[label shape=”” type=””] Simina Guga [/label]
Ines și cei doi copii ai ei ajunseseră în Romania de câteva zile atunci când ne-am cunoscut. Împreună cu soțul ei, planificasem în detaliu acest moment de mai mult de un an. Leon venise în România în urmă cu doi ani și jumătate și obținuse statutul de refugiat. În tot acest timp, nu avusese niciun alt gând decât să își aducă soția și copiii într-un loc sigur, departe de ororile războiului civil din Republica Centrafricană. Numai pentru biletele de avion el va trebui să muncească cel puțin un an de acum încolo plătind datoriile. Pentru a-și obține viza, Ines și copiii au mers 4 zile cu autocarul din Bangui în Abuja, unde se afla cea mai apropiată ambasadă a României, străbătând zone de la granița Camerun-Nigeria, care sunt controlate de Boko Haram, într-o perioadă în care chestiunea fetelor răpite și violate era încă un subiect de actualitate. Dar au ajuns.
Ines și copiii erau liniștiți și zâmbitori, curioși de lumea din jurul lor și puțin pierduți pe culoarele întunecate ale centrului pentru refugiați. În primele zile am mers prin diferite locuri pentru a lua niște pachete cu ajutoare și pentru a face un prim screening medical. În cabinetul medicului din centrul pentru refugiați, Ines ne-a povestit că nu a avut probleme de sănătate însă ar dori să își scoată un implant contraceptiv, care fusese introdus în urmă cu doi ani și care expirase. După câteva zile, Leon m-a întrebat dacă am găsit o clinică unde să poată să meargă Ines. Tristețea de pe fața lui și faptul că la momentul la care soția sa își pusese implantul el era deja în România mi-a reamintit că drama persoanelor fugite din zone de conflict este adesea mult mai mare decât se vede sub masca liniștii aparente a unui teritoriu sigur. În Republica Centrafricană, precum în majoritatea țărilor din Africa implicate în războaie nesfârșite, femeile și copiii sunt adesea ținta atacurilor, violurilor sau altor atrocități din partea grupărilor rivale, ale soldaților sau chiar ale trupelor de menținere a păcii ale ONU. Republica Centrafricană este una dintre acele țări și poate Ines este una dintre acele femei.
Cu câțiva ani în urmă, un refugiat din Rwanda îmi povestea despre soarta copiilor născuți din violurile asociate genocidului, când soldați seropozitivi din milițiile rivale au violat în grup aproximativ 500.000 de femei ale căror familii au fost ucise. Rapoartele internaționale arată că aproximativ 65-70% dintre acestea au contactat virusul HIV. Copiii născuți din aceste violuri sunt ostracizați de comunitate, fiind crescuți de mamele lor, dintre care multe au murit sau sunt pe moarte. Odată cu retragerea trupelor Hutu în Congo, soldații și-au luat sclavele cu ei, continuând să le violeze, multe dintre ele fiind ucise împreună cu copiii lor. Copiii concepuți în urma violurilor au fost numiți les enfants de mauvais souvenir (copiii amintirilor nefaste) și unii dintre ei au fost uciși de comunitate, considerând că moartea lor va ucide și amintirile trecutului.
În ultimii ani, multe femei din Republica Centrafricană și familiile lor au fugit în țările învecinate, printre care și în Rwanda, pentru a scăpa din calea unor tragedii similare.
Pentru că în ochii multora dintre noi drama refugiaților se încheie în momentul în care au ajuns pe un teritoriu sigur, vă voi povesti despre câțiva dintre oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, in diferite colțuri ale lumii. Natura lumii în care trăim, a războaielor, a violenței și a refugiului forțat, produc răni psihice care adesea sunt mult mai adânci decât am fi dispuși să recunoaștem. Siguranța fizică și lupta pentru a rămâne pe teritorii sigure reprezintă întotdeauna doar elemente de suprafață ale unor povești mult mai profunde.
Fețele ascunse ale războaielor trec granițele împreună cu refugiații sau îi întâlnesc la destinație. Poveștile de mai jos nu vor face decât tangențial referire la dificultățile de adaptare și de supraviețuire în “teritoriile sigure”, cu culturile, economiile, xenofobia sau ospitalitatea lor. Despre ele mai auzim, însă refugiații au și alte povești, adesea ignorate.
