact cu Biserica pentru a avea sprijinul ei în război. Primul discurs al lui Stalin la începutul războiului începe nu cu acel cunoscut cuvînt Tovarăşi…” ci cu Fraţi şi surori…”. Şi, încet-încet, relaţia BO Rusă cu puterea sovietică îşi reintră în normalitate, Biserica ocupîndu-şi locul la masa Puterii.

În România, avem însă o variantă căldicică. Chiar dacă, iniţial, mulţi preoţi vor fi închişi (majoritatea însă pe motive politice, decît religioase) şi multe biserici vor fi distruse (proces ce ţine mai degrabă de proiectul de modernizare, decît de unul antireligios), concubinajul dintre Biserică şi Putere se păstrează. Confruntarea dintre Statul comunist şi Biserică, anunţată cu mult tam-tam, nu a mai avut loc, aşa că totul va rămîne la locul său.

Sînt foarte interesante şi grăitoare observaţiile antropologului francez Claude Karnoouh, care cunoaşte bine realitatea românească. Cu permisiunea sa, o să dau un citat mai amplu: Pentru un intelectual francez, catolic, protestant, agnostic, de dreapta sau comunist, situaţia BOR-ului sub comunism este de-a dreptul suprarealistă: preoţi plătiţi de Stat, Înalţi Prelaţi ai Bisericii deţinând posturi de miniştri cu maşină de serviciu şi şofer la scară, plus posibilitatea, la care am fost martor, de a construi biserici parţial din subvenţii de stat şi de a le repara nu pentru a le transforma în muzee, ci pentru a întreţine locurile de cult. () Cum a fost posibil ca un regim de un «ateism feroce» (conform anticomuniştilor) să întreţină o Biserică, preoţi, să le plătească salarii, să le permită tipărirea de biblii, cât şi distribuirea acestora? Ce ateism neobişnuit! Desigur, dacă în oraşe le părea dificil unora (deşi nu tuturor) din cei care aveau funcţii oficiale să meargă la biserică pentru slujbele obişnuite, în oraşele de provincie şi la sat, mai ales în Transilvania şi Moldova, unde credinţa populară este mult mai puternică decât în Regat, bisericile erau pline duminica sau la marile sărbători, şi nu numai bisericile ortodoxe, ci şi cele romano-catolice, calviniste, unitariene sau luterane (pe când se mai găseau saşi)./ În sate, multe din zilele închinate cultului sfinţilor erau nelucrătoare. Chiar şi în industrie, prin tot felul de artificii iezuitice, conducerea acorda concediu cu plată în zilele marilor sărbători religioaseAstfel, ca din întâmplare, timp de două săptămâni, între Crăciun şi Bobotează, marile mine din zona Cavnic intrau în reparaţii de întreţinere, nici un muncitor-ţăran român nu lucra şi numai inginerii asigurau lucrările de mentenanţă necesare pentru securitatea utilajelor./ Oficial, totul era în stare de funcţionare când, de fapt, nimic nu funcţiona şi toată lumea de la sate şi oraşe se dedica libaţiilor, ritualurilor creştine şi necreştine din această mare trecere, de la naşterea lui Hristos la botezul acestuia, cu anul nou între ele. Chiar pe 25 decembrie, în curţile parohiale, grupuri de tineri interpretau Viflaimul, cu Maria, micul Isus în leagăn, îngerii şi diavolii (ceea nu putea fi arătat în sărbătorile oficiale ale obiceiurilor hibernale laice (sic!) care se organizau pe strada principala din Sighet pe 30 decembrie la amiază, unde avea loc o defilare care aducea a Carnaval). Şi să nu uitam că însuşi şeful Statului şi al Partidului, Nicolae Ceauşescu a organizat şi a participat la funeraliile religioase ale părinţilor săi… Încă o dovadă a relaţiilor extrem de ambigue dintre Statul comunist român şi BOR.(sursa).

