Extrema dreaptă poate că și a pierdut duminică, dar extremismul neoliberal continuă să dicteze agenda.
În turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România, desfășurat la 18 mai 2025, a fost înregistrată o prezență masivă la vot de 64%.
Nicușor Dan, candidatul independent susținut de formațiunea ultraneoliberală Uniunea Salvați România (USR), a câștigat cu 53,60 la sută din voturi. În rândul diasporei, peste 1,6 milioane de voturi, adică 55,86 la sută, au revenit candidatului Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), naționalistul de extremă dreapta, George Simion.
Rezultatul a constituit o victorie semnificativă pentru neoliberali, după ce în primul tur, cu o săptămână înainte, aceștia obținuseră doar 21 %, în timp ce Simion a obținut 41 %. Aceasta a fost o evoluție surprinzătoare a evenimentelor, similară cu prima încercare de alegeri prezidențiale din noiembrie 2024, care au fost anulate sub pretextul interferenței rusești, după ce naționalistul independent de extremă dreapta Călin Georgescu a obținut aproape 23 %. În pofida tuturor eforturilor, partidele din coaliția guvernamentală de centru, Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL), au ieșit ca fiind cei mai mari perdanți în fiecare etapă a acestor alegeri prezidențiale care au durat șase luni.
Cea mai influentă narativă mediatică în aceste alegeri a descris tabăra lui Simion ca fiind de “extremă dreapta”, în timp ce Nicușor Dan a fost prezentat drept un “liberal centrist”. Totuși, aceste etichete ascund modul în care noul val de neoliberalism, promovat de figuri precum Nicușor Dan, contribuie la crearea amenințării naționaliste de extremă dreaptă pe care tot el încearcă să o limiteze, și aduce cu sine, în același timp, implementarea unor măsuri economice de extremă dreaptă pentru a redresa creșterea în cadrul democrației capitaliste. În acest sens, se poate afirma că ambii candidați reprezintă ramuri ale extremismului de dreapta, George Simion reprezentând varianta naționalistă, iar Nicușor Dan orientare neoliberală.
Acest scenariu politic inedit constituie o expresie regională a agoniei neoliberalismului globale într-o ordine capitalistă în tranziție. În timp ce Nicușor Dan se poziționează de partea investitorilor străini, pledând pentru trimiterea de ajutor militar Ucrainei și menținerea poziției României în cadrul status quo-ului actual al UE, George Simion exprimă interesele micii burghezii românești, refuzând sprijinul militar Ucrainei și pledând pentru o Europă a “națiunilor suverane”. Ambii au fost de acord cu necesitatea reînarmării ca parte a programului ReArmEurope/Readiness 2030 și a remodelării sistemului administrativ central și local.
Criza politică actuală din România se caracterizează prin scăderea masivă a încrederii populare în partidele tradiționale
În primul său mesaj de după turul doi, Nicușor Dan a declarat că “comunitatea” sa de alegători care l-a votat își dorește “reducerea corupţiei, un mediu economic prosper, o comunitate care vrea o societate a dialogului şi nu una a urii”. El s-a referit la votanții lui George Simion ca la “comunitatea care a pierdut alegerile de azi, este revoltată de cum s-a făcut politica până acum în România, atât de revoltată încât crede că soluţia acum e Revoluţia. E obligaţia noastră să-i convingem că soluţia e reforma justiţiei şi a administraţiei din ţara asta ca România să meargă înainte”.
E clar că el nu a înțeles mare lucru din greutățile economice cu care se confruntă clasele muncitoare.
Acum se așteaptă ca președintele nou ales să numească prim-ministrul, care va forma apoi un nou guvern. Pe lângă prioritățile sale politice, acesta va trebui să țină cont și de faptul că majoritatea locurilor din Parlamentul României sunt împărțite între reprezentanții partidelor naționaliste de extremă dreapta, care ocupă 32 la sută, și partidele de dreapta de diferite tipuri, care dețin alte 32 la sută din locuri. Între timp, social-democrații dețin doar 22 la sută din mandatele de deputați. Într-o astfel de constelație politică și pe fondul unei crize economice severe, actul de guvernare s-ar dovedi dificil pentru orice politician. Va fi deosebit de dificil în România, unde, în absența altor alternative la politica social-democrată sau liberală de centru, nemulțumirea economică generalizată a determinat o mare parte a clasei muncitoare și a micii burghezii să se orienteze către naționaliștii anticomuniști de extremă dreaptă, în timp ce, din partea dreptei ultraneoliberale, alternativa presupusă este un antifascism anticomunist. Tabăra victorioasă, deși a reușit de data aceasta să evite naționaliștii de extremă dreaptă, pe termen lung nu face decât să aprofundeze criza.