Voluntariat cu „beneficii”
Shadi este unul dintre cei care nu au vrut să plece din Siria. Ne-am întâlnit acum câteva luni în Amsterdam, prin intermediul unor prieteni care îl cunoscuseră la începutul anului trecut, într-o tabără de refugiați din Grecia. Ne-a arătat poze cu el și cu prietenii lui făcând grătar și înotând undeva în orașul natal și ne-a spus că s-a hotărât să lase totul în urmă în ziua în care s-a trezit pe patul unui spital improvizat. „Nu mi-a dat seama ce s-a întâmplat, dar explodase o bombă lângă mine și îmi sărise o alice în ochi. Când m-am trezit, m-am simțit mai viu ca niciodată și cu o dorință de viață pe care nu o mai avusesem de mult timp. Atunci am decis că este mai bine să plec si eu.” Shadi și-a pierdut ochiul, însă speră să se angajeze și să poată strânge bani pentru un ochi de sticlă. Cu banii pe care îi avea și cu sprijinul familiei, a reușit să ajungă în tabăra de refugiați din Idomeni. Aici a întâlnit mulți oameni din Europa, SUA și Australia, care veniseră să îi ajute pe refugiați, traducând pentru ei, jucând șah și cărți. Tot aici a cunoscut-o pe Lisa, o femeie de 50 de ani din Germania, care locuia în Olanda și care venise ca voluntar în Idomeni. În perioada aceea s-a înscris în programul de relocare al Uniunii Europene și pe formularele primite a bifat trei opțiuni: Germania, Danemarca și Suedia. Ca și în cazul altora, a fost anunțat că, în ciuda opțiunilor exprimate, țara care a decis să îl primească este România. Dacă refuza, conform legii nu s-ar mai fi putut reînscrie în program și ar fi fost nevoit să ceară azil în Grecia. Așa a ajuns în România, unde a obținut statut de refugiat. Însă în scurt timp și-a dat seama că viața va fi grea si că perspectivele de a-și găsi un loc de muncă din care să se poată întreține și să își poată face operația erau foarte reduse. Lisa l-a convins să vină în Olanda spunând că îl va ajuta cu munca și cu actele însă, odată ajuns acolo, Shadi și-a dat seama că Lisa dorea ca ei să aibă o relație; dacă accepta, s-ar fi putut căsători, el putând astfel să rămână. Dacă nu, era mai greu. „Nu așa am vrut să trăiesc și nu asta îmi doresc să se întâmple”, mi-a spus Shadi la un moment dat.
Cu câteva luni înainte cunoscusem în București o femeie din Elveția care se căsătorise cu un refugiat sirian cu 30 de ani mai tânăr decât ea. Cu câțiva ani în urmă, am văzut câteva exemple similare în Tunisia, unde mulți tineri au relații cu femei europene mai în vârstă, în speranța că acestea le vor deschide o poartă către o viața mai bună în vest. În munca mea, am întâlnit mulți bărbați tineri, din diferite țări, căsătoriți cu femei care îi șantajează cu divorțul și, implicit, cu deportarea dacă nu li se supun. Abia după aproximativ 5-6 ani de ședere într-o țară, pe baza căsătoriei, acești bărbați au dreptul de a obține rezidența permanență și pot divorța fără riscul deportării. Abia atunci vor putea alege.