Doar o erezie ne mai poate salva

Să mai luăm un exemplu de la vecinii provoslavnici. În Rusia, o ţară ortodoxă ca şi noi, cu multe asemănări, dar şi cu deosebiri, se vorbeşte foarte mult despre rădăcinile spiritului de bunt/revoltă specifică ruşilor. Asistăm, pe de o parte, la apolitismul/ subordonarea nonconflictuală a marii părţi a populaţiei faţă de Putere, iar pe de altă parte vedem firul roşu care trece prin istora Rusiei moderne, al unei tradiţii a bunt-ului foarte bine articulată, consecventă şi coerentă. Rusia nu a cunoscut nici ea Reforma, iar ortodoxia a trăit şi aici o pace îndelungată. Totuşi, în ortodoxia rusă, pe lângă mesianismul ei specific, a mai existat un fenomen important: raskolniki. Este, din punctul meu de vedere, unul dintre cela mai interesate fenomene religioase, puţin studiate, din Europa creştină. Pentru noi este cu atît mai interesant şi semnificativ cu cît are loc în spaţiul ortodox. Raskolniki este numele dat ortodocşilor de rit vechi care nu vor să se supună şi s-au separat în 1666-1667 de ierarhia Bisericii oficiale Ruse ca formă de protest împotriva reformelor bisericeşti introduse de Patriarhul Nikon al Moscovei.

De fapt, reformele erau minore şi partea teologică este nesemnificativă. Importantă în această poveste este partea politică şi socială. Pentru prima dată în Rusia medievală, apar forme organizate de nesupunere faţă de Biserică şi Stat. Apar pentru prima dată forme de organizare pe care Statul şi Biserica nu le mai controlează, iar grupurile mici de raskolnici produc forme de organizare socială foarte diferite de cele din care provin, cu o etică diferită a muncii şi traiului în comun, care seamănă mai mult cu cea a protestanţilor decît cu cea pravoslavnică din care provin. Ei încep să acţioneze şi să gîndească politic pentru că întotdeauna sînt obligaţi să se poziţioneze faţă de grupul majoritar care folosește doar măsurile de represiune în raport cu ei. Practic, funcţia raskolnicilor în societatea rusă a fost echivalentul Reformei, doar că Biserica şi Statul Rus au fost mult prea puternici şi au reuşit să reprime şi să nu permită acestor comunităţi să se dezvolte prea mult. Însă lecţia de nesupunere a fost învăţată şi preluată în spaţiul laic care avea să se extindă tot mai mult. Din păcate, în interiorul ortodoxiei române nu am avut ceva asemănător, aşa că lecţia nesupunerii şi a buntului a rămas neînvăţată. Dar niciodată nu este prea tîrziu: o erezie ieşită din sînul BOR ne-ar putea salva. E o ipoteză. Şi mai trebuie adăugat că în acest moment singura instituţie care mai poate mobiliza real şi autentic oamenii în Romania este BOR. Acest lucru nu poate fi ignorat.

Unde punem icoanele: progres sau regres

În ultimii 20 de ani, în această perioadă de tranziţie, asistăm la un regres teribil nu doar al relaţiei dintre Biserică şi Stat, ci și al unui mod de reflecţie în ce priveşte funcţia, poziţia publică a religiosului în societatea noastră.

Am asistat în ultima perioadă la restituirea unor bunuri. O să vă dau un exemplu antologic care spune totul despre acest regres în societatea noastră. Acum cîţiva ani (10 martie 2009), Guvernul a publicat în Monitorul Oficial o hotărîre prin care cere Muzeului Naţional de Artă a României să transfere aproape 150 de obiecte de cult (devenite obiecte de muzeu) administraţiei prezidenţiale, argumentînd că obiectele proveneau de la biserica fostei mănăstiri de la Cotroceni. Acest lucru se întîmpla la 148 de ani de la momentul în care Alexandru Odobescu cerea transferul obiectelor de cult într-un muzeu care să asigure conservarea lor mai bună. Atunci, odată cu Legea secularizării averilor mănăstireşti, asistam la un proces important al modernizării europene, al ruperii Bisericii de Stat şi al trecerii unei importante părţi a patrimoniului din statutul de obiect de cult (şi semiprivat) în cel muzeal şi public (pe larg aici).

