Decembrie 2021. Aniversarea a 30 a destrămării URSS a trecut în liniște, neobservată.
Nici una din primele persoane în stat – prim-ministra, președinta țării sau președintele parlamentului – nu a făcut vreo declarație în legătură cu aniversarea. Nu a fost nici o conferință științifică sau politică, nici un eveniment de comemorare.
Tăcere aproape deplină.
(Evident, marile ”sărbători naționale”, alea în jurul cărora se adună întreaga vorbăraie despre istorie, sînt vara, între iunie și august, dar ele, se știe, au acea atmosferă obligatorie de celebrare, mîndrie sau comemorare a durerii, sentimente nu tocmai potrivite pentru o reflecție critică asupra trecutului.)
Această tăcere (care, vorba poetului, spune multe) a fost spartă doar de o apariție editorială – Dumitru Crudu, scriitor și animator al unui cenaclu literar, a scos o antologie de poezie – ”Omul Nou. O antologie a poeziei proletcultiste din RSS Moldovenească: 1924-1970”.
Cartea a apărut la editura Cartier.
E un volum pe care, recunosc, l-am așteptat cu o oarecare nerăbdare (auzisem despre faptul că Dumitru Crudu pregătește o antologie a poeziei proletcultiste la evenimentul de lansare a cărții lui Vasile Ernu ”Sălbaticii Copii Dingo” din curtea spațiului Cocoșul Roșu).
E o carte de la care aveam mai multe așteptări. Mult mai multe de fapt, lucruri despre care o să vorbesc mai jos.
Noutatea bună a cărții (ca să încep întîi cu știrile optimiste) e că re-publică, fie și sub forma unei antologii de contraexemple, un fragment dintr-o literatură care a fost în mod deliberat uitată după 1990 și evacuată din istoria literară.
Rarele încercări de a readuce această literatură în atenția publicului larg – cum ar fi recitalurile de poezie din RASSM ale lui Andrei Sochircă – au fost realizate dintr-o perspectivă care construia această literatură ca fiind una exotică, minoră, primitivă și naivă, pe care o tratăm drept literatură doar pentru că altceva nu prea se scria în RASSM. Una care sună pocit, naiv, cam exaltată și care a sfîrșit-o tragic sub Stalin…(E o copilărie a literaturii locale, o epocă a cărei unic merit e că urmează să devină adultă peste o vreme.)
Prin intermediul cărții sale Dumitru Crudu oferă cititorului nou, tînăr, născut după prăbușirea Uniunii Sovietice, un set de mostre literare dintr-o epocă complicată, adaptate – transcrise cu grafie latină – într-un format comod pentru noile generații care nu mai citesc în grafie chirilică și, după cum zic sondajele, nu mai prea citesc în genere.
Și…cam atît cu noutățile bune despre carte.Restul sînt noutăți rele.
În primul rînd, la modul general, demersul lui Dumitru Crudu, cel explicat în prefața cărții, este unul confuz.
Pe de o parte, miza cărții ar trebui să fie una de recuperare și arhivare: antologatorul își propune să recupereze o parte din poezia ”proletcultistă” scrisă în RASSM și RSSM între 1924-1970.
Pe de altă parte, Dumitru Crudu postulează și o miză ”explicativă” – antologia de poezii ar trebui să ofere ”răspunsuri și explicații plauzibile cu privire la unele atitudini iraționale ale basarabenilor – de ce aceștia votează masiv cu stînga filorusă și sînt nostalgici” (p.5).
Altfel spus, pe de o parte Dumitru Crudu promite să prezinte cititorilor și cititoarelor o arhivă a vremii (cît de cît imparțială), iar pe de altă parte, această arhivă participă într-un exercițiu angajat de psihologie istorică colectivă în care explică (cum? V.S:) votul moldovenilor în 2022 pentru anumite partide și preferințele lor politice concrete.
Antologatorul ratează ambele mize.
Prima miză, cea de recuperare, e ratată prin modul părtinitor și incoerent de selecție a textelor. Altfel spus, în loc să prezinte o antologie care a) prezintă o culegere a tuturor textelor proletcultiste din RSS Moldovenească scrise în perioada 1924-1970 și care include texte și autori mari și mici sau b) o selecție motivată în funcție de un criteriu clar – de exemplu tematic (Lenin, 28 iunie 1940, Partidul Comunist, colectivizarea, viitorul luminos, pioneria, comsomolia), Dumitru Crudu alege după bunul plac poezii și autori pe care-i include în categorii construite după principii știute doar de el.
