Avertisment și un apel la luciditate Interviul realizat de Vasile Ernu cu Mihaela Michailov, în exclusivitate pentru Libertatea, deschide o discuție necesară despre felul în care istoria este recuperată și transmisă, despre importanța aducerii în prim-plan a unor modele feminine de rezistență și despre ecourile actuale ale extremismului de dreapta. Povestea Olgăi Bancic devine astfel nu doar un act de memorie, ci și un avertisment și un apel la luciditate în fața revirimentului discursurilor radicale în Europa de azi.
Spectacolul „În zori, lumina e mai aspră” este produs de ADO și Centrul Replika. Distribuția: Florina Gleznea, Silvana Negruțiu, Katia Pascariu. Echipa de cercetare: Mihai Burcea, Adina Marincea, Mihaela Michailov.
Libertatea: Felicitări pentru textul și spectacolul dedicate Olgăi Bancic. Te-aș ruga să ne spui cine este pentru tine Olga Bancic?
Mihaela Michailov: Mulțumesc mult, Vasile. O să menționez pe scurt câteva date din biografia ei. Golda (Olga) Bancic se naște la Chișinău, în data de 10 mai 1912. După ce termină patru clase – părinții nu mai pot să o țină la școală, mai avea 6 frați și surori – intră ucenică la un atelier de plăpumărie.
La 14 ani participă la prima grevă pentru drepturi ale muncitoarelor, pentru 8 ore de muncă și salarii decente. Muncitoarele petreceau în ateliere 12, 14 ore și erau bătute dacă nu terminau la timp munca epuizantă pe care o aveau de făcut. Este arestată, bătută și eliberată după șapte zile.
În 1928, la 16 ani, se angajează într-o fabrică de zahăr. Muncește noaptea, în condiții care îi fragilizează starea de sănătate. Când cere mai mulți bani și condiții mai bune de lucru, este dată afară. Pleacă la București și se angajează într-o fabrică de țesătorie. Intră în UTC, devine autodidactă, se informează și citește despre mișcarea fascistă din întreaga Europă, alături de alte muncitoare și muncitori din casele conspirative.
În 1935 este arestată și torturată în mai multe penitenciare (Văcărești, Mislea, Dumbrăveni), pentru că a împărțit manifeste comuniste. În 1937 este eliberată. În 1938 fuge la Paris și se alătură acțiunilor de organizare a ajutorului pentru brigăzile care luptă împotriva lui Franco, și ulterior devină membră a Rezistenței Franceze.
În 1939 naște o fetiță. Îi pune numele Dolores, după Isidora Dolores Ibárruri Gómez (născută într-un sat de mineri din Țara Bascilor, într-o familie cu 11 copii, aleasă în 1935 în Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, luptătoare antifascistă în Războiul Civil Spaniol).
În noiembrie 1943, Olga Bancic este arestată la Paris. În februarie 1944 este judecată alături de membrii grupului Manouchian, omorâți la câteva zile după proces. Pentru că pedeapsa cu moartea, pentru femei, era interzisă pe teritoriul Franței, Olga Bancic este decapitată la Stuttgart, chiar de ziua ei de naștere – 10 mai 1944. Ne-a rămas o singură scrisoare pe care i-a scris-o fetiței ei, cu câteva ore înainte să fie decapitată.
Cam asta este, pe scurt, biografia Olgăi Bancic, luptătoare antifascistă foarte puțin cunoscută în România, care intră în Panteonul francez, alături de întregul grup Manouchian, în februarie 2024. Am citit despre ea în urmă cu 10 ani și m-a incitat traseul ei și relevanța implicării politice locale și internaționale, persecuțiile multiple la care a fost supusă. În acel moment, mi s-a părut dificil de abordat într-o piesă de teatru.
Ulterior, acum 3 ani, alături de actrița Katia Pascariu, am scris un proiect centrat pe biografii ale unor luptătoare antifasciste, l-am depus la AFCN și am câștigat la sesiunea de contestații. Premiera spectacolului În zori, lumina e mai aspră (textul este în curs de publicare în România și în Franța) a fost în martie 2025 la Centrul de Teatru Educațional Replika.
„Sunt locurile lipsă ale unei memorii politice lacunare”
– De ce ai ales să scrii și să faci o piesă despre ea? E doar o recuperare istorică sau are legătură cu vremurile pe care le trăim?
– Pentru că mi s-a părut că destinul Olgăi Bancic, luptele ei individuale și colective, apartenența la mișcarea antifascistă, merită să fie explorate printr-un demers teatral. În toate textele pe care le-am scris, începând cu 2006, dimensiunea reflecției politice și a unei constante dezbateri pedagogice, a primat.
