Comentariul colectivei editoriale Posle.media despre revolta militară a grupării Wagner și consecințele ei
Evenimentele din 23-24 iunie au fost deja descrise ca fiind cea mai serioasă provocare politică internă la adresa regimului lui Putin. În doar câteva ore, unitățile Companiei Militare Private Wagner (CMP Wagner) au reușit, aproape fără rezistență, să preia controlul asupra orașelor Rostov pe Don și Voronej, orașe importante din sudul Rusiei, ambele cu populație de peste 1 milion de oameni, și s-au oprit la doar câteva sute de kilometri de Moscova.
Atunci când a anunțat declanșarea unei rebeliuni militare, șeful CMP Wagner, Evgheni Prigojin, a contestat în mod deschis necesitatea invaziei la scară largă a Ucrainei, a cerut înlăturarea conducerii militare a Rusiei și a afirmat că obiectivul său este restaurarea „justiției”. Și, chiar dacă conflictul a fost dezamorsat cu puțin sânge, el pare să fi subminat pentru totdeauna promisiunea lui Putin de stabilitate și unitate a regimului.
Nu există nicio îndoială că Prigojin este un criminal de război și un oportunist care își urmărește interesele personale. În lunile care au precedat revolta, Prigojin a făcut numeroase declarații în care a atacat în mod deschis conducerea militară rusă care încerca să preia controlul asupra unităților Wagner care includ atât foști deținuți ruși, dar și ofițeri de armată pensionați.
Evgheni Prigojin, care își datorează în totalitate cariera relației de patronaj pe care o are cu Putin și care are relații extinse în aparatul de securitate al statului, s-a dovedit a fi cel mai conștient de slăbiciunile regimului și de vulnerabilitatea „lanțului vertical de comandă” al lui Putin. Generalii Surovikin și Alekseev, care au jucat roluri-cheie în așa-numita „operațiune militară specială” din Ucraina, i-au cerut public lui Prigojin să „își vină în fire” și să caute „rezolvări ale problemei pe cale pașnică”.
Cea mai mare parte a armatei a păstrat o neutralitate tăcută față de rebeli. Ministrul apărării, Serghei Șoigu, și șeful Statului Major General, Valeri Gherasimov, cu care Prigojin a cerut să se întâlnească, nu au comentat niciodată ceea ce se întâmpla și chiar au dispărut din spațiul public. Să ne amintim că pliantele distribuite de mercenarii din Wagner nu numai că cereau demisia lui Gherasimov și Șoigu, dar cereau și o curte marțială imediată pentru ambii care erau acuzați de tratament brutal al soldaților, de aprovizionarea slabă a armatei și de ascunderea adevărului despre evoluția războiului.
În dimineața zilei de 24 iunie, Vladimir Putin a ținut un discurs urgent de cinci minute către națiune. El a calificat rebeliunea lui Wagner drept un „cuțit înfipt în spatele” armatei ruse, dar nu a vorbit despre nicio acțiune specifică pentru a elimina pericolul.
Putin a evidențiat dimensiunile morale și politice ale revoltei și a numit-o o trădare care merită cel mai dur răspuns. El i-a acuzat pe răzvrătiți că au adus Rusia în pragul unui război civil și al unei înfrângeri militare. Cu toate acestea, președintele rus nu a menționat niciun nume, fapt prin care și-a divulgat slaba sa pregătire și incertitudinea cu privire la situație. Câteva coloane de mii de luptători din compania Wagner au traversat, cu tot cu armament, o distanță vastă în mai puțin de o zi și s-au oprit în mod voluntar la 200 de kilometri de Moscova. În același timp, președintele Putin, probabil, s-a grăbit să părăsească capitala, înregistrându-și apelurile de la reședința sa din Valdai. Guvernatorii regionali și politicienii pro-Kremlin au jurat credință președintelui și ordinii constituționale pe rețelele de socializare la doar câteva ore după izbucnirea revoltei.