(La fel, tot în baza unor criterii incerte știute doar de el, Dumitru Crude exclude alți autori și poeziile lui. Or, poezia angajată în literatura sovietică moldovenească e mult mai bogată decît cei vreo 15 autori selectați de Dumitru Crudu și orice încercare serioasă de a face o antologie de poezie proletcultistă ar trebui să includă mult mai multe nume, inclusiv și ”monștrii sacri”: Grigore Vieru, George Meniuc, Ion Vatamanu, Ion Hadîrcă, Aureliu Busuioc, Pavel Boțu etc. Leniniana ar putea fi un bun punct de pornire.)
(poezie proletcultistă semnată de Ion Hadîrcă în paginile ziarului Moldova Socialistă)
De exemplu, categoriile ”Proletcultiști habotnici” și ”Proletcultiști inocenți” sînt construite în baza unei pretenții ale lui Dumitru Crudu de a cunoaște (și a fi capabil să măsoare) sinceritatea adeziunilor politice ale autorilor. Trebuie să îl credem pe Dumitru Crudu că sinceritatea angajamentului politic al lui Petrea Cruceniuc (decedat în 1988) sau Petrea Darienco (mort în 1976) era una ce îi califică ca fiind inocenți, în timp ce angajamentul unor oameni atît de diferiți precum Andrei Lupan (activist-ilegalist încă în perioada interbelică) sau Nicolae Costenco (care a fost deportat în perioada sovietică) sau Liviu Deleanu, ar putea fi calificat ca fiind ”habotnic și militant”.
Explicațiile oferite de antologator nu ajută nicicum. Amestecul de psihologie și moralism utilizat de acesta – ”dacă pentru proletcultiștii inocenți a scrie în cheia realismului socialist înseamna a face literatură, atunci ceilalți înțelegeau prea bine că în felul acesta te îndepărtezi de literatură” (p.17) – nu clarifică deloc lucrurile.
Verdicte precum ”proletcultiștii transnistreni în marea lor majoritate erau chiar inocenți, naivi și nevinovați, pe cînd ceilalți (proletcultiștii habotnici, V.S.) erau duplicitari pînă în măduva oaselor” – nu țin de literatură sau critică literară, ci sînt presupuneri ce nu pot fi probate ale antologatorului.
Că Dumitru Crudu nu se sfiește să vorbească despre ”psihicul” unor autori morți în îndepărtatul an 1937 și pe care nici nu i-a cunoscut măcar personal pentru a-și face o părere despre ei – cum ar fi despre naivitatea și inocența lui Nistor Cabac sau despre faptul că poeții ”nu bănuiau că sînt manipulați” – e un moment problematic suplimentar.
A treia categorie – proletcultismul ocazional – nici nu s-a învrednicit măcar de o explicație așa că cititorii vor încerca zadarnic să înțeleagă de ce poetul Anatol Gujel e doar un proletcultist ocazional iar poetul Petru Zadnipru ar fi un proletcultist habotnic…
Cealaltă miză – explicativă – e ratată exact în același mod: antologatorul adună laolaltă bîrfe, mostre de psihologism ieftin, pseudoargumente culturale și politice (spălare de creier, manipulare, mankurtizare, propagandă odioasă, oportunism, trădare, nou tip de om) care, puse grămadă ar trebui, ca în filmul cu desene animate Captain Planet în care eroii își pun puterile împreună pentru a genera un super-erou, să genereze un super-argument din care să reiasă, implacabil și plauzibil, că anume poezia lui Nistor Cabac se face vinovată de faptul că Ion Ceban a cîștigat alegerile locale din Chișinău în 2019, sau de faptul că Igor Dodon a cîștigat alegerile prezidențiale din 2016 (dacă explicația lui Dumitru Crudu ar avea măcar o mică putere de convingere, ar trebui să ne întrebăm de ce votul moldovenilor pentru partide ”filoruse” variază atît de mult de la un scrutin la altul și în ce sens este aceasta legată de lectura poeziei proletcultiste – de vreme ce în ultimii 30 ani nu a apărut nici o culegere de poezie moldovenească sovietică dar moldovenii au votat…în moduri extrem de imprevizibile).
Evident, super-argumentul nu are cum să se ivească din această cacealma.
(Vorbitorii la evenimentul de lansare a cărții au reluat același argument fără să-i dea și un conținut).
Pentru o încercare atît de ambițioasă – de a explica cum anume propaganda sovietică din anii 30 a reușit să persiste aproape 100 ani și încă să mai influențeze votul curent pentru partide care, orice om rezonabil e de acord, nu au nici o treabă cu epoca sovietică – argumentarea e mult prea subțire.