Cred că gesturile culturale pot avea un conținut educațional revelator, paradoxal, tocmai pentru că antrenează emoții și afecte politice puternice, atașamente și distanțări lucide necesare. Un text de teatru, un spectacol pot deveni contexte de pedagogie emancipatorie, de învățare reciprocă, modalități de a umple goluri din raportarea mainstream la istorie.
Revendicarea istoriei Olgăi Bancic este revendicarea tuturor istoriilor unor luptătoare antifasciste despre care se știe, din păcate, atât de puțin. Nu le regăsim în manuale, nu le regăsim în volume publicate la cunoscute edituri, nu au, în România, nume de străzi, nume de piețe, nu sunt incluse în dezbateri publice. Sunt locurile lipsă ale unei memorii politice lacunare. Repoziționarea lor e o formă de contraofensivă performativă la ofensiva istoriei mainstream, adesea captivă în glorificări prea puțin chestionate.
A o reașeza pe Olga Bancic în centrul istoriei antifascismului, printr-un scenariu dramatic, a fost, pentru mine, un gest politic și teatral transformator. Un mod de a-i crea spațiu și timp să-și spună povestea. O formă de a da voce, performativ, vocilor combative ale unor femei esențiale în istoria noastră, atât de dureros reduse la tăcere. Însă textul, spectacolul nu au doar valoarea unor acțiuni culturale recuperatorii. Așa cum le-am gândit, împreună cu întreaga echipă, sunt dramaturgii-punți, spații de poziționare politică între anii ’30-’40 și prezentul acaparat de ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta peste tot în lume.
– La un moment dat am impresia că piesa nu e atât despre Olga Bancic – indiscutabil o eroină de un curaj fără margini – ci despre responsabilitate, curaj, sacrificiu, speranță într-o lume rinocerizată unde viața și moartea sunt la un pas. Despre ce este de fapt?
– Piesa o are în centru pe Olga Bancic, interpretată de trei actrițe de forță: Florina Gleznea, Katia Pascariu și Silvana Negruțiu. Parcurgem spectacular biografia ei din momentul în care le cere părinților, la Chișinău, să o lase să meargă la școală după ce termină patru clase, și până în momentul în care scrie scrisoarea către fetița ei, înainte să fie decapitată. O urmărim în momente esențiale la Chișinău, București, Paris, Stuttgart.
Sigur că, așa cum bine spui, dincolo de acest traseu narativ identificant pentru experiențele prin care trece, vorbim despre curajul unei luptătoare care crede în puterea unor acțiuni colective. Și asta mi se pare edificator pentru tot ce a trăit și transformator pentru noi, care ne întoarcem, prin vocea ei, într-un trecut tumultos. Piesa nu este doar despre Olga Bancic. Este despre solidaritatea femeilor care au ținut-o în viață, în penitenciare, după ce era torturată crunt. Este despre cele și cei alături de care s-a educat politic și a învățat să acționeze atunci când participa la atentate – peste 100 – împotriva armatei naziste. Este despre puterea sacrificiului individual și colectiv, dar și despre momente în care acest sacrificiu poate deveni periculos pentru cei din jur. Le poate pune viața în pericol.
Legat de responsabilitate, am simțit-o acut pe tot parcursul documentării și scrierii textului. Tocmai pentru că vorbim despre o luptătoare antifascistă atât de puțin cunoscută, cu un traseu sinuos. Mi-am dorit să surprind atât forma ei totală de angajament, cât și experiențele personale la limita dintre sacrificiu și expunere radicală, pe care le-a trăit. Când scrii despre o figură atât de complexă, responsabilitatea este foarte mare pentru că ai de sondat mai multe paliere intersectate.
Documentare extrem de minuțioasă
– Știu că te-ai documentat mult. Spune-mi, te rog, cum a decurs totul și care au fost surprizele? Cu cine ai colaborat? Ce te-a impresionat cel mai mult din ce ai descoperit?
– În procesul de documentare m-a ajutat enorm istoricul Mihai Burcea. Mi-a pus la dispoziție dosare ale unor luptătoare antifasciste, documente despre grupurile din care făceau parte. Am citit sute de pagini din Arhiva C.C. al P.C.R. despre Haia Lifschitz, Eugenia Rădăceanu, Sidy Toma, Ernestina Moscovici, Asia Moraru, Cecilia Ioniță, Lili Paneth, zeci de femei cu biografii pe care nu le cunoaștem și care au contribuit major la mișcarea antifascistă.
Parcurgerea acestor dosare a fost o formă de învățare continuă, de conștientizare a unor gesturi individuale și colective de poziționare politică fără compromisuri, și, în același timp, un proces de reflecție privind implicațiile unei scriituri dramaturgice în care nu doar biografia era importantă, ci și întregul context de apartenență al acestor povești. Pe măsură ce citeam, aveam impresia că nu voi termina niciodată.