Stagnarea creşterii economice și creşterea costurilor vieții
Pentru a înțelege contextul alegerilor de la sfârșitul săptămânii trecute, analiza situației sociale din România este mai relevantă decât orice “interferență rusă” reală sau imaginară. Această stare de lucruri este rezultatul multiplicării efectelor crizei ciclice caracteristice capitalismului, începând cu colapsul economic dramatic care a urmat privatizării și liberalizării în anii 1990 și continuând cu policriza actuală. În prezent, peste 5,7 milioane de români trăiesc în străinătate, majoritatea părăsind țara după demontarea sistemului socialismului de stat. Această migrație externă a făcut parte din expansiunea spre est a Uniunii Europene neoliberale și din reconfigurarea capitalismului global, deoarece a deschis semi-periferiile anterior necapitaliste capitalului privat care căuta noi oportunități de investiții, piețe, resurse naturale și o forță de muncă ieftină și mobilă.
După o ușoară redresare a țării în urma crizei economice din 2008 și a măsurilor de austeritate ulterioare, Banca Mondială a clasificat România ca țară cu venituri ridicate în 2019. Ratele ridicate de creștere a PIB în 2021 (5,71 %) și 2022 (4,1 %) au apărut după o creștere negativă a PIB de 3,61 % în 2020. Aceasta din urmă a reflectat o contracție a producției economice legată de restricțiile din timpul pandemiei COVID-19, care a fost contrabalansată de ajutoarele de stat pentru întreprinderi, acoperite prin împrumuturi guvernamentale și care au generat deficite publice.
În ciuda entuziasmului legat de creșterea PIB-ului, rata sărăciei și a excluziunii sociale în România a rămas în jur de 32% în 2023. De asemenea, România prezintă în mod constant una dintre cele mai ridicate rate ale sărăciei la locul de muncă (eng. in-work poverty) în rândul lucrătorilor din UE. Deși venitul național minim a crescut lent (spre 500 de euro), acesta rămâne sub costul unui coș lunar de consum de bază (estimat la aproape 800 de euro pe persoană).
În cea mai mare parte a istoriei post-socialiste a României, dezamăgirea față de liderii de centru-stânga, care au guvernat singuri sau în coaliție cu partidele de centru-dreapta, a fost exprimată printr-o mișcare anti-comunistă susținută.
Criza costului vieții, care a început în 2022, a exacerbat această situație. Potrivit Eurostat, în 2023, România a înregistrat una dintre cele mai mari creșteri ale prețurilor la electricitate și gaze pentru gospodării din UE, cu creșteri de 77 % și 134 %. Statul a subvenționat profiturile companiilor energetice prin plata a 60 la sută din facturile acestora, creând o gaură semnificativă în bugetul public. În plus, între 2022 și 2024, rata inflației în România a fost în general mai mare decât media UE: 13,8 la sută în 2022, 10,4 în 2023, 5,58 în 2024 și 5,1 în februarie 2025. Între timp, creșterea PIB-ului real al României a încetinit la 2,1 % în 2023.
În prezent, rata medie a inflației prognozată pentru 2025 este de 4,61 %, deși salariile și pensiile au fost înghețate printr-o ordonanță de urgență guvernamentală la începutul anului . Cheltuielile militare au continuat să crească, după cum o demonstrează achiziționarea în 2017 a șapte sisteme de rachete Patriot din SUA, în valoare de 4 miliarde de dolari americani. În 2024, un an marcat de patru alegeri (locale, europarlamentare, parlamentare și prezidențiale), PIB-ul României a crescut cu doar 0,9 %. Ponderea datoriei în PIB, care a fost în medie de 27,75 % între 1995 și 2023, a depășit 55 % la sfârșitul anului 2024. Această creștere a îndatorării a fost determinată de deficitele publice mari, care au ajuns la 9,5% din PIB la sfârșitul anului 2024.
