Cornel Ban, profesor asociat de economie politică internațională la Copenhagen Business School, Danemarca
Criza globală, provocată de pandemia COVID-19, a depășit dimensiunea de sănătate publică. În sute de țări, staționarea quasitotală a economiei, ca urmare a regimului de carantină instituit de guverne, deja se estimează în miliarde de pierderi la bugetele publice și milioane de locuri de muncă pierdute. Economiștii vorbesc despre o recesiune mai gravă decât cea din 2029, în timp ce politicienii lansează măsuri economice și fiscale, în încercarea de a evita dezastrul total. Care sunt perspectivele lumii în materie de economie? Și… ce vor face oamenii concreți afectați de acest cataclism? Aflați de la Cornel Ban, profesor asociat de economie politică internațională la Copenhagen Business School, Danemarca.
– Domnule Ban, de la declanșarea crizei COVID-19 în China se fac vreo trei-patru luni, în Europa ea face ravagii de cam o lună și jumate. Care este impactul ei economic astăzi și la ce putem să ne așteptăm într-un orizont de 6-12 luni?
– Impactul ei este cumplit – aproape șapte milioane de șomeri în SUA, deja patru milioane în Franța. Inițial, se spunea că va fi cea mai mare criză din 2008 încoace, dar ne îndreptăm spre cea mai mare criză din 1929 și, dacă nu reducem dramatic mortalitatea, chiar mai mare. Virusologul canadian care a dezvoltat remediul pentru teribilul virus Ebola vorbește de încă un an până la vaccin. Scenariile economice discutate variază: țările ce combină carantina, tratamentul pe scară mare și testarea a zeci de mii de oameni pe zi pot reporni economia în trei-patru luni. Cele care nu vor face asta – și mă tem că este valabil în SUA – vor trece printr-o criză prelungită ce ne va afecta pe toți, dată fiind interdependența economică în vigoare. Profesorul de economie Kenenth Rogoff de la Harvard vorbește de cea mai grava criză în SUA din ultimii 100 de ani. Bătălia este înainte de toate medicală. Criza aceasta e mai aproape de o catastrofă naturală decât de o criză economică recognoscibilă.
– Cât de motivată este exaltarea despre faptul că „planeta s-a oprit”, „respiră” etc.? Ce înseamnă această pauză din punct de vedere social și economic? Căci sunt milioane de oameni pe glob care își câștigă pâinea dintr-un alergat zilnic?..
– Mi se pare o formă de cruzime socială genul acesta de abordare. Planeta, desigur, trebuie să respire, dar nu cu acest preț lugubru. Vorbim până la urmă de milioane de morți evitabile. Evident că sunt și oportunități. O criză prelungită, cu preluarea de către stat a unei părți a sectorului privat, ar însemna o mai mare capacitate de a schimba economia pentru a o face mai socială și mai sustenabilă. Toate acestea depind însă de ce fel de stat ai. Știm bine că în partea noastră de lume există riscul ca statul să fie ușor colonizat de interese private extrem de înguste și de rapace.
– Organizația Mondială a Comerțului a estimat că impactul economic al actualei pandemii va fi mai mare decât cel al crizei financiare din 2008. Ce înseamnă aceasta pentru indivizi concreți? Dar pentru businessuri – mici, mijlocii, mari?
– Înseamnă șomaj de masă, rate neplătite, valuri de falimente ale micilor afaceri care presupun proximitate socială. Înseamnă o revenire economică mai dificilă. În partea noastră de lume nu este exclusă revenirea la agricultura de subzistență pentru șomerii care nu vor mai avea opțiunea migrației sezoniere și, este posibil, chiar și pentru cei care se descurcau mai bine decât atât. Severitatea șomajului în țările avansate este absolut terifiantă, iar – în condițiile în care economia este în mare parte închisă și, drept urmare, nu produce impozite si taxe – guvernele nu pot plăti șomaj tehnic generos la 30 la sută din forța de muncă mai mult de câteva luni. Nici austeritatea făcută pentru a scădea prețul exporturilor, cum s-a făcut la ultima criză, nu merge, pentru că de data aceasta toata lumea e cu piciorul pe frâna consumului, deci nu ai unde vinde. E ca un scurtcircuit în mai multe rețele. Ceva fără precedent.