Dreptul la viață versus dreptul la supraviețuire
Maya a plecat din Irak în urmă cu 4 ani, împreună cu un bărbat cu care se căsătorise recent și care avea rude în România. Amândoi fac parte dintr-o sectă creștină persecutată, proximitatea cu războiul din Siria și fanatismul religios forțându-i să își părăsească țara. Odată ce ISIS a intrat în Irak, și-au dat seama că nu se vor mai putea întoarce. Chiar dacă nu își iubea soțul la început, Maya și-a asumat rolul de soție, iar condițiile în care au plecat, intimitatea și soarta comună, au făcut-o să se îndrăgostească de acesta. Deși comportamentul lui Rami era dominant și agresiv, Maya a pus totul pe seama condițiilor precare de trai, sperând că lucrurile se vor schimba când se vor stabili în România. Însă, odată ajunși aici, Rami a devenit agresiv fizic și verbal. Maya petrecerea mult timp închisă în casă, fără dreptul de a ieși afară, de a își face prieteni sau de a lucra. Ne-am cunoscut acum 2 ani, când fugise de acasă și se mutase temporar în centrul pentru refugiați. M-a impresionat din prima clipă pentru că vorbea foarte bine română și pentru că a avut încredere să îmi spună povestea ei. Limba o învățase singură cât fusese închisă în casă, neavând posibilitatea de a o utiliza în interacțiune. Mi-a spus că cel mai rău o doare faptul că a încercat să facă totul pentru soțul ei, să facă curat și să gătească zilnic, să îi vorbească frumos, să încerce să îl înțeleagă, numai că acesta o trata cu dispreț, o sechestra între patru pereți și o bătea constant. După două săptămâni a convins-o să se întoarcă acasă. Maya s-a întors, însă și-a negociat niște condiții mai bune, reușind ocazional să se mai întâlnească cu prietenii pe care și-i făcuse în căminul pentru refugiați și reușind să lucreze pentru o perioadă scurtă de timp. Povestea s-a repetat de vreo trei ori, până când într-o zi Maya a plecat definitiv. Între timp își schimbase numărul de telefon și locuise câteva zile pe stradă. Mi-a spus că îi fusese rușine să apeleze la cei câțiva prieteni pe care îi avea. De atunci avea să înceapă o viață nouă, într-o țară pe care abia acum avea să o cunoască.
Maya este una dintre multele femei care se căsătoresc cu bărbați pe care nu îi cunosc, pe care nu îi aleg și pe care nu îi iubesc, fiind forțate să își “salveze viața” prin sacrificarea vieții. Am întâlnit multe povești similare în ultimii ani, însă foarte rar am văzut femei care reușesc să se elibereze. Am văzut femei izolate, speriate, bătute, care nu văd nicio soluție de a se salva în situații de abuz. Multe dintre ele au copii. Multe au fost forțate să facă copii. Ca străine într-o țară unde victimele violenței domestice nu sunt asistate corespunzător, ele nu au șanse reale de a se salva și de a începe o viață nouă. Ducând o viață în izolare, majoritatea nu cunosc limba română, nu se pot angaja și nu pot beneficia de terapie sau consiliere, decât prin intermediul interpreților. Un coleg psiholog îmi povestea recent de un bărbat care și-a scos soția dintr-o ședință de consiliere, unde aceasta venea pe ascuns. De atunci nu a mai venit și între timp a rămas gravidă. Era una dintre aceste femei, venite recent din Siria. Pentru ele, căsătoria a reprezentat o portiță de scăpare dintr-un război, însă unele se gândesc că ar fi fost mai bine să rămână.
Ce mai înseamnă o dictatură
Traore este în România de 15 ani și vinde la piață pentru a-și întreține soția și copilul. Soția sa are o boală psihică care nu îi permite să lucreze, iar copilul lor este încă mic și nu se descurcă singur. În scurtele perioade în care nu are clienți, Traore învață singur să scrie și să citească pentru că în câteva luni va avea examen pentru obținerea cetățeniei române. Consideră că asta este țara lui acum și, chiar dacă unii oameni cu care interacționează îl jignesc din cauza culorii pielii sau a faptului că e străin, spune că s-a obișnuit și că oamenii sunt la fel peste tot. S-a apucat din timp să învețe și vorbește bine limba română, însă a fost nevoit să înceapă cu alfabetul, să învețe să scrie de mână și să citească scrisul de tipar. Îmi arată un caiet pe care scrie repetitiv de zeci de ori același cuvânt cu scrisul unui copil din clasele primare. Între timp, încearcă să învețe constituția, cultura și civilizația, geografia și istoria României – materiile obligatorii pentru examen. În Liberia, țară măcinată de dictaturi consecutive și a unor războaie civile care au ucis sute de mii de oameni, copiii din generația lui Traore nu prea aveau cum să meargă regulat la școală. Astfel, o mare parte din populația Liberiei este analfabetă, spune Traore, deoarece „dictatorii nu voiau ca oamenii să meargă la școală și să fie educați, pentru că dacă ar fi fost educați puteau produce o revoluție. Este aceeași situație în multe țări din Africa. Aici oamenii nu știu ce se întâmplă în Africa și de aceea își bat joc de noi, că nu știm să citim, că suntem negri, că suntem maimuțe și că suntem proști.” Între timp, Traore învață pentru că în luna mai are examen.
