Teodor Ajder
Pentru că tancurile sunt pretutindeni … şi coada la pâine … e interminabilă. /Herta Müller, „Înca de pe atunci vulpea era vânătorul”, traducere Nora Iuga/
…Și până la ultima zbatere a sângelui,
Am să rezist.
/Samih al-Qasim, fragment din poemul „Dușman al soarelui”,
în Florile orientului, p. 186, traducere de Vlad Druc/
Paveu Moșicițchi pare să joace rolul lui Morpheus din trilogia „Matrix”, iar cartea sa, „Gaza. Reflecții asupra culturii exterminării” fiind pastila roșie pe care acesta i-o oferă lui Neo. Lectura acesteia este o explozie cognitivă. Filosoful polonez analizează în acest eseu un număr semnificativ de texte mediatice, în special producții video, de la lungmetraje, la clipuri de pe rețelele sociale, în mare parte documentare și reportaje, cu referință la genocidul Israelului îndreptat împotriva Palestinienilor, dar și mai șocant, îndreptat împotriva propriilor cetățeni.
Desigur, Morpheus nu acționează singur. Moșcițchi citează numeroși alți autori, studii și analize a situației din Gaza din multe perspective, inclusiv, poetică. Fiecare capitol începe cu un fragment dintr-un poem. Cartea e realmente o desagă cu minuni – surse bibliografice contemporane. Consider că este absolut necesar să fie tradusă și editată în trib de urgență și în limba română.
Iată de ce. Din câte se pare, Moșicițchi răspunde, într-un mod extensiv și foarte detaliat, laureatei premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller. Este vorba despre Scrisoarea deschisă, Ei s-au transformat în monștri pe 7 octombrie, pe care scriitoarea, l-a ticluit circa acum un an, în toiul escalării conflictului Israelo-Palestinian și genocidului în desfășurare a armatei Israeliene împotriva palestinienilor. Herta Müller pare să se solidarizeze cu victimele atacului Hamas din 7 octombrie, dar reușeșește să treacă sub tăcere genocidul israelian în desfășurare asupra Palestinienilor. Moșicițchi sugerează că această scrisoarea deschisă este un exemplu al așa zisei „culturi a exterminării”, o trăsătură devenită comună în gândirea vestică și care face posibilă și legitimează atât războaiele, cât și izbucnirea continuă a numeroase masacre și acte de genocid.
Mai precis, în verva renumitului „J’accuse!”-ului lui Zola, (dar, mai recent, și al Francescăi Albanese, a cărei carte la fel se cere tradusă urgent în românește!), Paveu Moșcișchi, argumentează că am lovit ca civilizație un moment critic, în care buna funcționare a culturii noastre se bazează pe invizibilitatea și banalizarea răului care ne înconjoară. În cultura exterminării este de prost gust să jignim făptașii genocidurilor sau pe susținătorii acestora. Aceștia, în schimb, au mandatul de a reduce la tăcere protestatarii, sunt capabili să-i intimideze, să-i șantajeze moral și să exercite presiuni instituționale, simbolice, financiare și fizice. În cultura exterminării, autoritățile morale – scriitori, filosofi, artiști, activiști – preferă să păstreze tăcerea cu privire la comiterea crimei sau îi susțin în mod deschis pe autorii și autoarele acesteia, folosindu-și autoritatea individuală sau instituțională în acest scop. Avem la dispoziție numeroase moduri de a trece sub tăcere sau de a dosi atrocitățile. Cultură exterminării poate fi comparată cu o limbă a cărei gramatică face pe deplin înțelese doar emoțiile, motivele și motivațiile ucigașilor.
Moșicițchi îi dă replica Hertei Müller, și cred că își dorește o dezbatere. Să zicem, că scriitoarea pur și simplu nu a avut acces la toate sursele, poate nu a fost atentă, nu a urmărit cu atenție desfășurarea evenimentelor, sau poate stilul ei literar de excepție a luat-o înaintea realității – să ne amintim că în romanele ei adesea răufăcătorii sunt până la urmă cei binecuvântați, iar reglarea radicală de conturi cu trecutul este imposibilă. Până la urmă, în mod semnificativ, titlul scrisorii ei conține doar un pronume. Adevărul este că cele câte se întâmplă continuu în Gaza sunt atât de teribile încât puțini sunt în stare să le țină piept și să rămână la curent. Cel puțin pentru mine, materialele ordonate în acest volum, și abundența de surse au fost revelatorii. Cred că vor fi la fel și pentru orice alt cititor de limbă română, care, ca și mine, a fost copleșit de genocidul din Gaza.