– Cât timp vor putea companiile să țină salariați care nu lucrează? În ce domenii vor veni primele falimente și de cât timp va fi nevoie pentru revenirea la normal?
– Digitalul, transporturile de marfă, supermarketurile vor fi puțin afectate. Producția de automobile și transporturile aeriene sunt deja în picaj. Depășirea crizei din 2008 a luat între cinci și zece ani, în funcție de țară. Acum mi-e teamă că revenirea va dura mai mult din cauza destructurării simultane, pe scară largă, a cererii și of
– O pandemie internațională necesită și un răspuns global coordonat. Statele UE, până adineaori, au acționat separat, iar cazul Italiei este unul elocvent în acest sens. Absența țărilor europene din criza italiană a fost una deliberată ori mai curând inconștientă? Ce consecințe economice comportă această lipsă, cel puțin la etapa inițială, de solidaritate și cum ar putea ea influența proiectul european?
– Sunt două niveluri aici. Unul ține de sprijinul economic la nivelul statelor UE și aici, într-adevăr, a fost un mic dezastru, atunci când Olanda, Germania, Finlanda și unele țări estice au refuzat mutualizarea datoriei statelor europene pe calea așa-ziselor euro-bonduri (mișcare ce ar atrage o ușoară mărire a dobânzilor pentru firmele lor), așa cum au cerut țările mediteraneene, Franța, Irlanda și Belgia. Este nefericită această rezistență la euro-bonduri într-o perioadă de traumă colectiva fără precedent și de la care m-aș fi așteptat să fie un motiv de cimentare a proiectului european, după zece ani de conflict și dezintegrare. De facto, remarcile șocant de meschine ale unui înalt oficial olandez adresate Italiei și Spaniei într-un moment în care aceste țări stivuiau mia de morți pe zi prin morgile de spitale a fost un dezastru pentru solidaritatea europeană. Sigur, Germania a ajutat Italia pe plan medical cu un milion de măști și un pod aerian cu bolnavi care lega Lombardia de Koln, dar a rămas nepotrivit de rezervată față de drama economica a Italiei cauzata de virus.
Apoi este nivelul instituțiilor UE, unde lucrurile au mers mai bine. După ezitarea inițială (pentru care șefa Comisiei Europene și-a cerut ulterior scuze), Executivul comunitar s-a pus repede în mișcare: a deblocat coridoarele de transport afectate de închideri severe de granițe; a împins țările producătoare de echipament medical să nu blocheze exporturile; a suspendat regulile fiscale constrângătoare pentru state și a angajat sume enorme pentru a susține locurile de muncă și întreprinderile (100 de miliarde de euro), sistemele medicale (37 de miliarde plus tot surplusul din bugetul sau pe acest an), opt miliarde pentru IMM-uri, 300 de milioane pentru descoperirea unui vaccin pentru virus. La rândul ei, Banca Centrală Europeană (BCE) a pompat aproape un miliard în piețele financiare pentru a ajuta firmele și guvernele să se refinanțeze pe piețele secundare. Și lista continua. Pe scurt, birocrația a cam făcut ce trebuie, dar solidaritatea între statele cu punga mare și mai puțin afectate de criză și cele cu probleme economice și foarte afectate rămâne una care dezamăgește.
– În ce măsură putem vorbi de amenințări pentru zona euro și pentru moneda euro? În timpul crizei din 2008 s-a vorbit mult despre dispariția acestei valute…
– Cu excepția scenariului unui cataclism medical, moneda euro are șanse mari să se rămână în viață. Acest lucru este în interesul țărilor puternice economic, BCE poate pompa lichiditatea necesară… Cei care, la ultima criză, au pariat contra euro pe piețele financiare au pierdut foarte mulți bani. Acum, cel mai probabil, va fi la fel.
– Toate statele ce se confruntă cu COVID-19, inclusiv țările UE ori Statele Unite, s-au ciocnit cu lipsa de echipamente medicale de bază, cum ar fi măști și mănuși. Una dintre explicații este că toate aceste industrii au fost… evacuate în regiuni asiatice cu forță de muncă mai ieftină, drept care, mai mulți experți anticipează un proces de re-industrializare a Vestului. Cât de realistă este această idee?