Scăderea cheltuielilor publice și creșterea costurilor militare se numără printre cele mai mari provocări cu care se confruntă viitorul guvern, alături de îndeplinirea obligațiilor țării ca stat membru al UE și NATO. În următorii patru-șapte ani, România trebuie să își reducă deficitul public sub 3%, datoria sub 50% și, în același timp, să își majoreze cheltuielile militare la 5% din PIB.
Chiar înainte de alegerile din 2024, partidele centriste ale Coaliției Naționale pentru România a elaborat și a prezentat Comisiei Europene Planul bugetar-structural național pe termen mediu – 2025-2031. Acest plan include măsuri de ajustare menite să diminueze deficitul public prin reducerea cheltuielilor din sectorul public. Adițional, în aprilie 2025, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a mandatat ministrul apărării naționale să participe la negocierile care vor pregăti summitul NATO din iunie și să angajeze România să participe la programul UE ReArmEurope/Readiness 2030 prin creșterea cheltuielilor publice pentru reînarmare la 3,5 % din PIB și accesarea de noi împrumuturi în acest scop.
Creșterea costului vieții și creșterea inegalităților au afectat grav clasa muncitoare, în timp ce factorii de decizie politică nu au abordat în mod adecvat aceste probleme și nu au fost transparenți în ceea ce privește două chestiuni centrale care afectează țara. În primul rînd implicarea României în războiul dintre Ucraina și Rusia și planurile de rezolvare a deficitelor publice și comerciale ale țării. Ultraneoliberalii, care există în toate partidele politice și exprimă interesele sectorului de afaceri și ale piețelor financiare, au acuzat coaliția de guvernare centristă pentru cheltuielile excesive cu salariile și pensiile, argumentând că acest lucru a condus țara la o situație economică dezastruoasă, aproape de faliment. În același timp, extrema dreaptă naționalistă a condamnat “sistemul” pentru că ar fi girat subordonarea intereselor României față de capitalul străin, a pretins respect pentru “popor” și a susținut că patriotismul economic ar fi soluția la problemele economice ale țării.
Anticorupția și anticomunismul ca răspuns la criza politică
Criza politică curentă din România se caracterizează prin scăderea masivă a încrederii populare în partidele tradiționale precum PSD și PNL. Aceste partide au facilitat transformarea socialismului de stat în capitalism și au contribuit la crizele rezultate din neoliberalizarea ulterioară a politicilor economice și sociale din țară. În întreaga Românie, există un sentiment general de nemulțumire în rândul diferitelor clase sociale cu privire la conducerea țării. Clasele muncitoare, care cuprind diferite segmente profesionale și de venituri, sunt furioase și epuizate după 35 de ani de crize recurente. Chiar și în prezent, venitul mediu nu asigură un trai decent pentru lucrători. În orașe precum Clujul, de exemplu, unde venitul mediu este mai mare decât media națională, muncitorii cheltuiesc peste 40 % din venitul lor pentru costurile locuinței. Persoanele aflate în astfel de situații l-ar fi putut vota pe Nicușor Dan, fie pentru că îl consideră a fi răul cel mai mic în comparație cu Simion, fie pentru că au internalizat normele societății liberale care sugerează că ei înșiși trebuie să muncească mai mult pentru a merita o locuință în orașele scumpe, fie pentru că nu au găsit încă alianțe adecvate prin care să își exprime nemulțumirea.
Între timp, clasele conducătoare sunt nemulțumite de principalele partide pentru că acestea nu au eliminat complet întreprinderile de stat și sistemul de asigurări sociale și nu au privatizat suficient de mult sistemul public de sănătate, educația, sistemul de pensii sau sectorul energetic. Acestea se asociază cu USR și cu câștigătorul alegerilor, Nicușor Dan, deși AUR a depus eforturi semnificative pentru a face curte micii burghezii, care este, de asemenea, parte a clasei conducătoare capitaliste.
Status quo-ul neoliberal este prezentat ca inevitabil de către poziția antifascistă liberală, justificat de o admirație obligatorie pentru o Uniune Europeană idealizată ca destin al României și familie geopolitică naturală.
