Bătălia cabinetelor sau o istorie provizorie a crizei politice moldovenești

Nu am știut care ar fi unghiul mai potrivit pentru a vorbi despre situația din Moldova așa că am ales să vorbesc din perspectiva ”fețelor” crizei politice, adică actorii care apar în relatările și imaginile despre evenimente, atît cei care, în relatările media sînt înzestrați cu ceva calități de agent activ, care participă și are un rol de spus cît și actorii despre care se vorbește sau actorii abstracți pe care părțile implicate în această criză îi invocă insistent (de exemplu poporul). Nu povestesc deci o istorie (pe care o puteți găsi pe orice site de știri) ci încerc să recompun un puzzle, pentru a alcătui un tablou întreg. 

Fețele crizei politice.

Curtea Constituțională. Prezentă sub o singură formă – cea a unor hotărîri publicate pe pagina web a instituției. Un fel de mașinărie invizibilă, impersonală, care scotea decizii pe bandă, la cel mult 1-2 ore de la deciziile Parlamentului, iar uneori chiar cu anticipație.

Nu e clar dacă Curtea chiar a avut ședințe în acea zi (ar fi putut, pentru efect simbolic – de genul Noi apărăm democrația, nu plecăm de aici, sîntem un fel de asistență constituțională urgentă – să facă ceva transmisiuni în direct) ori la lucru era doar administratorul paginii de internet care plasa comunicatele și ”deciziile” scrise în altă parte…

Curtea Constituțională este un jucător central (și angajat, cu parti pris și părtinitor) în această criză politică și nicidecum arbitrul neutru care se pretinde. Mai mult, acest jucător are o biografie atît de șubredă încît credibilitatea lui e cel puțin îndoielnică.

Curtea a stabilit că președintele trebuie să dizolve parlamentul (deși Constituția prevede că președintele doar poate să facă asta, și poate să și nu o facă). Curtea a decis că celelalte decizii sînt ilegale.

Pentru cititorii care nu au prea urmărit subiectul cu aventurile CC în oligarhia moldovenească, expun varianta scurtă. De prin 2009-2010, de cînd la putere au venit așa-zisele alianțe pentru integrare europeană iar la șefia Curții a ajuns Alexandru Tănase Curtea a început să participe foarte activ la viața politică a țării – ba a ajutat oligarhii în lupta cu ”regimul comunist al lui Voronin” (interpretînd legile în favoarea primilor), ba ajutînd un oligarh contra altuia, ba ajutînd oligarhul în lupta cu opoziția și tot așa. Alegerea lui Nicolae Timofti ca președinte în 2013 (după vreo 5 încercări eșuate în loc de 3 cît prevedea legea), răfuiala cu Filat (căruia nu i s-a permis să fie prim-ministru), decizia prin care Declarația de Independență era pusă deasupra Constituției, hotărîrea privind revenirea la alegerile președintelui de către popor și modificare pragului de vîrstă pentru acesta (ca să îl încurce pe Usatîi să ajungă șef de stat) – toate aceste hotărîri ale Curții au fost moduri în care aceasta a servit pe puternicii zilei. Apoi pe puternicul zilei.

Anticipînd probabil că nu urmează zile prea bune, PD-ul oligarhului a schimbat garnitura CC în ultimul moment înainte de alegerile parlamentare numind acolo membri ai partidului său și oameni apropiați (printre ei nașa de cununie a acestuia Raisa Apolschi).

Așa fiind povestită actuala criză ”politică constituțională” curentă apare mai puțin ca o situație de conflict asupra interpretării normei constituționale și mai mult ca un joc politic al Curții de partea oligarhului.

Aceasta, reținem nu s-a complicat niciodată cu reflecția asupra modului în care deciziile ei ar putea bulversa sistemul politic or ar crea consecințe absurde. N-a interesat-o că e ilogic ca și Curte Constituțională să pui Declarația de Independență deasupra Constituției. Niciun judecător al CC nu a avut insomnii după ce aceasta a declarat, în 2016, că trecerea de la modalitatea de alegere a președintelui de către popor la alegerea acestuia de către parlament în hăt anul 2000 a fost anticonstituțională și deci alegerile prezidențiale trebuie întoarse poporului (aruncînd într-o zonă incertă semi-constituțională și para-legală întreaga ordine politică de după 2000).

