În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit.
Protestele recente împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se întrevadă.
După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD (ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau beţivi.
Aversiunea faţă de PSD este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent coruptă şi opusă reformelor.
Delimitându-se de PSD şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală: pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are, în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei, unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile de producţie capitaliste.
Cei ieşiţi în stradă în ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut, în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă, sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică şi una antropologică şi morală[1], o fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.
Iraţionalitatea înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei, vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs „firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor administratori imuni la tentaţiile corupţiei.
Putem să ne mai întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine). Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim, în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori. Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu (sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul lor.
Pe fondul eşecului partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale, iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi ultima dintre preocupările sale.
Note:
[1] Etienne Balibar, „Class Racism”, în Balibar & Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209.
articolul a apărut inițial pe blogul Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni.
Caricatură de Ion Barbu