Eseul oferă nu doar surse valoroase întru înțelegerea acestui genocid, dar și un fel de suflare nouă. Dă parcă brânci cititoarei, o silește să caute lecturi noi, să se informeze, să nu se dea bătută. Menționez doar câteva titluri pe care le-am parcurs datorită lui Moșicițchi: „Din paginile evreimii Moldovei” semnată de Israel Pilat, în care este parțial documentat atât pogromul de la Chișinău, cât și lagărele de concentrare din Transnistria; studiile critice, în cheie praxiologică, ale lui Feodosie Maiațchi, cu mai multe referințe la România și Moldova, axate pe istoria iudaismului și sionismului, pe care, apropo, Pilat le-a considerat mostre de comision guvernamental. Volumele au dispărut între timp din colecția Bibliotecii Naționale a Moldovei. De asemenea, a dispărut din Biblioteca Națională și volumul „Mascat și demascat” – de Aleksandr Șuliga, dar redescoperit și publicat pe rssm.platzforma.md, un volum care face referință la relativ renumitul proces al sioniștilor din Chișinău, de la începutul anilor 70. La Chișinău a mai apărut în 1980 și o selecție de poeme palestiniene într-o culegere întitulată „Florile Orientului”, în traducerea lui Vlad Druc. În orice caz, se pare că o dezbatere similară ca cea de acum, deși nuanțată diferit și mult premergătoare genocidului israelian curent, mocnea și în zona noastră, inclusiv în discursul public, întreținut de propaganda sovietică. Fluxul de imigranți evrei din URSS spre Israel, din anii 70-90, probabil nu în ultimul rând, și drept urmare a propagandei sioniste din școlile duminicale și cercurilor de studiu al ebraicii și sionismului nu a fost aproape deloc cercetat, deși a fost un fenomen semnificativ și a atins cote de câteva procente din populația RSSM. Se cere și un studiu comparativ dintre această migrație, eventual și alte migrații din Estul Europei, care probabil se desfășurau în ramele unor altfel de dinamici, cu fluxul de imigranți americani în Israel din ultimii 30 de ani. Tehnicile de propagandă și promovare a imigrației în Israel adresate evreilor americani descrise în documentarul „Israelism”, discutat și în cartea lui Moșicițchi par să urmeze un tipar similar cu cele folosite în URSS, dar la o scală mult mai modestă.
După ce își ancorează discursul într-un răspuns dat lui Herta Müller, Moșicițchi oferă un spectru desfășurat de studii și argumente despre situația din Gaza, inclusiv o lectură neortodoxă a atacului Hamas din 7 octombrie. (Discută, de exemplu, directiva Hannibal, care a permis soldaților israelieni să folosească forța – să tragă asupra – soldaților israelieni luați prizonieri, sau chiar civili israelieni). Pomenește pe scurt de colaborarea guvernului Ceaușescu cu Mossadul, în pofida antisemetismului României Socialiste, iar ceva mai spre final, notează declarația celor de la AUR, care ar fi susținut politicile criminalului de război, Netaniahu. Moșicițchi nu avea probabil nimic de zis la momentul scrierii cărții despre Nicușor Dan, care, după cum se știe, a afirmat, că dacă ar fi ales președinte, nu l-ar fi invitat pe Netaniahu, atâta timp cât este declarat criminal de război de Curtea internațională. Între timp, după alegeri, i-a mulțumit criminalului de război declarat când acesta l-a felicitat cu ocazia câștigării alegerilor. Mai mult, România, se pare, va procura arme costisitoare de la Israel, în timp ce va tăia din salariile bugetarilor și, și neașteptat, noul președinte pare să nu fie împotriva reîmbrățișării legionarilor, atâta timp cât sunt anticomuniști.