Pe scurt, Curtea Constituțională nu e arbitru neutru ci are un cal în această cursă (ori e călărită chiar). Logica și perspectiva deciziilor sale mai puțin ține de buchia Constituției și mai mult de indicațiile de la un partid. (Iar aici e o discuție lungă-lungă despre cum instituțiile statului au fost băgate sub călcîie și în buzunare private de la 1991 încoace).

Coaliția PSRM-ACUM. Cel mai improbabil, mai atipic, mai stîngaci, mai fragil și mai imposibil actor al acestei situații. Cu o săptămînă în urmă era mai ușor să crezi că astrofizicienii vor fi descoperit dacă sînt ori nu universuri paralele, că Moldova va trimite un cosmonaut în spațiu anul viitor sau că echipa de fotbal a Moldovei urmează să cîștige europenele de anul viitor – toate astea erau mai plauzibile decît ideea că PSRM și ACUM vor găsi o limbă comună și, de necrezut, chiar vor face o alianță…În cele trei luni de la alegeri acești parteneri improbabili au tot povestit la dreapta și la stînga despre cum între ei nu există încredere, despre cum diferențele între ideologiile partidelor componente sînt de nedepășit, despre cum fiecare stă pe poziții geopolitice, identitare, culturale și civilizaționale diferite, despre cum fiecare e vîndut și răsvîndut și stă în buzunarul altuia…

Toată această vorbăraie s-a încheiat subit în seara zilei de vineri cînd ”inamicii de neîmpăcat” s-au adunat rapid, au semnat o declarație de coaliție temporară, au îngropat toate securile războinice, au fumat pipa păcii, au uitat de ideologii și de supărări din trecut și au repornit motoarele Parlamentului…Și ale Guvernului.

(Eu abia rezist tentației să îmi imaginez cum ambasadorii SUA, Rusiei și Federației Ruse i-au adunat pe liderii și liderele celor trei partide și le-au zis răspicat: băi, lăsați dracului istoriile voastre ideologice, băgați-vă polemicile identitare și poveștile despre cum sînteți diferiți într-un loc că noi avem nevoie ca voi să vă puneți laolaltă și să faceți o alianță ca să îl scoatem din joc pe Plahotniuc. Evident, poate nu a fost așa, dar pentru toate partidele din această alianță rămîn întrebări despre cum au promis una în campanie – că nu vor vota cu nu știu cine – ca pe urmă să le încalce fără explicații, despre cum 3 luni nu au putut să se înțeleagă și s-au prefăcut că negociază invocînd de fiecare dată cînd se întîlneau nenumărate motive ca să se supere și să nu-și vorbească cu lunile, că s-au decis abia în ultimul moment, pe un fundament destul de șubred – dorința de a-l debarca pe Plahotniuc.)

Momentul că alianța a fost moșită sub presiune puternică din afară pune și probleme de legitimitate internă. Electoratele acestor partide, educate că ar trebui să îi urască pe ceilalți, dintr-odată se văd puse în fața faptului împlinit al unei ”prietenii” în termeni neînțeleși. Justificarea ”așa au vrut partenerii externi” e bună pentru a explica niște decizii dar are efectul colateral de a sugera că promisiunile și platforma partidului nu prea contează atunci cînd cineva din afară are un interes să îndoaie linia partidului…

Această alianță este, în mod evident, foarte fragilă și extrem de neclară pe termen lung. Atîta timp cît există un dușman comun – Partidul Democrat și Vlad Plahotniuc – colaborarea între cele două tabere merge bine. Acțiunile PD și ale instituțiilor controlate de Plahotniuc încă dictează agenda zilei și o umplu cu măsuri concrete – numim pe ală în funcție, îl dăm afară pe celălalt.

Coabitarea dificilă a alianței va începe, ca să parafrazez pe cineva, ”a doua zi după victorie”, adică atunci cînd Plahotniuc nu va mai fi o amenințare reală (să admitem acest scenariu). Atunci guvernarea ”împotriva cuiva” va trebui transformată în ”guvernarea pentru ceva” și pare greu de imaginat că nu vor exista tensiuni, fricțiuni, conflicte etc.

