Interviu cu regizorul David Schwartz pentru https://platzforma.md
David Schwartz este regizor de teatru, trăiește și lucrează în București. Este interesat de teatrul și filmul documentar, teatrul bazat pe istorii personale, arta ca mijloc de emancipare socială.
Lucrează la proiecte de teatru politic care implică: comunități de mineri și alți muncitori; vârstnici instituționalizați; refugiați.
Este doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, cu o cercetare despre aspectele etice și politice ale interacțiunilor dintre artiști și comunități de marginalizați.
Recent a pus în scenă, cu echipa de la Teatru-Spălătorie, spectacolul „Moldova independentă. Erată”.
Platzforma: David Schwartz, ai realizat recent un spectacol la Chişinău, „Moldova independentă. Erată”, la teatrul Spălătorie. Ce te-a motivat să participi la un proiect dramaturgic despre R. Moldova?
David Schwartz: Sunt mai multe aspecte care mă interesează. Pe de-o parte, acest proiect se încadrează în niște teme de cercetare mai largi, pe care le-am abordat în ultimii ani – evoluția economico-socială a statelor ex-sovietice (vezi și proiectul Marșrutka), perspectiva oamenilor obișnuiți, în special a muncitorilor, asupra schimbării de regim din anii 1990-2000 (vezi și Teatru subPământ – Valea Jiului după 1989). Pe de altă parte, îmi doream foarte mult să lucrez cu echipa de la Teatru-Spălătorie, un teatru independent, nu doar pentru că operează în afara structurilor de stat, ci pentru că nu face compromisuri. Este practic singurul teatru cu o direcție asumată social-politică din spațiul de limbă română-moldovenească.
PZF: Care este „metodologia” teatrului pe care îl practici şi în speţă a acestui spectacol?
David: Metodologia diferă de la un demers la altul, mergând de la teatrul comunitar cu implicarea efectivă a membrilor unei comunități în procesul creativ, la teatru bazat pe istorie personală, și până la diverse forme de spectacol politic bazat pe tehnici de documentare a realităților contemporane și a istoriei recente. În cazul spectacolului „Moldova Independentă…” am început de la mai multe exerciții de activare a memoriei și istorii personale, împreună cu echipa de actori (Ion Borș, Dumitru Stegărescu, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), încercând să reconstruim împreună principalele evenimente publice și schimbări de ordin personal survenite de la independența Moldovei încoace. Pornind de la aceste experiențe personale, am început să ne documentăm în medii foarte diverse – de la istoriile de familie și personale ale actorilor și ale întregii echipe de la Spălătorie, la documentele de istorie oficială – presă, arhive media, documente publice, manuale școlare etc., și până la poezii și cântece din ultimii 20 de ani. Este cred important de menționat că, după părerea mea, cântecele pop moldovenești rezumă cel mai bine și cel mai convingător experiențele traumatice ale regimului capitalist post-independență. Tocmai de aceea, am ales să le folosim destul de mult în spectacol. Procesul de documentare a fost unul destul de lung, realizat în bună parte de echipa de actori, pe parcursul unui an de zile. Apoi, în lunile noiembrie-decembrie, din materialul enorm adunat am început să construim scenariul.
PZF: Ce aşteptări aveai faţă de moldoveni (moldovenii din R. Moldova) şi R. Moldova înainte de a veni aici? Lucrul tău la acest spectacol ţi-a influenţat cumva aceste aşteptări?
David: De când am început lucrul mi-am propus să nu am așteptări prestabilite, ci să încerc să învăț și să aflu cât mai multe din perioadele de documentare (până să începem lucrul propriu-zis la text/spectacol, am mai fost de trei ori, în etape de cercetare). Desigur, știam anumite lucruri, atât din ceea ce am citit și din scurtele vizite pe care le mai făcusem la Chișinău, cât și pentru că am petrecut ceva timp în alte capitale ale fostelor republici sovietice și există multe puncte comune. Cea mai flagrantă discrepanță este între imaginea generală despre moldoveni și Moldova prezentată în România și realitățile din republică. Discursul din România jonglează cu două elemente care de fapt se susțin unul pe altul, sunt două fațete ale aceleiași monezi: pe de-o parte, un naționalism expansionist, care îi proiectează cu milă pe moldoveni ca „români” victime ale „rusificării” și „comunizării”, sărăciți fizic și spiritual din aceste cauze; pe de altă parte, un sentiment de superioritate arogantă față de această „rudă mai săracă”. Desigur, aceste lucruri nu au mare legătură cu realitățile moldovenești – Chișinăul, de exemplu, este un oraș destul de puternic și activ economic și cultural, care se poate compara oricând cu Bucureștiul sau cu alte capitale est-europene. De asemenea, deși sărăcia generală este evidentă și stridentă, impresia mea, susținută de anumite statistici, este că inegalitatea socială nu atinge pragul din România – numărul oamenilor fără adăpost este cu siguranță mult mai mic; nu prea există sate sau comunități întregi ne-electrificate, nici atât de multe locuințe improvizate, cum găsești în spațiul românesc; nu s-au închis atâtea școli și spitale ca la noi. În documentare, am fost în satul Suhuluceni, unde locuiesc în jur de 1000 de persoane. Acest sat are și școală și dispensar. În satul bunicilor mei, din Transilvania, de exemplu, nu mai există de mult aceste facilități. Măcar la nivelul nevoilor primare, infrastructura sovietică nu a fost (încă) complet distrusă.