Ce cred despre acest regres teribil? Voi sintetiza prin cuvintele criticului de artă Ekaterina Degot, cu care am discutat recent pe tema aceasta: Poziţia mea, ca profesionist şi cetăţean, este limpede: a restitui icoanele bisericii e un imens pas înapoi, atît din punct de vedere cultural, cît şi politic. Din perspectivă culturală, deoarece calea culturii se poziţionează dinspre funcţionalitatea obiectului către statutul de piesă muzeală, şi nu viceversa; atitudinea bisericii se rezumă la a susţine că icoana nu este deloc o operă de artă, ci doar un obiect al contemplării libere, este un lucru necesar unei relaţii practice (pentru rugăciune). Din perspectivă politică este un regres indiscutabil, deoarece ceea ce se va întîmpla acum va conduce la o nouă redistribuire a bunurilor culturale şi, implicit, va conduce la excluderea din domeniul culturii a unei numeroase categorii de oameni. Muzeul este un spaţiu considerabil mai deschis şi mai accesibil decît biserica ortodoxă”.

Cam în acelaşi tip de regres sîntem şi cu prezenţa icoanelor şi cu educaţia religioasă în şcoli. Şcolile noastre au început să aibă la fel de multe icoane precum portrete ale lui Ceauşescu în perioada comunistă. Şi nu sînt simple icoane cu caracter didactic, cum deseori ni se spune. Am văzut eu însumi icoane imense la intrarea în şcoli care aveau aprinse candele şi care îndeplineau evident o funcţie sacerdotală. Cu predatul religiei în şcoli, iarăşi sîntem în aceeaşi poziţie: nu se predă religie, ci cateheză, de către preoţi în sutană. Totuşi, vorbim de un stat laic, de o şcoală laică. Nu am nimic cu existenţa unor şcoli care să aparţină cultelor, însă existenţa unor cursuri cu vădit caracter catehetic este un regres pentru şcoala modernă.

Religarhia 

În 2009 a apărut un termen nou în limba rusă: religarhia. Religarhia este o combinaţie între religie şi oligarhie care face trimitere la o situaţie veche într-un context nou: amestecul ierarhiei BO Ruse cu structurile Statului şi cu cele financiare. Religarhul este un înalt demnitar apropiat de elitele puterii şi economice care conduc Statul. Religarhia este diferită însă de forme politice cunoscute precum hierocraţia (Israelul antic) sau de teocraţie medievală, cînd structurile religioase preluau rolul statului. În statele postcomuniste ortodoxe asistăm la un soi de relansare a tradiţiei bizantine adaptate unui nou context social, politic şi economic. În Rusia, fenomenul devine foarte vizibil în perioada lui Putin şi mai ales odată cu alegerea noului Patriarh al Rusiei Kirill (2009).

La noi, fenomenul religarhiei devine foarte vizibil odată cu venirea la conducerea BOR a Patriarhului Daniel (2007), respectat mai ales pentru aptitudinile sale manageriale şi aducând un renume de bun afacerist. Odată cu înscăunarea lui Daniel în fruntea BOR se trece la etapa nouă. BOR devine nu doar un jucător important politic, poate cel mai important la ora actuală, ci şi un jucător economic de primă mînă. BOR nu se mulţumeşte şi nu renunţă la resursele financiare pe care le primeşte de la Stat, ci încearcă săşi dezvolte propriul său imperiu financiar care să-i permită o autonomie deplină. Acest lucru îi va permite şi dezvoltarea unei reţele mass-media (radiouri, tv, presă scrisă) care vor avea un cuvînt tot mai mare. Pe teritoriul economic şi administrativ al BOR, instituţiile şi legile statului aproape că nu au acces şi putere. Unde începe BOR, acolo se termină Statul. Viceversa nu e valabilă.