Eu nu-mi imaginez că va sta Kozak sau ambasadorul SUA sau cel al UE și vor monitoriza zi de zi situația și vor da telefoane ori de cîte ori ceva va scîrțîi în alianță…

E destul de neclar programul de guvernare al acestui nou guvern Maia Sandu. Discursul de învestire (1) a acesteia citit sîmbătă e un apel politic, pe ton războinic despre lupta contra oligarhului și a dominației acestuia, nu program de măsuri concrete. Dintre cele trei priorități anunțate de Maia Sandu – a) eliberarea statului din captivitate prin implementarea pachetului antioligarhic, b) scoaterea țării din izolare internațională și relansarea dezvoltării economice, prin accelerarea reformelor în domeniul asigurării unui domeniu de afaceri propice și c) crearea condițiilor pentru asigurarea reală a bunăstării și pentru creșterea calității vieții tuturor oamenilor – doar ultima pare să facă trimitere la politici sociale care-s urgente și inteligibile pentru cetățenii de rînd. Referințele la Acordul de Asociere și la necesitatea unui nou acord cu Fondul Monetar Internațional, precum și biografiile personale ale miniștrilor, inclusiv a Maiei Sandu, sugerează că politicile sociale ale noului guvern vor fi inspirate de interpretarea ”socialului” în versiunea FMI adică seturi de politici (2) în care austeritatea are prioritate asupra protecției sociale…

Prioritatea 1 se va evapora imediat după debarcarea lui Plahotniuc iar lucrurile cele mai interesante se referă la prioritatea 2. Acolo, pe domeniul politicilor pro-business, guvernul Filip deja era destul de avansat în a submina orice piedică sub formă de reglementare ecologică, fiscală, de drepturi ale muncii pentru business (așa încît au fost eliminate controalele de verificare la întreprinderi, inclusiv cele străine, a fost slăbită deliberat Inspecția Muncii). Pavel Filip se prezenta ca fiind șeful unui guvern pro-business iar Maia Sandu…vrea să accelereze procesul. Nu mă aștept deci ca noul guvern să întoarcă înapoi taxarea progresivă ori să consolideze drepturile muncitorilor în raport cu mediul de afaceri. Din contra, mă aștept la vremuri mai grele.

Rețeta FMI rămîne la fel problematică fie că e implementată de oportunistul Filip sau de sincera Maia Sandu…

Alianța Oligarhul și prietenii/banii săi. Pînă vineri dimineața tabăra Partidului Oligarhului Democrat Vlad Plahotniuc părea că stă pe cai mari și că au luxul de a-și alege partenerul de guvernare. Între timp, așa cum s-a văzut ulterior, din materialele publicate de Publika și concernul mediatic al PD, Plahotniuc părea să fi ajuns la un fel de înțelegere cu Partidul Socialiștilor, iar analiștii, bloggerii plătiți și trollii de duzină au scris nestingherit, vreme de trei luni și ceva, despre naivitatea și reaua intenție a celor din ACUM care negociază cu socialiștii (neștiind că cei care îi plătesc fac asta pe la spatele lor).

(De această categorie – experții de carton ai partidului – îmi e milă cel mai mult. Sărmanii oameni au trebuit să facă piruiete incredibile pentru a se ține de linia foarte schimbătoare a partidului. Vineri au strigat din tot bojocii că e nevoie de stabilitate, nu de anticipate, și dovedeau cu cifre că asta e cea mai bună soluție. De duminică încolo aceeași oameni demonstrau, la fel de convingător și pasional, cu aceleași cifre…exact contrariul.)

Vineri spre seară norii deasupra PD au început să se adune. Întîi PPDA (Andrei Năstase) a organizat ședința consiliului republican al partidului și a decis să propună socialiștilor o alianță, făcînd cedări importante. Socialiștii negociaseră de dimineață cu democrații și își convocaseră o ședință a consiliului republican al partidului mai spre seară, unde urmau să decidă cu cine se aliază totuși (aveau deja două oferte)… Președintele Dodon și șefa nominală a partidului Zinaida Grecianîi au venit cu întîrzierea la ședința consiliului republican, vădit îngrijorați și încruntați. După care, cînd toată lumea se aștepta că PSRM va zice ”Da” democraților, partidul a făcut anunțul că face alianță cu blocul ACUM. Adică împotriva lui Plahotniuc.