– Așa e, însă aș fi atent cu nuanțele. Nu toată Europa a fost descoperită, iar diferența dintre țările asiatice, nordice, Germania sau Austria, pe de o parte și Marea Britanie și SUA, pe de altă parte, este enormă în favoare celor dintâi. Deosebirea rezidă în faptul că cele dintâi fie au avut o putere industrială încă impresionantă, fie au fost prudente și au avut stocuri și capacități de terapie intensivă pe scară „socialistă”. Germania, bunăoară, este cel mai mare producător de ventilatoare pulmonare și ea nu s-a lăsat amăgită de teoria că nu are rost să deții multe paturi de terapie intensivă (neoliberalul new public management, care a introdus principii de piață în medicină și a făcut ravagii în sistemele italian și britanic). Franța este undeva la mijloc și a demonstrat că, în ciuda șocului extrem, guvernul poate mobiliza un sistem medical redutabil, dublat de o logistică impresionantă (poduri aeriene cu producătorii asiatici, trenuri de mare viteză pentru pasageri convertite urgent în trenuri de mare viteză pentru bolnavi, ceea ce a degrevat spitalele supraaglomerate). Repatrierea capacității industriale din Asia spre Europa este inevitabilă după acest șoc și nu numai în privința necesarului medical în caz de pandemie. Foarte multe firme mari s-au trezit încă din ianuarie cu lanțurile de aprovizionare blocate de criza medicală din China. Dependența de China a făcut ravagii în spitalele europene, care s-au trezit că nu pot comanda destule măști, combinezoane etc. Din China sunt 40 la sută din antibioticele cerute de Germania, Italia și Franța. Lumea a pariat sănătatea oamenilor pe niște lanțuri comerciale care, iată, s-au dovedit a fi făcute din ceară la chiar prima pandemie… După COVID-19 cred că puțini vor mai risca așa ceva.
Dincolo de criza medicală este cea economică. Să luăm provincia Hubei, patria virusului, care este un hub pentru asamblarea de produse electronice sofisticate, piese auto, farmaceutică pentru piața mondială. Nu mai puțin de 300 din cele mai mari multinaționale aveau operațiuni acolo. Pandemia le-a făcut praf lanțurile de aprovizionare, numai un sfert dintre ele având locații alternative în care să-și mute operațiunile. Pariez ca eficiența clară a modului de producție „just in time” va fi înlocuită de obsesia cu reziliența. Și așa e și responsabil. Operațiunile de reshoring erau în desfășurare și înainte de COVID, ca urmare a automatizării crescânde, dar acum în zona marilor businessuri se atestă tot mai multă agitație de a accelera acest proces. Nu cred totuși că vom vedea o mișcare spre autarhie națională, mai curând se va produce o mai mare concentrare regională a capacității industriale europene, ceea ce în ultimă instanță este o veste buna pentru țările Europei de Est. Date fiind limitele demografice cunoscute, re-europenizarea marilor lanțuri de valoare și de aprovizionare va împinge în sus salariile în aceste țări. Respectiv banii care până mai ieri erau investiți în China vor curge și spre Moldova, Belarus sau Albania.
– Un alt fenomen ce poate fi observat în aceste zile este naționalizarea sistemului de sănătate. În Spania spitalele private au fost preluate de stat pe durata crizei. Franța anunță că imediat „după” va investi enorm în sănătate. Poate fi acesta un început de regândire a organizării economice, de la neoliberalismul dominat de interesele pieței la un sistem al intereselor sociale și al bunului public?
– Acum câțiva ani am scris o carte (Ruling Ideas: How Neoliberalism Goes Local, Oxford University Press, 2016) în care concluzionez că ideile neoliberale sunt foarte ușor de pus pe scaunul de eutanasie, pentru că se adaptează foarte ușor prin hibridizare cu ideile adversarului. În ziua de azi întâlnești oameni cu putere de decizie care sunt neoliberali pe politică fiscală, social-democrați pe politici sociale și keynesieni pe politici monetare. Neoliberalul Boris Johnson a naționalizat căile ferate private și a dat o lege prin care statul plătește 80 la suta din salariul pe care l-ai avut înainte de criză, dacă ești lăsat în șomaj tehnic. La fel și neoliberalul Florin Cîțu în Romania, unde rata de înlocuire a salariului este similară (75 la sută).