Moșicițchi își încheie volumul cu discuția unui fragment din „Jurnalele” lui Kafka, (printre altele, una dintre puținele surse relativ disponibile azi, din care cineva poate afla despre Pogromul de la Chișinău, din 1903), în care Kafka suprapune actul scrierii cu „săritul din rândul plutonului de execuție”. Actul scrierii, în viziunea lui Kafka, ar înseamnă și un act de „acțiune-observație”, un act al gândirii care este și acțiune, și o acțiune, care se dezvoltă inseparabil de gândirea înregimentată. A îndrăzni să gândești și să acționezi în afara înregimentărilor, – este o îndrumare care poate fi citită și preluată din scrierile lui Kafka – susține Moșicițchi.
Filosoful polonez este absolut conștient că nu prea are sorți de izbândă în această inițiere de dialog. Poate este și mai tânăr decât Herta Müller, mai și scrie în principal în limba poloneză. Dar Moșcițchi ne amintește că premiul care i s-a acordat lui Muller nu a fost doar pentru „valoarea literară a operelor sale”, ci – așa cum a afirmat comitetul care a acordat distincția în justificarea deciziei sale de acordare – „pentru prezentarea „mediului celor deposedați”. Secretarul Academiei Suedeze, Peter Englund, a subliniat „imboldul moral” al operei lui Müller, datorită căruia „ea are capacitatea de a transmite în mod autentic cum este viața sub o dictatură, cum este să fii o minoritate într-o altă țară și cum este să trăiești în exil”. Se pare că această forță etică încă nu a fost aparent suficientă pentru ca scriitoarea să recunoască suferința locuitorii Fâșiei Gaza, câți au mai rămas, și a celor răpuși. Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât, se poate prezuma că următorul Premiul Nobel ar putea fi acordat unui scriitor din Palestina. Să amintim, că ultima distincție oferită Hanei Kang ar fi un pas în direcția respectivă.
„Scrisoarea deschisă” semnată de Herta Müller nu a întâmpinat nicio condamnare sau polemică semnificativă. Până acum. Prin urmare, în cultura exterminării, nu este nicio rușine să scoți la iveală anumite genocide în timp ce susții deschis (poate din neștiință de cauză) altele, consideră Moșicițchi.
„Gaza…” începe de altfel cu un citat din Imre Kertesz – un alt laureat al premiului Nobel, supraviețuitor al lagărelor de concentrare de la Auschwitz. E cules dintr-un florilegiu apărut și în poloneză – „Limba exilată”. – Pur și simplu nu dorim, nu avem curajul să vedem realitatea brutală, și anume faptul că adâncul, în care s-a trezit omul modern nu este doar istoria „de neînțeles” a uneia sau două generații, ci este o dovadă a condiției generale teribile a omului…– Kertesz, vizitând Israelul, nu a îndrăznit, să critice guvernul sionist al acelui stat, deși, ar fi sugerat în culegerea de eseuri citată, ceea ce încearcă să descrie și Moșcițchi – că întreaga cultura europeană este una a exterminării. Kertesz, a scris, se pare, un singur eseu în care a pomenit Gaza, „Ierusalim, Ierusalim” inclus în culegerea din care provine și citatul ales de Moșicițchi, în care ar fi avut o atitudine nepăsătoare față de ghetoizarea forțată și persecuția palestinienilor de către aparatul de opresiune al Israelului. Deplânge atacurile teroriste ale palestinienilor, inclusiv bombardarea sinagogilor (care, cu regret, se mai întâmplă și acum) și se mândrește de tancurile israeliene. Dar Kertesz parcă se scuza că oricum nu putea fi obiectiv în fața unui nou val de antisemitism, dat fiind istoria vieții sale, și nici nu poate concepe separat antisemitismul de critica Israelului. În schimb, despre necesitatea unei soluții pașnice, amintește în treacăt despre declarația altui laureat al Premiului Nobel, Jose Saramago, care după ce a vizitat Palestina puțin înainte lui Kertesz, a declarat că – spiritul Auschwitzului e prezent în Ramallah. – Iar când în încheierea textului, autorul își ia rămas bun de la echipajul avionului cu care a zburat din Israel cu englezescul – God save Israel!– echipajul pare zăpăcit de aceste cuvinte, neînțelegând ce a vrut să zică. Cu toate acestea, Kertesz nu mai poate fi contactat sau invitat la discuție. Nu mai poate fi convins de ceva, căci a plecat mut în lumea celor drepți. Herta Muller trăiește, însă, și este o scriitoare activă. Se mai pot face încercări de a discuta cu ea. Cât de perdante n-ar fi acestea.