După ceva șoc a urmat contraofensiva. Întîi Curtea Consituțională a declarat parlamentul dizolvat și orice decizie a acestuia ilegală. Poate se așteptau că asta îi va descuraja pe noii aliați să facă ședință. Nu a fost să fie. Sîmbătă la parlament au venit toți deputații PSRM și ACUM și au repornit parlamentul.

PD-ul a întrerupt lumina la parlament, apoi a bombardat deputații, de la distanță, cu decizii ale Curții Constituționale dar și cu dezvăluiri video din culisele discuțiilor lor cu Dodon. (Deși oarecum scandaloase dezvăluirile nu au făcut valuri decît în paharul PD și al mass-mediei lor, de vreme ce, în fapt, materialele video au zis lumii ceea ce aceasta deja știa: că politica moldovenească e o chestie urîtă, că politicienii sînt cinici, că partidele nu negociază principii și valori ci avantaje imediate – stoparea persecuției penale, bani pentru întreținerea partidului etc).

Seara, sute de ”simpatizanți” ai PD (de genul lui Constantin Țuțu) și oamenii din rețeaua de cluburi sportive gestionate de acesta au început să apară în preajma instituțiilor de stat – Procuratura, MAI, Ministerul Sănătății, clădirea Guvernului sub pretextul că nu vor permite uzurpatorilor puterii de stat, adică miniștrilor din noul guvern Maia Sandu – să intre în clădirile ministerelor pe care urmau să le conducă. Tot atunci PD-ul a anunțat un mega-miting de zeci de mii în centrul capitalei a doua zi, adică duminică

Zecile de mii au existat doar pe hîrtie iar în realitate, în PMAN au fost cel mult 3-4 mii de oameni, unii simpatizanți ai partidului, alții veniți forțat (angajații din sectorul bugetar) iar alții fiind plătiți (în oraș au circulat diverse zvonuri – eu am informație sigură că cei care erau plătiți au primit cel puțin cîte 50 euro pe zi).

Mitingul de duminică al democraților a fost un spectacol pe cît de fantasmagoric, pe atît de ridicol.

Momentul principal a fost cel în care Vladimir Pahotniuc umbla prin oraș, îmbrăcat în haine de ceva mii de euro, înconjurat de bodygarzi cu umbrele anti-glonț și striga ”Noi sîntem poporul” (bodygarzii îl apărau de popor, ca să înțelegeți, iar el se afla în mijlocul ”simpatizanților” săi)…

Omul, cu bani, proprietăți și familie scoși în afară (famelia la Elveția, cu oamenii cu ruble), banii în paradisuri fiscale – tuna de la tribună că el e patriot, că nu-și vinde țara (el o cumpără) și că nu-l interesează banii (pentru că îi are și pentru că nu-s în pericol, evident)…Mitingul a coborît în ridicol cu totul la sediul Președinției cînd conducerea PD-ului a aruncat niște bieți curcani peste gardul instituției. Asta însemna pentru ei protest ”creativ”. După ce a aruncat curcanii (care între timp au fost salvați și duși la Grădina Zoologică) poporul PD, adică Plahotniuc și ceilalți mahări au partidului au lăsat prostimea în piață, au urcat în automobilele blindate și s-au făcut nevăzuți…

Între timp deja fostul prim-ministru Pavel Filip a anunțat că el încă rămîne șef de guvern. La puțină vreme, Curtea Constituțională a șefului său de partid l-a făcut pe 5 minute șef de stat interimar și Filip a dizolvat parlamentul, a anunțat alegeri parlamentare anticipate pe 6 septembrie și a chemat miniștrii săi să nu recunoască noul guvern…Duminică spre seara au apărut niște declarații bizare, semnate de primari și președinți de raioane care nu recunoșteau noul guvern. Apoi au apărut și alte declarații ale altor primari care recunoșteau noul guvern. (Președinții de raioane și primarii care semnează tot felul de declarații de loialitate sunt doar purtători de stampila. Și nu sta nimeni în spatele lor. Și declarațiile lor nu înseamnă nimic. Evident ei pot semna orice. Oamenii din raioanele și satele lor își caută de treabă. Dar gesturi ca astea pot crea ostilități și conflicte regionale. Și pot aprinde niște focuri pe care nimeni nu le poate stinge.)