Cititorii/cititoarele trebuie să îl creadă pe antologator și…asta e prea puțin și neserios pentru discuția unei epoci…
Problema majoră a antologiei e că, aceasta, ca într-un proverb extrem de cunoscut, aleargă după doi iepuri: unul explicativ și unul arhivistic, și tot ca în acel proverb, nu reușește să prindă niciunul.
Eșecul nu e al lui Dumitru Crudu personal.
O parte din ”problemele naționale” – relația cu trecutul sovietic, evaluarea estetică și politică a literaturii sovietice moldovenești, loialitatea intelectualității locale față de partid, relația ”național”-”naționalism” în epoca sovietică – sînt ele însele dileme nerezolvate, și prilej de irosire de tone de cerneală reală și virtuală în publicistica istorică și politică basarabeană astăzi…
De exemplu, Crudu se împotmolește în una din cele mai interesante disonanțe cognitive în publicistica politică și istorică locală: bilanțul proiectului sovietic de modernizare.
Exemplific: atunci cînd ”cetățenii” țării nu se ridică la înălțimea așteptărilor ”fruntașilor” ei intelectuali – cînd susțin la alegeri nu pe cine trebuie (în cuvintele lui Crudu – cînd votează partide filoruse), cînd se uită la emisiunile care nu trebuie, cînd citesc cărți care nu trebuie – aceste cazuri sînt prezentate ca fiind cazuri de succes al propagandei sovietice care ar fi reușit să îi spele pe creier pe moldoveni și să le altereze conștiința în totalitate.
Pe de altă parte, atunci cînd vrea să își inventeze o istorie lungă de rezistență, aceeași propagandă inventează o rezistență (de cele mai multe ori subterană, invizibilă și chiar inconștientă) care ar fi reușit (cum?) să păstreze cu succes conștiința națională a basarabenilor în pofida mașinăriei politice totalitare, iar asta înseamnă, deci, că propaganda sovietică a eșuat lamentabil.
Adică, proiectul sovietic ba e reușit (cînd convine), ba e un eșec răsunător (atunci cînd iar convine).
Disonanța aceasta, ori conștiința istorică schizofrenică, e atît de omniprezentă în publicistica istorică locală încît nimeni, se pare, nu mai observă că e clădită pe o serie de propoziții ce se auto-exclud. Problema stă, deci, nu doar în prefața lui Crudu, care nu e decît o reflecție necritică a unor dezbateri necritice în societatea moldovenească în privința perioadei sovietice, ci în alte capete de discuție care nu au fost duse niciodată la capăt.
Nu mă așteptam, desigur, ca scriitorul Dumitru Crudu să rezolve dileme ce țin de istorie, antropologie, istoriografie, sociologie istorică și instituțională.
Dar antologatorul nu are ambiții de a iniția discuții relevante nici pe partea literară. De exemplu, dacă tot s-a apucat să răsfoiască și să publice literatură proletcultistă, Dumitru Crudu s-ar fi putut apuca să discute valoarea estetică a acesteia, inclusiv în comparație cu multă poezie politică (patriotică și unionistă) care se scrie acum…
Ar descoperit că unele poezii politice contemporane în care:
”Coruri de îngeri cu Domnul se-ngână:
– Vorbim românește, iubim românește..”
sună extrem de similar cu poezii în care
”soarele, dacă n-ar asfinți,
l-am numi Lenin” (Ion Hadîrcă)
sau
”numele lui Lenin abia încape între copertele timpului
căci el e însăși Istoria” (Vasile Galaicu).
Dumitru Crudu închide însăși posibilitatea unei asemenea discuții chiar din a doua propoziție: preluînd necritic afirmația lui Mihai Cimpoi că poezia ”proletcultistă” nu are valoare estetică. Și dacă Cimpoi a zis asta, Crudu nu mai investighează pe cont propriu dacă e așa sau nu și consideră chestiunea ca fiind rezolvată.
Lipsită de o ancoră literară sigură în discuții cu argumente, prefața lui Dumitru Crudu, și întreaga antologie deraiază într-o răfuială personală gratuită cu morții, în loc de o discuție despre trecut, inclusiv prin prisma literaturii.
Antologatorul recunoaște însuși că e prea laș și prea oportunistic (p.15) pentru a face o antologie care să includă, în mod egal, pe toți autorii și poeziile proletcultiste (atît pe monștrii sacri cît și pe poeții de duzină). Iar în această situație cartea nu e decît un fel de răfuială cu voie de la partid cu trecutul – sînt certați și înjurați doar cei care sînt inofensivi. Un fel de ”să dai cu piciorul în morții care nu mai pot răspunde”…
Pentru orice cititor și cititoare care cunoaște istoria culturală și politică a epocii sovietice cartea lui Dumitru Crudu oferă o mostră de ironie istorică supremă.