Să nu confundăm însă etatismul de criză, folosit pentru a ține în picioare sistemul, cu moartea neoliberalismului – aceiași arhitecți ai stării de urgență economice ar pune, dacă ar putea, sistemul pe vechile roți, după criza… Însă capacitatea lor de a face asta depinde de cât de mult va dura criza și eu unul cred că orice este posibil, până și eutanasia neoliberalismului, daca tarile aflate la vârful piramidei economie vor fi devastate de milioane de morți și de cea mai mare criză financiară din ultima sută de ani, cum crede Rogoff. Dar aici ne aventurăm într-un teren al incertitudinii radicale și înclin să nu mă hazardez prea mult cu predicțiile. Ca social-democrat destul de nereformat și de ecologist eu sper, totuși, să ajung să trăiesc primatul unui sistem dominat de accentul pe bunul public, neoliberalismul fiind în esența lui nu doar distructiv social și ecologic, ci și tentat de autoritarism politic, așa cum arată colegul Quinn Slobodian într-o carte recentă foarte celebrată în universitățile bune.
– Unele țări au lansat rapid pachete extinse de măsuri pentru a amortiza criza economică iminentă. Ce ar trebui și ce ar putea să întreprindă, pentru a atenua efectele crizei, Republica Moldova, a cărei economie e mai mult decât fragilă?
– Republica Moldova are foarte puțin spațiu de manevră bugetar pentru a lansa un pachet ambițios de amortizare a șocului. Sunt trei fronturi posibile de acțiune aici. Unu, este momentul lansării unei reforme fiscale ambițioase care să pună la plată elita economică a societății și eu sugerez în acest sens reforma bulgară și poloneză (cea bulgară aduce niște procente din PIB la Buget). Ideal, este bine să faci reforme fiscale în ciclul de creștere economică, dar acum nu e de ales și trebuie solidaritate, altfel va fi jale. Doi, pe termen foarte scurt, țara este eligibilă să acceseze fondurile de urgență puse la dispoziție fără condiționalități (adică fără austeritate) de către FMI. Fondul are la dispoziție 40 de miliarde de dolari pentru aceste solicitări. Trei, o devalorizare controlată a monedei naționale ar ajuta exporturile și ar mai amortiza căderea consumului, dată fiind dependența țării de remitențele în valute mai tari.
– Și atunci când depindem și de importuri, inclusiv la energie, și de remitențe etc., cât de îndreptățite sunt acțiuni gen amânarea plăților la facturile curente etc.?
– Natura crizei prin care trecem este că ceea ce contează mai mult este nu ceea ce este îndreptățit, ci ceea ce este inevitabil. Fără transferul responsabilității statului pentru pierderea veniturilor de către oameni acele facturi vor rămâne neplătite oricum, majoritatea trăind de la o lună la alta sau, cum spuneați, din remitențele care se vor opri din cauza crizei în Occident. Până și în SUA ai aproape jumătate din populație ce nu deține economii cu care să supraviețuiască prea mult pierderii pentru câteva luni a locului de muncă. O logică ce se impune cu atât mai mult în țările mai sărace, urmând ca statul să se descurce apoi cu companiile de utilități.
– Medicii spun că, totuși, COVID-19 nu va putea distruge omenirea; economiștii spun că lumea a trecut peste cele mai negre recesiuni, iar psihologii afirmă că din orice criză putem să ieșim cu noi oportunități. Care ar fi acestea în cazul dat?