Pe durata zilelor de duminică și luni cele două puteri au funcționat în paralel, fiecare în sediul său: guvernul Sandu la Parlament iar celălalt guvern – în clădirea Guvernului.

Luni au început să curgă mesaje din afară – Federația Rusă, UE, apoi unele țări din UE (Franța, Germania, Marea Britanie) prin care se dădea dreptate alianței PSRM-ACUM. PD a început să dea înapoi și a chemat părțile la dialog…Adică, a anunțat că nu va fi război. Doar o luptă crîncenă pentru pace. Și multă tîrguială.

Ar fi multe de spus despre mizele aceste confruntări pentru PD. Pe de o parte, atunci cînd forțează nesupunerea unor instituții sau ocuparea de spații și clădiri, ori adună liste cu semnături de la primarii și președinții lor de raioane, aceștia împing conflictul tare departe, dincolo de cîmpul legal (multe dintre aceste acțiuni au ”corespondenți” în Codul Penal iar altele pot fi tratate și ca uzurpare a puterii în stat). Pe de altă parte, partidul nu vrea să piardă puterea iar Plahotniuc are toate motivele să se teamă de ceva mai mult…Confiscare a averilor? Pușcărie?

Pînă una-alta PD-ul încearcă să-și crească prețul pe care îl va obține în schimbul cedării. Par gata să sacrifice instituții, principii doar să obțină dreptul de a fi un fel de părtaș la guvernare.

Mica (și imposibila) Antantă, adică ambasadorii SUA; UE și Federația Rusă. Istoria va mai căuta asemenea momente unice cînd ambasadorii marilor puteri s-au pus de acord să facă o mică schimbare politică la Chișinău și să creeze alianțe între inamici între care nu exista nici încredere nici dorință de colaborare.

Nu știu termenii acestui acord. Dar presupun că pentru toate părțile există un fel de cîștig de vreme ce am ajuns să citim interviuri halucinante cu Kozak (cel care era demonul politicii moldovenești după ce planul său de federalizare a Moldovei a fost respins) în care acesta explică că PD-ul i-ar fi propus anterior soluția federalizării și orientării pro-rusești a țării dar că rușii nu ar fi acceptat decît o politică externă echilibrată a țării și s-ar opune…orientării pro-ruse a acesteia (3).

Am comentat și în altă parte: e oarecum bine (tare relativ bine și tare incert bine) că oligarhul e pe cale de a fi debarcat. Asta însă nu ne împiedică să ne punem întrebări asupra modului cum s-a făcut lucrul acesta: s-a făcut sub presiune externă – ambasadorii SUA, Rusiei si al UE au asistat fizic la instaurarea noului guvern.

De unde rezultă, după mine, o consecință problematică: nu am găsit resurse – instituții, idei, grupuri – din interiorul societății moldovenești pentru a proteja statul de drept în țară și pentru a înfrînge orice încercări de a-l submina și a fost nevoie tocmai de o intervenție externă.

(se poate riposta că oricum Pahotniuc era o figură regională, cu puternice legături în România și Ucraina, care-l susțineau și îl făceau o problemă prea mare pentru ca societatea moldovenească să se descurce cu el).

De asemenea, chiar dacă forța externă dă ceva sprijin guvernului Sandu, aceasta nu adaugă prea mult în legitimitate și chiar e o vulnerabilitate de vreme ce poartă cu sine aura unei ”intervenții externe” care ar putea fi folosită de orice opoziție a guvernului Sandu.

Asta face destul de sumbre prognozele de viitor: situația depinde de o înțelegere foarte circumstanțială și de moment între ”marile puteri” iar democrația moldovenească (nu aia existentă, dar aia pe care vrem să o construim) este foarte fragilă și ușor de demontat.