În mod previzibil, unele forțe, facțiuni și cetățeni nu au urmat apelul președintelui de a rezista trădătorilor și și-au exprimat sprijinul pentru rebeli. Printre aceștia se numără neonaziștii de pe ambele părți ale frontului: Corpul voluntarilor ruși care luptă alături de forțele armate ucrainene și grupul de sabotaj Rusich, care este implicat în conflictul armat cu Ucraina din 2014, în calitate de reprezentant al Rusiei. Prigojin a răspuns fără echivoc la mesajul lui Putin. El a declarat că președintele „s-a înșelat” în privința trădării celor de la CMP Wagner, s-a numit pe sine și pe luptătorii săi „patrioți ai patriei”, a acuzat oficialii Moscovei de corupție și a refuzat să se oprească. Căutând să își extindă sprijinul, Prigozhin a exprimat două afirmații caracteristice ale opoziției anti-Putin: (1) Regiunile rusești ar trebui să se opună Moscovei împotriva exproprierii de către aceasta a resurselor țării și (2) conducerea politică și militară rusă este formată din escroci și funcționari corupți care ar trebui demascați și aduși în fața justiției.
În ciuda faptului că Prigojin s-a bazat exclusiv pe unitățile armate, programul pe care l-a anunțat trebuia să confere legitimitate populară loviturii de stat. Oamenii din Rostov-pe-Don i-au aclamat pe luptătorii lui Wagner ca pe niște eroi, demonstrând că sloganurile lui Prigojin puteau obține sprijin popular. Tentativa de insurecție a lui Wagner a dezvăluit, de asemenea, lipsa de voință a serviciilor de securitate de a interveni în mod activ în această situație.
„Marșul justiției” al lui Prigojin s-a încheiat la fel de neașteptat cum a și început.
Dictatorul belarus Lukașenko a intermediat un acord între CMP Wagner și Kremlin. Conform termenilor acestuia, Prigojin urma să își retragă unitățile, iar răzvrătiții urmau să fie scutiți de pedeapsă pentru presupusele lor „fapte de arme”. Acordurile cu Lukașenko par să includă, de asemenea, prevederi secrete care îi acordă CMP Wagner o anumită autonomie și definesc cadrul pentru relațiile ulterioare cu conducerea militară.
Acordul a fost garantat de „cuvântul președintelui Rusiei”, după cum a declarat ulterior purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov. Cu alte cuvinte, publicul este ținut în beznă în ceea ce privește termenii și conținutul real al acestor acorduri neoficiale. Deși toate unitățile militare rusești și cetățenii obișnuiți au fost chemați să participe la revoltă și să reziste rebelilor, criza a fost rezolvată printr-un dialog între doi criminali de război, autocratul bielorus jucând aici rolul de intermediar și arbitru.
Deși consecințele acestor evenimente sunt greu de prezis, este deja clar că ele au schimbat pentru totdeauna sistemul politic al lui Putin. Dacă această tentativă de insurecție militară a avut atât de mult succes, de ce nu poate acest exemplu să inspire viitoarele încercări de a se baza pe succesul său? Contradicțiile din cadrul elitelor rusești au ieșit din mass-media în realitatea orașelor rusești.
Întreaga lume a fost martoră la faptul că aceste contradicții au fost rezolvate (temporar) în afara oricărui cadru legal, în cadrul unui compromis garantat de „cuvântul de onoare” a lui Putin.
În Rusia, statul de drept a cedat locul codurilor mafiote. Cuvintele susținute de violență sunt mai puternice decât procuratura sau chiar decât declarațiile președintelui privind iminența unei pedepse. Războiul declanșat de regimul lui Putin devine o amenințare din ce în ce mai evidentă la adresa stabilității sale și va duce inevitabil la prăbușirea sa în cele din urmă. Ce formă va lua această prăbușire? Și ar putea oare masele intimidate și lipsite de putere ale Rusiei să iasă în față? Aceste întrebări rămân deschise.
Articolul a apărut inițial cu titlul “Prigozhin’s March”: What Was It All About? pe platforma Posle.media și a fost tradus din engleză și rusă de către redacția PLATZFORMA