Pentru că la aceste dosare s-au adăugat extrase din presa perioadei interbelice și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, furnizate de cercetătoare Adina Marincea, lecturi ale istoriei recente a mișcărilor neo-fasciste, cercetări aplicate. Recunosc că, la un moment dat, volumul de informație devenise copleșitor. Perioada de cercetare artistică mi-a dat anvergura contextuală de care povestea particulară trebuia să țină cont.
A fost dificil emoțional să parcurg documentele în care erau descrise torturile la care au fost supuse aceste femei. Am citit zeci de pagini în care erau minuțios descrise tehnici de tortură o violență extremă. O agresivitate abominabilă a Siguranței, care le-a făcut să rămână cu traume cumplite. De fiecare dată, când terminam o pagină, mă gândeam cum au putut supraviețui. Ce le-a dat forță să meargă mai departe, să nu abdice de la credințele lor? Când corpurile lor erau zilnic călcate în picioare, când erau lăsate aproape fără suflare pe ciment, cum de au avut tăria să continue să lupte?
Desigur, un reper emoțional intens rămâne scrisoare de despărțire a Olgăi Bancic de fiica ei care avea 5 ani când Olga a fost decapitată. E scrisoarea unei femei de o tărie extraordinară, care își ia revedere de la copilul ei, cu speranța că va trăi într-o lume mai bună. Când Katia Pascariu rostește ultimele propoziții din scrisoare – „Fetița mea dragă, termin scrisoarea cu speranța că vei fi fericită împreună cu tăticul tău, împreună cu lumea întreagă. Vă strâng la pieptul meu din toată inima. Mult, mult. Rămâi cu bine, dragostea mea. Mama ta, Olga Bancic, 9 mai 1944” – am mereu o senzație de gol în stomac.
– Mihai Brezeanu notează în cronică: „Încă mai surprinzător, neașteptat, provocator și foarte binevenit, textul apelează la trei personaje care nu s-au intersectat cu eroina piesei, Emil Cioran (Florina Gleznea), Nae Ionescu (Katia Pascariu) și Mircea Eliade (Silvana Negruțiu), ale căror texte publice din perioada războiului secund mondial le dezonorează memoria și ridică mari semne de întrebare deopotrivă asupra acelei și aceste epoci (e evocată, ironic, publicarea repetată a celor 3 autori de către editura Humanitas)”. Care e povestea din spate? Cum ai ajuns de la Olga Bancic la cei trei corifei?
– Pe măsură ce scriam textul, mi-am dat seama că este foarte important să rup la un moment dat firul narativ central – povestea biografică a Olgăi – și să introduc detalii care țin de contextul perioadei. Care erau discursurile dominante ale anilor ’30 și ’40? Care erau pozițiile unor intelectuali cunoscuți ai momentului? Ce spuneau capetele luminate ale perioadei și cum erau receptate abordările lor?
Așa că am gândit o scenă – pe care ulterior Radu Apostol a conceput-o ca pe o horă macabră a fascistizării – care să aibă în centru figuri legendare ale fascismului românesc. Discursurile lui Cioran, Eliade și Nae Ionescu sunt introduse de reflecții ale lui Zigu Ornea care explică în anii ‘30. Extrema dreaptă românească, avântul fascist al unei părți consistente din intelectualitatea românească. Din punctul meu de vedere, este vital să încetăm să cosmetizăm și decontextualizăm opera unor unor intelectuali care făceau elogiul mișcării legionare criminale și nazismului. Care credeau că dintre toate revoluțiile, revoluția legionară este apolitică, creștină și spirituală.
Nae Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade nu au avut niște scăpări de tinerețe. Ani de zile au fost susținătorii înverșunați ai fascismului românesc. Conținutul discursurilor lor trebuie redat și discutat fără nuanțări ipocrite. Modul trunchiat în care sunt prezentați și publicați perpetuează analfabetismul politic. Am răsfoit zilele trecute un manual de limba și literatura română de clasa a XI-a, publicat la Art educațional, în care era prezentat Eliade. Niciun cuvânt despre poziționarea lui legionară, extremistă, profund xenofobă.
Continuăm să idolatrizăm creația unor fasciști și ne mirăm că extrema dreaptă revine în forță! Sigur că sunt multe cauze care au dus, în prezent, la revirimentul mișcărilor de extremă dreapta peste tot în lume. Dar cred că și felul în care continuăm să glorificăm complet necritic poziții extremiste are o contribuție. Nu sunt adepta scoaterii nimănui din nicio istorie. Mi se pare important însă să ne discutăm istoriile cu luciditate și responsabilitate politică. Să avem forța și curajul de a ne revizita fasciștii fără teama că îi deranjăm!