PZF: Crezi că proiectul Republica Moldova mai are sorţi de izbîndă cu o erată atît de lungă (şi consistentă)?
David: Nu cred că sunt cel mai în măsură să discut despre condițiile și posibilitățile economico-politice ale Moldovei, dar încerc totuși o părere, cu riscul de a mă alătura mulțimii de români care știu ce trebuie făcut pentru Moldova. Cred că proiectul de independență este în continuare viabil, cu condiția să se formeze o elită politică locală care să știe să jongleze inteligent între blocul rusesc și Uniunea Europeană, încercând să obțină avantaje din ambele părți. De asemenea, cred că cel mai mare dușman al unei Moldove puternice politic este „românismul” înțeles ca unionism și anti-rusism. Exacerbarea sentimentului șovin anti-rus a dus o dată la război civil și ar putea duce dinnou tot acolo.
PZF: Mai este oare posibil un teatru (şi o artă în general) pentru popor, dincolo de realismul socialist şi teatrul de bulevard?
David: Din păcate, este clar că teatrul politic sau social pe care îl facem noi se adresează în primul rând clasei de mijloc și reușește rareori să ajungă la publicul din clasa muncitoare. Cred că nu este numai o problemă de adecvare a artiștilor la un astfel de public – de exemplu, sunt convins că un spectacol ca „Moldova Independentă…” s-ar putea juca, cu minime ajustări, într-un sat din Republica Moldova. Este în primul rând o problemă legată de infrastructură. Statul socialist, care a folosit teatrul ca mijloc de propagandă, a avut interesul să construiască pârghiile necesare pentru ca spectacolele să ajungă la „popor”. Aceste pârghii lipsesc în acest moment. Cei mai mulți săteni din Moldova, exact ca și în România, nu au mai văzut un spectacol de 25 de ani, sau nu au văzut unul niciodată. Astfel, în primul rând este o problemă de politici culturale ca spectacolele de teatru, și arta în general, să ajungă la aceste categorii de public, cărora li se refuză sistematic, de peste 20 de ani, accesul la cultură. Cred de asemenea că se poate face un teatru de bulevard foarte politic și foarte dur, teatrul de bulevard este doar un miijloc, cu care cred că se poate opera foarte bine.
PZF: La o întîlnire cu tine la teatrul Spălătorie acum cîteva luni (la prezentarea Gazetei de artă politică), spuneai că te consideri comunist. Te mai consideri comunist şi acum?
David: Din punctul meu de vedere, și cred că nu numai al meu, comunismul înseamnă abolirea claselor, lupta pentru egalitate în drepturi, proprietatea comună a muncitorilor asupra mijloacelor de producție. Eu cred cu toată convingerea în aceste valori. Deci, răspunsul este „da”, sunt la fel de comunist ca acum câteva luni J
PZF: Cum e să fii om de stînga într-o ţară trecută prin „comunism” şi în care majoritatea elitelor se poziţionează pe dreapta?
David: Majoritatea covârșitoare a elitelor intelectuale din România au făcut exact același joc ca cele din Moldova. Au fost mari comuniști, sau măcar colaboratori tăcuți ai sistemului, în regimul socialist și au devenit cei mai vocali capitaliști-anticomuniști în sistemul capitalist. Au încercat, și încă încearcă, cu oportunism cinic, să tragă cât mai multe foloase materiale și prestigiu de pe urma ambelor sisteme. Fac apologia desființării statului, lucrând în poziții de conducere în instituții de stat, înfierează „comunismul” în timp ce au preluat structurile și întreprinderile construite de sistemul respectiv, și așa mai departe.
Așa că este clar că nu ți se deschid chiar toate ușile, când vii cu un discurs politic diferit radical, într-o lume în care artiștii și lucrătorii culturali în general depind enorm de stat și de capital. În același timp, cred că, cel puțin la București, dar, din câte am putut să observ, și la Chișinău, se construiește încet-încet o mișcare de stânga care învață să lupte pentru propriile drepturi și pentru propria poziție de putere. Deci, deși situația economico-politică pare tot mai proastă, sau poate tocmai de aceea, sunt relativ optimist în ceea ce privește poziția mișcărilor de stânga.
PZF: Mai crezi în comunism? Dacă da, cum ar arăta un atare proiect? Îl vezi realizabil în România sau în R. Moldova?
David: Nu sunt politolog și nu vreau să mă arunc la expunerea celor 10 pași ai revoluției. Cred în continuare în comunismul ideal, exact pe principiile descrise mai sus. Cum se ajunge acolo, și mai ales cât de repede, este foarte greu de stabilit, și cred că principala muncă a noastră, a tuturor celor care credem în aceste principii, este să construim atât posibilitățile teoretice, cât și exercițiile de acțiune practică, directă, pentru un astfel de proiect.