Un exemplu în ce priveşte modul în care BOR trece la o etapă nouă de acţiune politică şi economică a avut loc recent. Sub guvernarea PDL, BOR a făcut o mişcare o foarte îndrăzneaţă avînd susţinerea unei mare părţi a guvernului Boc: a încercat să ia în gestionare bugetul pentru asistenţă socială (cîteva texte pe temă aici şi aici). Asta se întîmpla pe 8 martie 2011, cînd, cu o majoritate covârşitoare, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind parteneriatul Stat-Biserică în asistenţa socială. Dacă urmărim atent cum a fost făcut lobby-ul pentru a construi acest parteneriat Stat-Biserică” vom vedea şi înţelege cum funcţionează religarhia. Este de neimaginat cum o astfel de lege, într-un stat modern, având o Constituţie unde scrie negru pe alb că Biserica este separată de Stat, la votarea legii doar mai puțin de 5% dintre parlamentari au fost împotrivă sau s-au abţinut. Asta spune foarte mult. Maxim 5% dintre aleşii noştri pun la îndoială concubinajul dintre Stat şi Biserică.

În acest moment, aici sîntem. Care vor fi efectele acestui concubinaj e greu de estimat, însă cu siguranţă faptul că Biserica reprezintă pentru Statul-român-care-vrea-să-se-modernizeze o prioritate mai mare decît educaţia sau sănătatea ridică mari semne de întrebare şi îngrijorare. Ce-i de făcut în acest context? Dar asta este deja o altă discuţie.

 

 

Articolul a apărut într-o formă modificată pe CriticAtac.

Sursă imagine de fundal.

Despre autor

Vasile Ernu

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al edituilor Idea şi Polirom. A ţinut rubrici de opinie în România Liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.
A publicat: Născut în URSS, Ultimii eretici ai Imperiului, Intelighenţia rusă azi, Sectanţii-Mică trilogie a marginalilor, Intelighenţia basarabeană azi, Bandiţii – Mică trilogie a marginalilor.
Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro

17 Comentarii

  • Cateva comentarii pe fuga (vremea in sat e perfecta si-i taman bine pentru o plimbare):
    – despre BOR si absenta Reformei. E interesant sa speculam de ce Biserica Catolica nu a avut decat o singura reforma? Raspunsul meu speculativ ar fi – pentru ca si-a insusit lectia. Pentru ca a invatat ca trebuie sa “gestioneze” cumva interpretarile religioase concurente, tensiunile sociale si etnice, religiozitatea colectiva si cea individuala. De aici chestia asta geniala in catolicism care sunt ordinele – dincolo de unitatea aparenta a Bisericii sta multitudinea de ordine religioase care acopera si institutionalizeaza disidenta (de la organizatia conservatoare Opus Dei la marxistii din ordinul iezuit). Toti incap, toti organizeaza si aduna sub acoperisul bisericii interpretari si practici aproape opuse…
    Revenim la BOR (si BOM). Un motiv al absentei reformei e faptul ca Bisericile ortodoxe au invatat sa administreze “cererea de sacru” prin construirea unor edificii religioase pe mai multe paliere – pelerinaje si pupat de moaste pentru cei simpli, transcendente “nationale” pentru elitele inteelctuale, conformism pentru putere etc. Dincolo de unitatea institutionala a BOR/BOm sta diversitatea de practici (descrisa de exemplu de Mirel Banica in cartea lui despre pelerinaje pe care o s-o recenzez in curand). Un al doilea element important – reforma lui Luther a avut spijinul masiv al printilor germani, adica suport politic clar. Ce grupruri politice ar sta in spatele unei eventuale reforme ortodoxe? In al treileaza rand, reforma (in Germania) s-a bizuit, intelectual, pe preotii micilor parohii si pe taranime. Ce se intampla in cazul romanesc? Incercarile taranimii de a se emancipa (1907) se lovesc de un front comun al boierimii si biserici (si mai recent intelectualii ce au dispret fata de cei multi si needucati).
    – biserica si statul modern (religarhia). Ar trebui sa avem in minte nu doar conformismul bisericii fata de stat (avantajos pentru ambele parti: statul castiga stabiitatea iar biserica avantaje materiale si institutionale) ci si conformismul absolut al bisericii fata de sistemul economic dominant (capitalismul). Gasim undeva un tratat de economie ortodoxa? Sau o critica ortodoxa a proprietatii private? Nu, pentru ca ortodoxia a acceptat total “naturaletea” ordinii capitaliste. Un exemplu excelent aici: http://file-rf.ru/analitics/53
    (Au fost niste incercari la inceputului secolului, cu Serghei Bulgakov, dar ele au fost date uitarii).
    Cooptarea Bisericii trebuie sa tina cont si de aceasta dimensiune – ortodoxia face parte din structurile puterii nu doar in virtutea cooperarii cu statul dar si in virtutea acceptarii necritice a distributiei bunurilor materiale inscrise in logica capitalista…