– E clar că nu va distruge omenirea. Pană la urmă, e un virus blând comparativ cu aceeași Gripă Spaniolă, care a secerat mult mai mulți oameni și ale cărei victime predilecte erau adolescenții și tinerii. În același timp, dacă virusul ne ține în case un an sau mai mult, vom asista la un mare cataclism economic soldat cu transformări drastice. FMI, de pildă, întrevede preluarea de către state a marilor companii, în eventualitatea colapsului lor. Rezultatul va fi, cel mai probabil, o economie mixtă cu un mare sector de stat pe lângă cel privat, cu elemente de planificare indicativă, ca în Franța postbelica. Sub impactul șocului vom fi în mod evident mai digitali… Dar educația nu cred că se va muta prea mult online, actul educațional fiind vitregit de acest mod de a preda. O spun din propria experiență din ultimele trei săptămâni – e o munca foarte socială, nu o poți automatiza prea mult. Trimiterea de formulare însă nu necesita această funcție socială, deci nu pierdem mare lucru, digitalizând-o.
– Dar cum să digitalizăm producția ce are nevoie de brațul uman de muncă, gen agricultura? Și, în definitiv, cum să păstrăm locurile de muncă?
– Posibilitățile de automatizare în agricultură sunt enorme, însă aici trebuie să fim atenți, căci formele de agro-business și mai ales cele de zootehnie de tip industrial, provocarea este enorma. De facto, în doar zece zile, o mare parte a Europei a mers în ritm alert pe subvenționarea masivă de către stat a salariilor, prin șomaj tehnic, Kurzabeit etc. Măsura este Keynesiană (se menține o minimă cerere agregată), dar și pragmatică (firmele își păstrează rezerva de oameni calificați pentru a (re)demara după ce, sperăm, virusul va fi răpus de vaccin). În plus, deja se discuta de alte idei Keynesiene gen mari proiecte de infrastructură finanțate de stat și de/sau UE, venit minim universal, garanții financiare de stat pentru marii angajatori în dificultate etc. Vorbim de o stare de excepție în economia politică a lumii, însă nu este deloc clar cât de temporare vor fi aceste masuri, dat fiind că efectele prăbușirii curente se vor întinde pe mulți ani înainte, dacă nu biruim în războiul medical în plină desfășurare.
– Chiar nici o luminiță nu se întrezărește la capătul tunelului?
– Personal, sper ca această fereastră să se deschidă spre o reașezare ecologică și social-democrată a raporturilor dintre piață și societate, dar mi-e teamă că în multe părți se va merge pe autoritarism paternalist. Problema este politică, tehnic vorbind. Statul de această dată este în poziție de putere față de sectorul privat și poate folosi momentul pentru a extrage avantaje. Să vă dau un exemplu. La ora la care vorbim, companiile aeriene și industria asociată se pregătesc de faliment. Până și cele mai bine gestionate dintre ele pot sta în viață doar câteva luni, dat fiind actualul colaps al călătoriilor cu avionul. Ca soluție, profesorul Mark Blyth de la Universitatea Brown din SUA și finanțistul londonez Eric Lonegran propun următoarea schemă: companiilor li se oferă un credit cu dobânda zero (statul britanic se împrumută la dobânzi negative, deci își permite); se cumpără, la prețurile ridicole de acum, 30% din acțiunile acestora; compania acceptă în schimb să-i lase statului opțiunea de a-i cumpăra acțiunile la prețul mic de acum, să nu dea bonusuri la management și să nu concedieze personal. Peste un an-doi, când compania își revine și acțiunile cresc, statul, devenit acționar, încasează dividende ce merg la Buget. Imaginați-vă ce ar însemna asta pentru un stat acționar în zeci de companii mari și viabile in vremuri normale, dar care nu pot supraviețui timp de câteva luni de carantină. Blyth și Lonnegran propun ca aceste acțiuni să fie gestionate de un fond de prosperitate națională, în care acționarii să fie cei fără active. Pe scurt, în felul acesta, statul devine mare acționar, locurile de muncă sunt salvate și firmele, care în caz contrar ar fi sucombat, rămân în viață. Și aceasta este doar una dintre reformele prin care capitalismul poate fi incastrat mai mult în prioritățile noastre colective. Rămâne de văzut în ce măsură dinamica politico-economică ne va conduce în această direcție.
– Domnule profesor, vă mulțumim pentru interviu.
Sorina Ștefârță
Foto: bunaziuabistrita.ro, https://ersa.org/forum-coronavirus/
Sursa: Newsletter. Buletin lunar. Fundația Friedrich Ebert – Moldova, martie 2020, nr. 3 (169)