Cu alte cuvinte, volumul lui Moșcițchi este de o actualitate continuă. Sunt convins, lectura acestuia va bulversa nu doar datorită discuțiilor referitoare la tragedia din Palestina, dar și expunerilor a felului în care funcționează lumea noastră la scară macropolitică, și luptele care se dau pentru conștiințele noastre, a cetățenilor statelor temporar privilegiate, inclusiv cu ajutorul surselor corporative mass-media.
Moșicițchi ne cheamă să ne opunem pasivității, să nu credem orbește ce ne este distribuit de către concernele mass-media. Ne îndeamnă să citim și să scriem despre genocidul împotriva palestinienilor și despre arabofobie la fel cum trebuie să scriem și despre antisemitism, despre responsabilitățile intelectualilor, despre rolul textului scris în formarea conștiinței istorice, despre viitorul Europei și al lumii, despre totalitarismele secolului XXI – despre conformism, pasivitate, iresponsabilitate și susceptibilitatea la demagogie. Discuția trebuie să pâlpâie, deși a ajuns să fie dusă de pe poziții de disidență.
Chiar dacă nu se va ajunge la o traducere oficială românească a cărții lui Moșicițchi, respectiv Herta Muller nu o va putea citi, nădăjduiesc că „Gaza. Reflecții asupra culturii exterminării” va ajunge totuși la ea prin alte surse. Deși nu suntem chiar conectați prin țepe înfipte în cefele noastre, avem cu toții „telefoane deștepte”, iar inteligența artificială nu doar că le poate folosi pentru a culege date prin preajma softurilor din ele, și trimite bateriilor de tunuri pozițiile pe hartă ale unor rebelianți/partizani întru nimicire – vedeți proiectul Nimbus – dar poate și traduce tot mai bine texte scrise în limbi străine. Deși, mai știi, poate că vreun editor german sau austriac, debarasat de filosemitism, va îndrăzni să sară din rândul plutonului de execuție, vorba lui Kafka, și-i va oferi ceva accelerare cărții lui Moșicițchii și în spațiul lingvistic german.
Tradusă sau nu, această carte are puterea de a împuțina războaiele și crește cât de puțin pacea în lume. Mă declar interesat să fac eu traducerea, în cazul în care vreo casă editorială va fi interesată de acest volum.
În timp ce citeam cartea lui Moșicițchi, aflu că Israelul a declarat revocarea vizei pentru unii lucrătorii umanitari UN, iar acum câteva ore, scriind aceste rânduri, Reuters a anunțat că soldații israelieni au mai împușcat 36 palestinieni în timp ce aceștia se îndreptau spre punctul de primire a ajutorului umanitar. Astfel, numărul palestinienilor împușcați în timpul primirii ajutorului umanitar s-a ridicat la 875 de persoane.
Îmi ridic privirea și mă uit peste geamul din fața mea. Unde mă aflu e pace. Verdeață. Tihnă. Dintr-o dată, a apărut o pasăre colibri. Este ceva mai mare decât mi-l imaginam. Poposește locului în zbor, doar câteva secunde, deși dă frenetic din aripi. Mai zboară în drepata geamului, iar stă în loc, și se mai oprește încă o dată, de parcă ar vrea să-mi zboare în odaie. Vreau să văd în el un semn de bun augur.
În timp ce pregăteam această cronică întru publicare, un tanc israelian a tras asupra unui alt grup de Palestinieni ce-și așteptau pâinea umanitară, masacrând câteva zeci de persoane.
Paweł Mościcki, Gaza. Rzecz o kulturze eksterminacji, (în poloneză)/ Paveu Moșicițchi, Gaza. Reflecții asupra culturii exterminării, ed. Karakter., 2025.
Mai puteți citi în limba română eseul lui Paveu Moșicițchi – Ceremonii – pe care îl găsiți aici.