  • Relaţia dintre Biserica şi Stat e şi o problemă a spaţiului privat. Biserica este parte a societăţii civile, iar participarea ei în procesele de luare a deciziilor e parte a proceselor democratice. Oare nu e straniu că unor ONG-uri li se permite să dicteze guvernelui unele politici, în timp ce Bisericii i s-ar interzice. Pe ce criteriu? E straniu să priveşti cum cei care susţin laicizarea, susţin de fapt monopolul statului asupra sferei educaţiei şi asistenţă socială, fiind de fapt în opoziţie faţă de procesele de descentralizare şi debirocratizare.

  • Dincolo de faptul ca radicalii au deturnat acest demers de analiza a relatiei stat-biserica in spatiul romanesc, discutia in sine e mai mult decat binevenita. Sunt totusi multe obiectii pe care acest articol le ridica. Spre exemplu nu stie Ernu ca lobby-ul reprezinta o institutie perfect acceptabila intr-un stat modern? Sau nu stie Ernu ca secularismul nu este o pozitie neutra? Sau oare de ce Ernu nu se intreaba cum de in spatiul ortodox problema ereziilor nu a dus la miscari radicale ca Reforma si Contrareforma? Poate e un merit al Ortodoxiei ca a stiut cum sa gestioneze situatia pentru a nu se ajunge la razboaie religioase? Si poate trebuie sa-i reamintim lui Vasile ca reprezentativitatea statului, precum si puterea pe care o detine, are o baza la fel de fictiva, la fel ca si reprezentativitatea BOR sau a oricarui altui ONG for that matter? Trecand de aceste prime critici, discutia e ok, abordarea, explicatiile si solutiile sunt trase de par (fortate 🙂 )

  • Pacat ca omu’ asta nu mai scrie in romaneste:

    http://trilema.com/2011/mizerabilul-vasile-ernu/

    Ar fi fost fain de vazut un raspuns al lui Mircea Popescu la mizeria asta de text a lui nea Ernu in care se leaga nu de dreapta si anti-comunism/anti-rusism ca de obicei, ci de – culmea! – BOR.
    Cu trimiteri gramada la extrem-stingisti/criticataci, cu despicarea firului in 4 etc. Exemplu: ca de ce ‘Catedrala Mintuirii Neamului’, ca doar neamurile nu se mintuiesc 🙂 Bine ca stie tov. Ernu cine si cum se mintuieste 🙂

    Ridicol. Penibil.

  • @DanCanada, pana sa sa-ti raspunda Ernu, iti zic eu, “mantuirea neamului e o erezie”. Nu a fost decisa de Ernu, ci de Sinodul Pan-Ortodox din 1872 de la Istanbul (Constantinopol). Cauta pe google cuvantul “filetism”. S-ar putea sa ai revelatii.