Retorica ultranaționalistă are rădăcini în interbelic
– Cum a fost lucrul la spectacol?
– Un rol important în dezvoltarea scenariului dramatic l-a avut feedback-ul riguros al regizorului Radu Apostol, care m-a însoțit cu generozitate în procesul de rescriere și completare a unor scene. Am scris avându-le în minte pe cele trei actrițe care joacă, fiecare, mai multe personaje. Reușesc extraordinar să dea poveștii Olgăi Bancic și emoție rafinată, și consistență politică. Scenografia austeră și expresivă îi aparține scenografei Gabi Albu, mișcarea scenică este creată de coregraful Florin Fieroiu, un artist pe care îl admir mult pentru felul în care lucrează cu actorii și actrițele, muzica și fondul sonor sunt opera unui muzician minunat – Sebastian Androne-Nakanishi, iar video-ul a fost conceput de Elena Găgeanu.
De fiecare dată când repetăm la un spectacol, construim și un cadru de analiză și discuții aplicate între noi, cei și cele care ne implicăm în elaborarea lui. Discuțiile nu țin numai de structura unei scene sau de o soluție regizorală. Acoperă câmpul ideilor și reflecțiilor pe care ne dorim să le punem în discuție. Mi se pare esențial să fie așa când îți propui să faci spectacole cu un conținut social, politic, educațional. Nu ești doar un artist/ o artistă care livrează un text, ci îți propui să creezi prin text, prin spectacol, un spațiu de analiză critică. Uneori discuțiile au fost în contradictoriu, și cred că e bine să fie așa, pentru că altfel nu am avea ce să dezbatem, nu am avea ce să interogăm. Contradicțiile nasc, de multe ori, perspective paradoxale și viziuni noi de abordare.
– Cât de relevat crezi că este un astfel de spectacol politic, astfel de teme în actualul context politic? Cât de relevant mai este actul Olgăi Bancic astăzi, în 2025 în România europeană?
– Cred că este relevant pentru că aduce în prim-plan o istorie cvasi necunoscută – cea a Rezistenței antifasciste, din perspectiva unor femei care și-au asumat o opoziție radicală, accentuând climatul fascist care domina anii ‘30 și ‘40. Apoi, putem înțelege mai bine o genealogie a neolegionarismului prezent în România, o complicitate a unor structuri de putere care propagă mesaje de extremă dreapta, vedem cum discursuri și poziții legionare din acei ani au multe asemănări și ecouri în discursuri actuale.
Toată retorica ultranaționalistă care mizează pe mitul salvatorilor românismului, pe o bunăstare marketizată propagandistic, pe narațiuni care funcționează prin alterizare – evreii, imigranții – cărora azi li se adaugă romii, comunitatea LGBTQIA+ etc. sunt vinovați pentru tot! – are rădăcini în perioada ascensiunii extremei drepte din interbelic și din cel de-Al Doilea Război Mondial! În 1927, Legiunea avea 500 de membri, iar după alegerile din decembrie 1937, Mișcarea Legionară număra 272.000 membri. Pe un fond de criză economică dură, de neîncredere majoră în formațiunile politice ale momentului, de propagandă naționalistă care milita pentru o Românie nouă, de nimeni și nimic supusă, mișcarea devine imposibil de oprit. Actualul context politic – cu diferențe importante, desigur – preia multe din marotele acelor ani.
La un moment dat, în spectacol, în timpul procesului grupului Manouchian, înainte să rostească sentința de condamnare la moarte, procurorul are un discurs virulent împotriva celor care fac parte din grup și care nu sunt francezi. Spune despre ei: „Simplu, pe înțelesul tuturor, într-un singur cuvânt: imigranți! Evrei, spanioli, italieni, polonezi, unguri, armeni, români…”.
Acest tip de ură xenofobă, etnică, e translabilă în acțiunile Unității 731 din prezent, în care am văzut cum tineri români sunt recrutați și îndemnați să bată oameni fără adăpost, romi, imigranți – numiți subumani. Din păcate, discursurile patriotarde extremiste câștigă tot mai mult teren. De ce? Pentru că, printre altele, reușesc să capitalizeze un transfer de speranță.
Oamenii își pierd speranța, încrederea că statul îi mai poate ajuta, că cineva din partidele politice îi mai poate reprezenta și aleg să voteze din disperare, nesiguranță economică majoră, instabilitate și imensă frustrare. Și aici cred că avem enorm de mult de lucru. Să redai o speranță pierdută e cea mai dificilă acțiune politică a momentului. Trebuie să ne luăm speranța înapoi și să o canalizăm spre răspunsuri netrucate la probleme sociale arzătoare.
Fotografie de fundal: Dinu Lazăr / liternet.ro
Interviul a apărut inițial pe pagina de internet a ziarului LIBERTATEA.