Popoarele. Poporul s-a produs în această criză în două ipostaze majore. Ca privitor absent. Majoritatea cetățenilor au fost în acest rol. Nicăieri în Moldova, în afara celor două intersecții ale bulevardului Ștefan cel Mare, pînă ieri seara, nu a existat, din cîte cunosc nici un miting cît de mititel împotriva sau pentru guvernul Maia Sandu. Nici pentru sau împotriva fostului guvern Pavel Filip. Lumea privește live-uri (cifrele au crescut exponențial la toate portalurile de știri), comentează pasional pe facebook, dar…în general nu fac nici cel mai mic efort de a se implica în această situație…

De ce? E greu să formulez o explicație unică dar cred că de vină pentru această rezervă de implicare are cîteva motive. Unul din ele este că această criză, ca și celelalte lupte politice de la Chișinău sînt percepute de către cetățenii de rînd ca fiind dispute între grupuri de hoți/bandiți/tîlhari/minciunoși cu putere și bani care, în cuvintele unui om apropiat cu care am vorbit despre asta, ”se ceartă și apoi se împacă, se împart apoi se despart iar bogăția pe care ne-o promit nu mai ajunge la noi pentru că tot ei o fură.” Dincolo de retorica anticorupție defetistă ce se conține în această ”explicație” rămîne faptul că procesul politic nu e perceput ca fiind ceva aproape, ca fiind ceva ce poate fi influențat, ca fiind un domeniu în care cuvîntul sau atitudinea omului de rînd ar fi auzită… (Și e o istorie lungă a neîncrederii pe care politicienii moldoveni au avut-o față de orice participare populară alta decît decor ”de zeci de mii de oameni” la adunări de partid. Oamenii sînt excluși de la procesul decizional la toate nivelurile, de la cel local – unde nu au un cuvînt pentru a decide în privința bugetului localității lor, la cel central – unde legile sînt aprobate fără consultări, participare etc. Monumentul și exemplul cel mai grăitor al excluderii cetățenilor de la procesul decizional este faptul că legea supremă a țării, Constituția, nu a fost supusă vreunui referendum popular pentru aprobare ci a fost ”dăruită” de către Parlament poporului. Și e ironic că PD-ul se adresează poporului pentru a apăra Constituția de vreme ce Constituția nu a fost niciodată aprobată de popor, rămînînd un document al Parlamentului.)

Din aceste motive, politica e percepută în teritoriu ca fiind ceva ce se face exclusiv la Chișinău și între grupuri alese de oameni iar democrația, de vreme ce nu există în viața cotidiană, apare ca fiind un cuvînt gol, unul dintre multele slogane pe care ”tîlharii” de la Chișinău le agită printre oameni.

Criza politică a momentului a rămas încadrată în două intersecții în Chișinău și în televiziunile celor două tabere (unde tot felul de guri vorbitoare vorbesc inflamator) și se rezumă exclusiv la lupta dintre cabinete, aliați, hîrtii (apeluri și liste cu semnături) și declarații oficiale. Poporul e scos din acest joc.

Au dreptate cei care zic că mobilizarea pro-PD de duminică a fost foarte modestă și că nu prea există oameni dornici să apere această guvernare. Dar am toate temeiurile să cred că e adevărată și supoziția potrivit căreia, dacă alianța ACUM-PSRM ar face un apel la popor să apere democrația, nu ar ieși mai multă lume.

Ironia amară a acestei înstrăinări a cetățenilor față de procesul politic e că lumea nu se înghesuie (decît dacă e plătită sau adusă cu forța) să apere o guvernare anume care pretindea că se bucură de sprijin popular masiv, dar nici să apere democrația în general cănd aceasta este în pericol. Dacă va supraviețui guvernarea Sandu, aceasta se va datora mai degrabă jocurilor externe decît vreunei mobilizări interne masive. (Iar asta indică niște teme de acasă noii guvernări: trebuie reconstruite instituțiile. Toate. Atît cele de stat cît și cele ale societății civile – presă, sindicate, biserică etc.)

…A existat un alt soi de popor, cel prezent în piață și pe lîngă instituții ca să apere vechea guvernare PD. Despre sportivii aduși de Constantin Țuțu nu merită să discutăm (decît că ei reprezintă o potențială forță fizică brută ce s-ar putea activa la un moment).