    @Au existat si in spatiul ortodox miscari/diviziuni radicale – staroverii, molokanii, hlistii, ienochentistii. Doar ca istoria o scriu, desigur, invingatorii, adica biserica oficiala.

  • @Vitalie: Nu decide nici ‘sinodul pan-ortodox’ cine se mantuie si cu-atit mai putin Ernu. Si de cind pina cind unul ca Ernu (sau chiar si dvs dealtfel) va aplecati la ce anume e erezie sau nu? Acuma nu ca-i apar pe BOR, sincer mi se rupe. Nu vi se pare putin ipocrit?

  • @DanCanada, nu am de gand sa intretin dispute teologice. Doar iti aratam ca, oficial, Biserica Ortodoxa a condamnat ideile de prioritate a neamului fata de comunitatea crestina universala. Concluziile le tragi singur.
    De ce ma intereseaza ereziile? Pentru ca ele reprezinta o parte legitima a vietii religioase a societatii. Si pe mine asta ma intereseaza, chiar daca-s agnostic.

    @Octavian Racu, relatia intre om si divinitate (sau orice crede el ca exista/nu exista acolo sus) e privata, iar restul e relatie publica. Pentru ca Biserica e o institutie publica, ce-si asuma responsabilitati publice etc. De acord, e parte a societatii civile (cel putin partial) – nu am negat niciodata asta, dar e totusi un alt fel de societate civila,
    In general distinctia asta privat-public e conventionala si nu as insista tare mult pe ea, Ceea ce conteaza e ca biserica e o insitutie publica. Iar neutralitatea in invatamantare multe valente:atee si anti-religioasa in Franta, dar “ecumenica” si rationalista in alte parti. Am scris anterior despre modul in care cred ca ar trebui sa se faca predarea religiei.Cred ca e un program destul de echilibrat si ecumenic.