Pe durata perioadei celei mai mari a istoriei post-socialiste a României, nemulțumirea față de liderii de centru-stânga, care au guvernat singuri sau în coaliție cu partidele de centru-dreapta, a fost exprimată printr-o mișcare anticomunistă susținută. Același lucru a fost valabil și în aceste alegeri, Nicușor Dan devenind subiectul unei puternice mobilizări a societății civile axate pe anticomunism, care se bazează pe tradiții care datează din anii 1990. Unele dintre aceleași cântece de protest care au putut fi auzite la marile proteste din București și alte orașe de atunci au reapărut la mitingurile pro-Nicușor Dan de la începutul acestei luni. Un refren popular spune: “Mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist”. Naționalistul George Simion a cântat aceleași versuri în 2006, împotriva lui Ion Iliescu, primul lider al social-democraților români. Pe atunci, el era un activist civic în grupul Noii Golani, înainte de formarea Acțiunii 2012 și a partidului său reacționar și iredentist, AUR, în 2019.
Între 2015 și 2019, un val intens de mobilizare anti-comunistă s-a manifestat printr-o serie de campanii anti-corupție. Asociația Salvați Bucureștiul a lui Dan, care s-a transformat în partidul Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) în 2015 și a devenit ulterior USR, a făcut parte din aceasta. Campania USR “Fără dosare penale în funcții publice”, care a propulsat partidul în Parlament în 2016, a fost susținută de acțiunile anticorupție ale președintelui de atunci, Traian Băsescu, și ale Direcției Naționale Anticorupție din România. După înființare, USR și-a continuat misiunea anti-PSD prin protestele #rezist din 2017 și “revoluția generației noastre” din 2018, foarte în linie cu președintele PNL Klaus Iohannis. Ori de câte ori au avut loc, aceste eforturi anticorupție au fost îndreptate împotriva statului pentru a justifica retragerea sa tot mai pronunțată din furnizarea de servicii și bunuri publice, după decenii în care proprietatea publică asupra mijloacelor de producție fusese deja distrusă prin privatizare. În acest fel, anticomunismul – fie că provine de la ultraneoliberali sau de la extrema dreaptă naționalistă – servește la stabilizarea ordinii capitaliste.
Între antifascismul liberal și cel socialist
Mesajul anticomunist și cel anticorupție al alegerilor recente a fost completat de această dată de un fel de antifascism liberal, care a arătat mai clar ca niciodată că societatea civilă liberală este un pilon esențial pentru funcționarea regimului capitalist. Reprezentanții săi aparțin unui anumit segment al clasei de mijloc care își apără privilegiile în cadrul sistemului. În acest fel, ei susțin indirect sau direct interesele firmelor, care, la rândul lor, pot fi deja sau ar putea deveni în viitor sponsorii lor corporativi, precum băncile sau companiile imobiliare. În același timp, prin asocierea fascismului și comunismului ca manifestări analoge ale autoritarismului, ele delegitimează însăși noțiunea de alternativă socialistă la capitalism.
În acest context, argumentele neoliberale extreme în favoarea stabilității politice susțin reproducerea status quo-ului, în timp ce partidele naționaliste de extremă dreaptă pot fi văzute ca o manifestare a disfuncționalității crescânde a acelui status quo. Pe măsură ce capitalismul neoliberal intră în declin, managerii săi invocă tot mai mult amenințarea fascistă pentru a justifica de ce democrația liberală ar trebui să devină mai autoritară, chiar nedemocratică, susținând că sunt singurii care pot salva țara de cea mai mare amenințare cu care s-a confruntat în ultimele decenii. Ei promit că, după dispariția pericolului fascist, vor recunoaște cel puțin problemele sociale precum sărăcia, inegalitatea și demnitatea pierdută, pe care partidele naționaliste au încercat să le abordeze prin agenda lor de extremă dreapta. În acest sens, din punct de vedere structural, fascismul, ca instrument al capitalului, este utilizat de ambele curente ale extremismului de dreapta pentru a reduce la tăcere protestele împotriva capitalismului.
Consensul liberal din jurul lui Dan a atras și o serie de figuri din stânga social-democrată și progresistă prin apelul la opoziția binară.