Dar merită să vorbim despre alte grupuri de oameni – pensionarii și pensionarele ce s-au alăturat protestului, alte grupuri de oameni ce pot fi văzuți mai ales lîngă Guvern.

Necăjiți, umiliți (în fapt umiliți dublu – o dată de către fruntașii PD pe care ei îi apără dar care vin în mijlocul lor cu bodygarzi și veste și umbrele antiglonț, și a doua oară de către mass-media care, așa cum observa Artiom Zavadovshi, le dă tîrcoale și încearcă să îi ridiculizeze, să îi prindă pe picior greșit, să facă haz de bîlbîielile lor sau naivitatea lor). Oamenii ăștia sărmani, îmbrăcați în papuci ce au văzut mai mult de 2-3 sezoane, în haine de care-s pline toate second-handurile sau în tricouri chinezești de poliester, care stau toată ziua în soare și apără ”ordinea Constituțională” unii din convingere, alții pentru bani. Și ambele ipostaze sînt triste.

Pentru cei care stau din convingere, e de plîns că sărmanii în zdrențe (și nu am în nici un fel în vedere o notă peiorativă aici), care fac zilnic drumuri de la cîmp și înapoi pe jos au venit la Chișinău să îi apere pe cîțiva inși care umblă în Bentley, costume Armani, au case de milioane de euro în diverse locații exotice…și îi mai și fură pe acești sărmani prin diverse scheme (la fiecare litru de benzină cumpărat, la fiecare kilovat de energie electrică consumat etc).

Pentru cei plătiți e la fel de plîns: oamenii stau în arșiță pentru 50 de euro pe zi. M-aș fi indignat, dar îmi amintesc că mama mea, pensionară, primește exact 50 euro pensie lunară pentru o viață de muncă…Și îi înțeleg, uman, pe pensionarii care stau acolo primind cîte o pensie lunară pe zi. La banii ăștia, aproape mi-aș dori în secret ca ei să stea acolo pînă o să-și primească toți banii pe care i-ar merita ca să aibă o viață decentă. Ori pînă oligarhia moldovenească plătește înapoi cetățenilor acel miliard (sau miliarde) furat.

Ori pînă noul guvern le va mări pensiile așa încît banii ăștia să nu mai conteze.

Cineva cîștigă mărunt zilele astea…Cineva plătește ca să nu piardă totul…Iar oamenii sărăciți protestează pe 3 bănuți pentru miliardari.

În loc de concluzie.

Pe rețelele sociale circulă un mesaj prin care oamenii își declară susținerea pentru Guvernul Maia Sandu… (E un trend frivol, bizar și imprevizibil acest fenomen prin care oameni ordinari, profiluri false de pe facebook, companii private, asociații și alianțe de organizații, sate și primării înțeleg să își declare susținerea pentru guvernul actual sau cel precedent. La un capăt e ridicol – la fel cum e ridicol și protestul unor simpatizanți ai PD-ului care au declarat pe la televiziunile PD-ului că ei personal protestează pentru că nu ar dori să fie guvernați de Maia Sandu sau Andrei Năstase sau Igor Dodon. La alt capăt e periculos – asta amplifică, la nivel de regiuni, anumite discuții și idei separatiste și e un joc periculos pentru o societate fragilă ca Moldova).

Din acest motiv, eu, evident, nu-mi pot declara susținerea pentru guvernul Maia Sandu. La un nivel minim îl recunosc. Și cred că e un guvern legitim (și nu are probleme de legitimitate mai mari decît guvernul Filip, înscăunat în 2016 tot cu sprijin extern, și tot în circumstanțe dubioase).

Susținerea e însă o altă discuție.

Iar eu rămîn deocamdată în opoziție.

Referințe:

1. Discursul de învestire a guvernului Sandu.

https://acum.md/discursul-de-investire-a-guvernului-sandu/

2. The IMF has not lived up to its own hype on social protection. https://www.theguardian.com/global-development/2016/may/25/the-imf-international-monetary-fund-has-not-lived-up-to-hype-on-social-protection

3. «Ознакомившись с содержимым конверта, мы с удивлением увидели предложения Демпартии о радикальном изменении внешнеполитического курса Молдовы с переориентацией на Россию».

https://www.kommersant.ru/doc/3998481?tg