    http://www.spranceana.com/2009/12/03/dumnezeu-ca-obiect-de-studiu-cum-se-face/

  • Domnule Sprînceană, sunteţi cumva coautor la acest articol semnat doar de Vasile Ernu? De ce vă întreb? Pentru că pare foarte stranie abordarea „pro Ernu” în condiţiile în care se discută articolul şi nu comentariile la articol. Aşadar, ori aţi scris articolul şi atunci vă somez să vă asumaţi public copaternitatea acestuia ori sunteţi un chibiţ şi vă somez să nu deturnaţi discuţia! Tertium non datur! Articolaşul lui Ernu merită mai multe şuturi, adică critici, atât pentru stilul pompieristic „a la Ernu”, cât şi pentru inexactităţile în care abundă. Inexactităţi dintre care, şi trebuie s-o spunem, unele pot fi neglijate, dar altele sunt grave. Că toate aceste mici şi mari inexactităţi formează, probabil, un stil şi că spun ceva despre cineva nu este subiectul intervenţiei de faţă. O să dau doar un exemplu. Vasile Ernu îl introduce elogios pe Claude Karnoouh ca pe un cunoscător serios al realităţilor româneşti (v. Sînt foarte interesante şi grăitoare observaţiile antropologului francez Claude Karnoouh, care cunoaşte bine realităţile româneşti) bineînţeles pentru a-l cita copios în argumentaţia sa. În fragmentul citat de Ernu Karnoouh face o distincţie între spiritualitatea din Transilvania şi Moldova, pe de o parte, şi cea din Regat (sic), pe de altă parte: … mai ales în Transilvania şi Moldova, unde credinţa populară este mult mai puternică decât în Regat… . Potrivit lui Karnoouh, moldovenii şi transilvănenii sunt de o spiritualitate mai intensă decât locuitorii Regatului. Şi aici intervine partea stranie. Potrivit lui Karnooh, Muntenia este echivalată cu Regatul (adică, Regatul Român de până la 1918), iar Moldova este exclusă din noţiunea de Regat. Din câte cunoaştem Moldova a fost una dintre cele două regiuni fondatoare ale Regatului Român. Aşadar, dintâi Karnoouh îşi arată necunoaşterea în materie de realităţi româneşti. Apoi, nici argumentul lui privind cauza diferenţelor de grad de spiritualitate din diferite zone ale României nu mai este valabil pentru că la el e legat de noţiunea greşită de Regat pe care ne-o împărtăşeşte şi nouă. Şi aici apar întrebări serioase privind metodologia lui Karnoouh precum şi valabilitatea concluziilor sale. Ernu, pentru că îl preia necritic, se face vinovat de aceleaşi “păcate” metodologice şi pica în derizoriu împreună cu Karnooh. Acesta a fost un exemplu de inexactitate gravă de tot. Ca urmare a unor asemenea greşeli jurnaliştii sunt concediaţi, nu şi Ernu, nu la Critic Atac şi, din păcate, nu pe Platzforma. În privinţa altor inexactităţi de data aceasta de o natură mai subtilă o să dau exemplul părţii din articol subîntitulate “Doar o erezie ne poate salva”. Acolo Ernu vorbeşte despre rascolnici. Despre spiritual de bunt cu care aceştia au virusat (in bine) societatea ruseasca. Nici nu mai comentez. Ar lua prea mult. Oare nu ştie Ernu că societatea românească a beneficiat de această infuzie de bunt încă de la 1600 şi ceva. Că domnii rascolnici locuiesc şi acum în România şi sunt cunoscuţi îndeosebi cu numele de lipoveni? Că e un semn de toleranţă deosebită şi un semn de curaj religios şi politic acceptarea acestora în spaţiul românesc pe vremurile acelea? Şi mai reprezintă un simbol al deschiderii deosebite şi al maturităţii politice a societăţii şi Bisericii Române. Să-i accepţi şi să nu le faci probleme, să-i accepţi şi să nu ai probleme e o artă. Dar lucrurile astea nu sunt văzute de Ernu.Motivele nu interesează. Ce contează e că şi aceasta e un semn, unul de care trebuie să ţinem seamă. Eu cred că şi acesta este un semn

  • Relatiile stat-biserica in Romania si aiurea au fost studiate in amanunt, articolul acesta nu face decat sa le reia de pe pozitii partizane. Cred ca util ar fi sa recunoastem ca nu toate democratiile separa statul de biserica, gen laicitatea franceza. Claude este cunoscut pentru alt gen de studii, nu cele privind statul si biserica. Mai mult, el vine cu o grila de separare care nu este deloc necesara pentru consolidarea democratiei in Romania. Este una sa spui ca BOR isi overstep pozitia, alta sa sustii ca separarea este unicul mod de a fi democrat si ca fara ea Romania cade in teocratie.

  • @Calin, nu-s nici arbitru impartial, nici arbitru angajat, nici “negru” literar al lui Vasile Ernu. Am comentat doar acele lucruri care mi s-au parut interesante, pe de o parte, si pe acele despre care cred ca pot zice ceva relevant. Recunosc ca am o simpatie fata de acest articol si fata de pozitia exprimata de Vasile aici (mi-am exprimat si eu de multe ori pozitia ca Biserica exagereaza in “parteneriatul” cu statul).

  • Iti apreciez sinceritatea, dar nu iti apreciez rasismul. Si printre altele scrii mult mai bine ca Ernu. Ernu sta bine la marketing. Cu asta am spus tot despre minusurile si plusurile lui. Chestia cu scrisul am vrut sa ti-o spun de mai demult.