Astfel, forțele antifasciste liberale din România, alături de dreapta neoliberală, promovează continuarea privatizării în sectoarele economice și neeconomice, o reducere a aparatului de stat și o reducere și mai mare a investițiilor în bunuri și servicii publice, precum și un soi de reindustrializare alimentat de militarizare.
Aceste propuneri sunt menite să injecteze un nou suflu vital în corpul bolnav al capitalismului. Cu toate acestea, ultraneoliberalii nu reușesc să vadă, sau poate nu vor să vadă, că astfel de intervenții au și o anumită calitate fascistoidă, fiind susținute de procese structurale violente precum exploatarea, deposedarea și opresiunea de diferite tipuri. Cel mult, ei recunosc cu o oarecare regret că politicile liberale ar fi putut neglija preocupările materiale ale oamenilor în ultimele decenii, exprimându-și în același timp consternarea că, în consecință, atât de mulți dintre aceștia își exprimă furia prin vocea naționaliștilor de extremă dreapta.
Status quo-ul neoliberal este prezentat ca fiind inevitabil de către poziția liberală antifascistă, justificat de o admirație obligatorie pentru o Uniune Europeană idealizată ca destin al României și familie geopolitică naturală, toate însoțite de o doză viguroasă de rusofobie și o teamă de tot ceea ce pare să amenințe hegemonia occidentală în lumea actuală. Societatea civilă liberală le spune cetățenilor români că doar o conducere neoliberală mai radicală poate rezolva problemele create de coaliția centristă anterioară. Pentru că nu există o alternativă credibilă socialistă sau chiar de stânga în politica românească, mulți români și-au canalizat nemulțumirea către o agendă naționalistă centrată pe familie, religie, națiune și libertate economică pentru mica burghezie românească.
Consensul liberal din jurul lui Nicușor Dan a atras o serie de personalități din stânga social-democrată și progresistă prin apelul la opoziții binare precum democrație versus autoritarism, europenism versus naționalism, liberalism versus fascism, dialog versus violență și UE versus China sau Rusia. În consecință, aceste figuri nu au reușit să articuleze o poziție critică față de politicile ultraneoliberale care urmau să apară. În schimb, ele s-au aliniat cu liberalii împotriva candidatului naționalist, văzut ca un înlocuitor simbolic pentru toate amenințările — reale sau imaginare — cu care ne putem confrunta astăzi, fie ele fasciste, putiniste, trumpiste sau „anti-europene”. Unii din această parte a stângii românești chiar s-au alăturat corului liberal care condamnă criticile socialiștilor la adresa capitalismului, Uniunii Europene, militarismului și austerității, precum și argumentul că violența fascistă este o manifestare a violenței structurale a capitalismului.
Noii socialiști nu au încă un partid politic. Cu toate acestea, ei există ca o rețea nedefinită de indivizi și grupuri informale. Ei nu pot acționa ca o alternativă electorală, cel puțin pentru moment, dar sunt în prezent singurele voci care prezintă o alternativă socialistă internaționalistă, antifascistă și antimilitaristă la status quo-ul turbulent și decadent. În acest sens, ei reprezintă cea mai bună speranță a României de a ieși într-o bună zi din opoziția binară liberalism-versus-fascism sau neoliberalism-versus-naționalism care domină politica actuală.
Vincze Enikö este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și activistă pentru dreptate locativă în cadrul mișcării Căși sociale ACUM! din Cluj. Este co-editoarea cărților “Racialized Labour in Romania: Spaces of Marginality at the Periphery of Global Capitalism” (Palgrave, 2018) și “The Romani Women’s Movement: Struggles and Debates in Central and Eastern Europe” (Routledge, 2018). Cercetările și publicațiile sale recente sunt despre dezvoltarea inegală și injustiție spațială, politica și financializarea locuirii, dezvoltarea imobiliară ca domeniu al acumulării de capital. Co-editoare a Uneven real estate development in Romania at the intersection of deindustrialization and financialization (Routledge, 2024) și The Political Economy of Extreme Poverty in Eastern Europe. A Comparative Historical Perspective of Romanian Roma (Routledge, 2024).
Articolul a apărut inițial cu titlul Anti-Communism Won the Romanian Presidential Elections pe pagina fundației Rosa Luxemburg și a fost tradus din limba engleză de redacția PLATZFORMA.