În Berlin l-am cunoscut pe James, un refugiat din Niger care a stat pe acoperișul unei clădiri timp de aproape 2 săptămâni pentru a protesta împotriva faptului că nu i se permitea să rămână în Germania. Printre altele, a povestit despre moștenirea colonială din Africa și despre cum dictaturile din multe țări africane reprezintă o continuare a fostelor colonii, care astfel își exercită încă dominația asupra lor. „Atunci când am avut posibilitatea să alegem lideri care să ne reprezinte, aceștia au fost asasinați și au fost aduși la putere niște lideri corupți care nu ne dau șansa să trăim acolo. […] Africa este vândută.” Din acest motiv, James și mulți alții care au avut “norocul” să poată pleca se luptă deseori timp de ani de zile pentru a primi dreptul de a începe de la zero într-o țară străină. Nici ei nu știu cum va arăta viața lor, dacă sau atunci când această luptă se va termina. Încă mai au vise – să studieze, să muncească, să își facă o familie – însă toate acestea sunt proiectate într-un viitor incert.
Zgomotul și pacea
Rami își trăise o bună parte din viață în Gaza, însă știuse întotdeauna că nu își va petrece restul vieții acolo. Ca mulți alți refugiați, a lăsat în urmă o țară devastată, o familie și multe amintiri. Odată ajuns aici, s-a confruntat cu sentimentul de vinovăție despre care am auzit adesea de la mulți alții: o vinovăție combinată cu privilegiul unei vieți liniștite, departe de ororile unui război care nu se mai termină. Acum câțiva ani, ne-am întâlnit pe stradă înainte de revelion. Niște copii aruncau cu petarde și una a explodat chiar lângă noi. Rami nu a tresărit și nici nu a întors capul. Am fost surprinsă de această insensibilitate însă mi-a spus că este obișnuit. Câteva luni mai târziu, mi-a spus că atunci când aude avioane pe cer se simte ca acasă. Aici nu se poate adapta, nu îi înțelege pe oameni, viața i se pare plictisitoare și nu se identifică cu nimic. În Gaza se identifica cu cauza, cu lupta, însă nici acolo nu își imagina un viitor și nu își putea construi vise. Pentru el, acasă nu există nicăieri.
Cu câțiva ani în urmă, am petrecut câteva zile în Siria. După ce m-am întors, a durat câteva zile ca să îmi scot zgomotul bombardamentelor și al avioanelor din minte. Cât eram acolo, zgomotul îmi provoca un stres imens; aveam impresia că aduce cu sine moartea, iar, dacă moartea vine oricum, atunci măcar să vină în tăcere. Chiar și astăzi când aud avioane îmi amintesc de Siria. La fel ca Rami, oamenii pe care i-am cunoscut acolo nu reacționau la zgomote puternice și încercau să trăiască făcând abstracție de sunetul războiului. Probabil tot ca un mecanism de autoprotecție, deveniseră relativ imuni și la ceea ce vedeau în jur. Mereu m-am întrebat cum ar fi ei în altă parte, cum urmau să se dezvolte copiii care s-au născut în război și nu au cunoscut pacea. În ziua de azi, pacea a devenit un privilegiu al unora și o necunoscută a altora. Atunci când ai avut-o mereu ti se pare că ți se cuvine, iar atunci când o primești nu te poți adapta, nu o poți înțelege. La rândul lor, cei care au trăit în pace se așteaptă ca refugiații să se simtă fericiți atunci când s-au salvat, dar nu înțeleg că lupta în sine pentru supraviețuire este lucrul care îi ține în viață. Atunci când lupta se termină și liniștea se instaurează, mulți refugiați se confruntă cu un șoc post-traumatic sau cu alte tulburări psihice asociate trecutului lor. Unii dintre ei se întorc de unde au venit, pentru că doar acolo simt că trăiesc, pentru că simt că Acasă este doar acolo de unde au încercat să fugă.
Războaiele produc războaie interioare. Acolo unde adesea vezi doar un refugiat din mulți se află o poveste pe care probabil nu o vei putea afla niciodată. Iar atunci când oamenii sunt nevoiți să fugă și să se amestece unii cu alții, adesea poveștile lor se amestecă cu ale tale, iar războaiele de departe ajung aproape, devenind războaie ale noastre, ale tuturor.
Articolul a apărut inițial pe CriticAtac.ro