Ce mi se pare foarte clar este că nu putem discuta despre România și Moldova decât în contextul capitalismului global actual, și al relațiilor centru-periferie, în care condiția noastră este una de semi-periferii dependente de centrii de putere. Mai degrabă văd necesară în viitorul apropiat o luptă împotriva capitalului internațional care impune, cu concursul statului polițienesc și al elitelor locale cumpărate, condiții tot mai inumane, prin mijloace din ce în ce mai violente – vezi luptele din România legate de exploatarea cu cianuri a aurului de la Roșia-Montana, exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică, distrugerea micilor agricultori și fermieri. Cred că singura șansă de rezistență la această violență dezlănțuită este solidarizarea regională – într-un bloc comun est-european sau/și balcanic. Iar America Latină ne oferă un posibil model în acest sens.
PZF: Cam peste tot în lume, regimurile instaurate de diverse partide comuniste au devenit autoritare/ totalitare, cu încălcări grave ale drepturilor şi libertăţilor omului. Nu îţi descurajează opţiunea ta politică o asemenea evoluţie istorică (a regimurilor proclamate comuniste)?
David: Dar regimurile instaurate de diverse entități capitaliste cum au devenit? Este foarte ușor ca, atunci când vorbim despre „socialismul real”, să evidențiem Gulagul, iar când vorbim despre capitalism să scoatem în față progresul tehnologic. Însă hai să ne uităm puțin și invers – socialismul real a fost o formă de modernizare, cu toate derapajele autoritare pe care le presupune această modernizare. A însemnat și alfabetizare, și construirea spitalelor și școlilor, și locuri de muncă și locuințe pentru toți cetățenii. Iar, invers, în ceea ce privește crimele capitalismului – în toată perioada sovietică post-Stalin nu au fost asasinați nici a mia parte din numărul de victime ale genocidului din Indonezia lui Suharto – model al economiei capitaliste, sprijinită politic, militar și logistic de SUA și Marea Britanie.
Istoric vorbind, capitalismul, cu toate progresele și procesul de industrializare, s-a construit pe bazele jefuirii bogățiilor de subsol, exproprierii și uciderii în masă a indigenilor în procesul de colonizare, pe sclavia nativilor și a afro-americanilor, pe munca neplătită a femeilor. Crimele secolelor de colonizare nu au egal în istoria lumii.
Iar dacă vorbim de regimurile capitaliste contemporane, hai să nu vorbim numai despre progresele medicale și științifice, ci și despre războaiele criminale din Irak și Afganistan, despre atacurile cu drone din Yemen și Pakistan, despre torturile din închisorile de la Guantanamo și Abu-Ghraib, despre sinuciderea lui Aaron Shwartz, despre arestarea și torturarea lui Bradley Manning, sau despre sistemul de supraveghere de tip Big Brother care depășește visele oricărei poliții secrete din regimurile socialiste.
Cred că, cel puțin în spațiul românesc-moldovenesc, de câte ori vorbim despre sisteme socialiste vs. sisteme capitaliste, operăm cu un dublu standard revoltător. Poate ar fi mai util să începem să vorbim nu în termeni comunism vs. capitalism, cât mai degrabă raportându-ne la dinamica centru – periferie, în contextul politico-economic global.
PZF: La ce proiecte mai lucrezi acum?
David: În prezent, aș vrea să îmi iau o pauză, pentru că am lucrat în ultimele șase luni la două spectacole (”Nu ne-am născut în locul potrivit” la București, „Moldova independentă…” la Chișinău), ceea ce e destul de mult pentru mine. Lucrez în continuare la proiectul de doctorat, și aș vrea să îmi iau mai mult timp să scriu și să citesc.
PZF: Te-ar mai interesa să participi la proiecte de teatru în R. Moldova? Ce anume ţi-ar plăcea să faci aici?
David: Da, cu siguranță mi-ar plăcea să mă întorc să mai lucrez aici, pentru că m-am înțeles foarte bine cu echipa de lucru și cred că am învățat foarte mult unii de la alții. Sunt multe subiecte care ar merita abordate/aprofundate. De exemplu, mă interesează felul în care s-au făcut privatizările dupa 1991 – îmbogățirea noilor capitaliști locali prin spolierea proprietăților statului, dar și felul în care s-a resimțit acest proces la nivelul muncitorilor, și diverse forme de rezistență la privatizare. De asemenea, mi s-ar părea interesant de lucrat la un proiect împreună cu un grup de oameni dintr-un sat, pentru a aprofunda perspectiva lor – din câte am observat, deși Moldova este încă o țară în bună parte rurală, perspectiva oamenilor de la sate lipsește cvasi-total din discursul artistic.
PZF: Mulţumesc!
Pentru conformitate: Petru Negură (pentru https://platzforma.md)