  • Eu, om care nu pricep la tema, ma gindeam parcurgind textul – oare ce comentarii ar fi? Precis ca doar de lauda. Dar iata ca nu. 🙂 Curios e cum se vad lucrurile din diferite lumi. Iata mie mi s-a parut o anailza buna. Desi poate insuficient a fost conturata ipoteza lansatoare care asa si a ramas in mintea mea in forma unei intrebari primitive: “Ceea ce este BOR la moment finalmente duce inainte sau inapoi.? ”
    Intr-adevar, aparte de toate chesttiunile tehnice si cazuistica (si ele la locul lor), cred ca demersul de fond ar cauta raspunsuri la citeva intrebari, cel putin pentru mine asta lucreaza asa:
    1. Care sunt acele finalitati spre care ne indreapta dinamicile actuale si acelea spre care am vrea sa ajungem ( inteleg surisul ironic, dar fara asta, cred ca ratacim fiecare cu ale lui)?
    2. Ce discursuri si institutii cere aceasta cale?
    3. BOR (si BOM, daca doriti) cum se plaseaza in acest context?
    Pe linga aceasta se intrevede o mare batalie pe terenul etic, or argumentul “facerii binelui” (care este de fapt obiectivul declarat al oricarei puteri publice) este intotdeauna la indemina bisericii?
    Doamne, 🙂 , da grele intrebari ne mai dai!

  • Iganoranta , reavointa sau amndoua impreuna plus ceva intoleranta etinca au poa sio religioasa?
    Pai mai nefratatii mei cica “moldoveni” (voi suntei basarabeni nu moldoveni!) chiar asa ati trecut prin scoala romaneasca ca gasca prin apa ?! pai ce nu stiti care o cioaca ascusna sub numelle de „Secularizarea averilor mânăstireşti”, usi”Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România”? Nu ? Apai sa va iecplice mandel : la 1850 in Tarile Romane 1/3 din pamantul agricol apartinea .. bisericii grecesti, bisericii sireien au manastorii Sf Ecaterina din Sinai!! 1/3!! Atos era unu din mari propretari si mosii din Tarile Romane, Destui epicosi bunii cresetini guvernamtali ai Rusiei, Austriei, Angliei şi Prusiei!! Toti ca unu ptr privilegiile coloniale ale Bisericii Otodoxe Grecesti!!

    Sa nu mai zic dde restu considerentelor. Put a interese maghiare.

  • La intrebarile pe care le-ati pus, domnule Iurie, raspunsurille nu sunt simple. Aici nu e vorba de subiecte simple cum demascarea unor functionari corupti sau probleme cu constructia unei autostrazi. Ernu ataca probleme profunde. Cauta cauze adanci. Vine cu explicatii etice, filosofice, istorice. Bineinteles, ca e simplist. Si actioneaza dupa principiul: asta e raul (mai mult sau mai putin) absolut, stati asa ca va demonstrez in doi timpi si trei secunde! Toate asa numitele lui analize sunt cu teze ambalate provocator, iar demonstratia … neconvingatoare. Schemele astea simpliste sunt folosite in general de propagandisti. Pentru o comparatie putem sa ne aducem aminte de feminismul radical. Barbatii sunt rai si gata. De-ar fi atat de simplu… Din intrebarea dvs. “daca ceea ce este BOR la moment finalmente duce inainte sau inapoi” as face un set de intrebari. Dintai, ce este BOR, cum a aparut, ce functii a indeplinit in spatiul romanesc. Aici apare si subsetul intrebarilor legat de religie, ideologie, functia acestora de control, coeziune sociala, limbaj valoric si cadru etic, Apoi, m-as intreba ce este BOR la moment ca institutie, ce interese au cei care activeaza in cadrul acestei institutii, care este influenta acestei institutii, atat influenta reala, cat si cea declarata. Trei. M-as intreba care e finalul (la care faceti aluzie) sau scopul, al cui scop, poate sunt mai multe scopuri. Si patru. Ce inseamna inainte si ce inseamna inapoi. Pentru Dughin inainte inseamna una, pentru Fukuyuama – alta. Si e vorba doar de prima intrebare.

Lasa un comentariu