Fiind atît de grăbit să sară peste nuanțe și detalii și să facă un rechizitoriu în alb și negru trecutului sovietic, lui Crudu îi scapă faptul că acest mod de scriere a istoriei literaturii sovietice socialiste – exlusiv prin negare – reproduce exact tipul de scriere a istoriei și ștergere a memoriei pe care Crudu o reproșează regimului sovietic…
În loc de concluzie…
Cineva făcea o glumă răutăcioasă că Dumitru Crudu a lansat de fapt două cărți: una despre poezia proletcultistă (din care a ales o sută și ceva de pagini) și alta, de zero pagini, despre poezia de rezistență și de disidență din aceeași perioadă.
(Gluma continua că, dacă se apuca să facă o antologie de proză disidentă, Dumitru Crudu avea ceva mai mult noroc – tot se găseau niște pagini din Ion Druță, Nicolae Esinencu, Alexei Marinat de exemplu, ca să o umple).
Altfel spus, antologia lui Dumitru Crudu nu spune atît lucruri despre epoca sovietică (care ar fi subiectul cărții), ci despre ziua de azi, despre Moldova anilor 2020, în care discuția despre trecut nu are scop de a-l înțelege, ci de a-l invoca în discuțiile politice de azi…
Invocarea lui homo sovieticus (o construcție sociologică și istorică îndoielnică, despre care voi vorbi într-un articol viitor) nu se referă la un nou efort de înțelegere a ideii și practicii sovietice de a făuri un om nou, ci la utilizarea acestui termen, homo sovieticus, ca un zombie conceptual ce e invocat să preia asupra sa încărcături ce nu-l privesc.
Discuția despre homo soveticus ține de anumite tensiuni politice contemporane: diverse lupte pentru putere, care includ și reinterpretarea trecutului și care au nevoie de a mobiliza homo soveticus (dar și alte concepte istorice precum mentalitate, cultură) pentru luptele politice și partiinice curente.
De exemplu, homo sovieticus e chemat să explice de ce moldovenii votează cu Igor Dodon, de ce tranziția moldovenească a eșuat, de ce, pe timp de pace, țara a pierdut, între 1/3 și ¼ din populație, cam cît Siria într-un război sîngeros… Suprema ironie (care se referă atît la cartea lui Dumitru Crudu cît și la multă altă publicistică locală) e că homo sovieticus e invocat tot mai des și mai constant și mai intens pe măsură ce istoric, ne îndepărtăm tot mai mult de epoca sovietică și rămîn în viață, din motive biologice evidente, tot mai puțini oameni care au trăit în acea epocă.
Cartea lui Dumitru Crudu putea fi mult mai mult. De exemplu o pistă pentru inițierea unei discuții despre poezia politică moldovenească în secolul XX-XXI. În acea discuție încăpea atît poezia de orientare naționalistă, cît și cea de orientare socială, cît și cea proletcultistă.
O altă discuție, la fel de interesantă, ar fi fost despre tăcerile poeziei politice proletcultiste și ale poeziei politice moldovenești contemporane…
Și aici ar fi fost mai mult conținut decît în falsele bătălii cu morți deja morți și inofensivi precum Bogdan Istru sau Emilian Bucov.
Pentru că, dacă se poate reproșa legitim poeților proletcultiști că au tăcut despre ororile deportărilor, colectivizării forțate, atunci ar trebui, în același registru moral (sau moralistic) să putem reproșa legitim poeților politici basarabeni contemporani că au tăcut (și tac) despre tragediile sociale și politice ce ne-au decimat ultimii 30 ani: tranziția economică (ce a avut ca efect general sărăcirea majorității populații și îmbogățirea unui grup foarte restrîns de oameni), colapsul demografic (în care țara a pierdut, pe timp de pace, între 1/3 și ¼ din populație), diversele guvernări oligarhice și cleptocrate (cărora unii poeți locali le-au dedicat versuri de laudă pe potriva celor dedicate anterior Partidului Comunist și lui Lenin, Stalin, Brejnev – mai ales că unele din aceste versuri au fost scrise de aceeași oameni).
Dacă e un act de curaj să îl judeci pe Bucov că nu a scris despre ”mancurtizare” și ”deznaționalizare” atunci e un act similar de curaj să te întrebi de ce nu găsim nicăieri în poezia locală un vers despre Filat, Plahotniuc, tranziție, dezindustrializare, oligarhie, sărăcie, traficul de ființe umane, violența domestică, alcoolismul, corupția etc…
