”Dreptul” la denunț sau despre calomnia deghizată în ”cercetare”.

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Săptămîna trecută, m-am pomenit, fără să vreau, în centrul unei polemici pe marginea unei liste ce împărțea mai multe persoane publice din Moldova (jurnaliști, experți, ong-iști, șefi de partide etc.) în  ”pro-europeni” și  ”pro-Kremlin”. Lista fusese compilată de Marian Cepoi, student la College of Europe (Natolin, Polonia – crescătoria de ”specialiști în Europa”, adică pepiniera oficială de eurofuncționari) ca rezultat al unei ”cercetări” cu un titlu tendențios – Mediul informațional moldovenesc. Discursurile ostile și ramificările lor – efectuate de un grup de ”experți” de la IDIS Viitorul (și alte cîteva ONG-uri locale) pentru Centrul de Comunicări Strategice al NATO de la Riga. Eram inclus în lista aia ca fiind, nici mai mult nici mai puțin – ”pro-Kremlin”.

…Nu e pentru prima oară cînd sînt băgat în diverse liste politice sau mediatice. Acum vreo 4 ani, prin 2013, pe vremea cînd cei (încă) doi oligarhi Plahotniuc și Filat tocmai se luaseră la harță (după ce în prealabil își distruseseră cel mai mare inamic – PCRM), niște inși de la PD se apucaseră să compileze liste cu ”bloggeri și jurnaliști” plătiți de Filat. Cum eu nu eram printre lăudacii PD-ului (eram critic deopotrivă față de PLDM, PCRM și PL, dar listele astea de obicei nu includ decît un singur criteriu), nu știu ce găgăuță de la platforma de blogging Vox Publika m-a adăugat în lista aia ca blogger afiliat PLDM-ului. L-am interpelat atunci pe insul cu pricina pe facebook (omul a dispărut între timp și de la Vox Publika, semn că era acolo doar cu misiune) și i-am zis că îl port prin judecăți de-o să-i sară fulgii dacă nu scoate numele meu de pe prostia aia sau nu prezintă ceva probe ale afilierii mele la PLDM. A reacționat rapid și m-a scos de acolo….

Am mai fost pe urmă pe nu știu ce listă cu ”bloguri” interesante făcute de revista Vip Magazin, prin niște topuri la Blogovăț etc. Astea-s ”listele” publice despre care știu…

Ca un fel de persoană publică (îmi exprim și susțin public poziții ce țin de realitatea curentă, de discuțiile majore în societatea moldovenească) mă aștept ca numele meu să fie pomenit în diverse contexte atît de către binevoitori cît și de către răuvoitori.

Dar să încap într-o listă cu oameni ”pro-Kremlin” și ”pro-Vest” trimisă la un centru NATO ce are ca misiuni, între altele, purtarea războaielor informaționale și psihologice, mi s-a părut mult prea de tot.

Așa că am reacționat.

Am plasat o notă pe facebook, ce prezenta lista cu pricina și care avea următorul conținut:

”Într-o țidulă scrisă pentru Centrul de Comunicări Strategice NATO (!) de către un grup de lăutari (pardon, experți și analiști) locali despre mediul informațional local, eu apar ca exprimînd ”viziuni pro-Kremlin.”
Lăutarul (pardon, expertul) care scrie asta e un oarecare Marian Cepoi, student la College of Europe, Natolin, Polonia (crescătoria de ”specialiști în Europa”, adică pepiniera oficială de eurofuncționari) și care lucrează la IDIS-Viitorul – o corporație ong-istă din Chișinău ce adună ”experți” pe toate temele.
Mă întreb ce viziuni pro-Kremlin am eu: poate activismul urban ce promovează păstrarea și democratizarea spațiilor publice (ex. cazul Cafeneaua Guguță), poate promovarea bugetării participative și altor inițiative privind transparența și responsabilitatea financiară a APL, poate sprijinul pentru grupurile feministe și cele de susținere a comunității LGBT, poate ateismul și anti-clericalismul meu declarat (și criticile pe care le fac bisericii), poate discursurile mele despre abandonarea totală a ”ghilotinei geopolitice” și necesitatea concentrării atenției pe probleme sociale și economice, poate nedorința mea de a participa în vreun fel la parodia de alegeri prezidențiale din toamna asta (ori poate pentru că nu am participat la sceneta organizată de delegația UE cu genericul: să facem o poză ridicolă în care noi arătăm cartonașe roșii corupției?
…Dar mă uit la tabelul ăsta și înțeleg că lăutarul Cepoi și-a construit categoriile cum ar veni, din muci: o pus undeva o listă de analiști ai lui Plahotniuc (care pot fi orice, în dependență de ce le zice patronul), o mai făcut o adunătură (categorie, cum ar veni) de oameni care și-au declarat susținerea pentru UE (da adunătura aia e așa eclectică – ea adună atît oameni care îs plătiți să fie pro-europeni, oameni care îs pro-europeni la nivel quasi-religios și anti-ruși viscerali, oameni care îs moderat pro-europeni)…
Alde mine, care nu intră în categoria asta (și care nu-și schimbă poza de profil cu steluțe europene în luna mai) au nimerit în cealaltă categorie: pro-Kremlin… (prostia asta de tabel, cum se cuvine unui monument de negîndire analitică are doar două categorii – ai noștri vs ai voștri, UE vs pro-Kremlin).
M-aș enerva, dar înțeleg că omul pur și simplu nu citește (el doar scrie și noroc că NATO și donatorii dau ruble pentru scris, nu pentru citit)…
Mi-i jale de NATO că aruncă bani în vînt pentru așa ”studii”. Dacă tot erau dispuși să cheltuie aiurea niște ruble, reparau mai bine o școală ceva decît să plătească ”analiști”…
Mi-i milă de NATO care ar folosi, ca informație operativă, ”studii și investigații de teren de genul ăsta”… Cu așa informație de teren nu doar că vor fi învinși de ruși (sau alți rivali), ci și de orice grup de copchii care se joacă de-a războiul în curtea școlii.”

Am făcut tag autorului studiului, ca să fie anunțat că îl vizez, și am făcut un alt tag la Centrul de Informare și Documentare NATO din Chișinău (ca să știe că știu).

Au urmat vreo 40-50 comentarii în care oamenii se întrebau ce e cu ”studii” și ”liste” ca astea, cui i-ar folosi și de ce instituții respectabile precum IDIS Viitorul se aventurează în acte gratuite de calomnie.

După o vreme a reacționat autorul studiului, Marian Cepoi care a zis că nu e deloc mirat de reacțiile comentatorilor și că lista ar fi ”metodologic validă și riguroasă” și că ar fi fost făcută în baza analizelor discursurilor și a altor parametri ”metodologici” care se găsesc în nu știu ce anexă a documentului.

L-am somat să publice întregul set de date calitative și cantitative primare în baza cărora și-a alcătuit lista (histograme, indexuri, rezultatele analizei discursive făcute prin software sau manual), parametrii în baza cărora a construit aceste categorii (pro-Vest și pro-Kremlin), aparatul teoretic ce a stat la baza selecției acestor două categorii (și ignorarea altora) etc.

O săptămînă și ceva a trecut de atunci și Marian Cepoi nu a mai dat de știre…

După ceva vreme, a intervenit în discuție și Igor Munteanu, președinte al IDIS Viitorul, fost ambasador al Moldovei la Washington. Igor Munteanu a susținut că ”lista cu prieteni și dușmani” reprezintă ”dreptul la opinie al autorului” (sic!), după care m-a somat să încetez ”campania de calomniere a IDIS”… (A plasat ulterior un comentariu și pe pagina sa de facebook, unde am adăugat și eu un comentariu solicitîndu-i același lucru ca și autorului studiului – metodologia și datele primare. Igor Munteanu pur și simplu a șters comentariul fără urmă.)

Aveam, așadar, la sfîrșitul unei încercări de discuții, două linii de ”apărare” ale autorilor listei: a) aceasta este rezultatul unei cercetări riguroase, deci trebuie tratată ca atare și b) lista reprezintă ”dreptul la opinie al autorului”.

(Las aici la o parte aspectele morale ale unor acțiuni de genul ștergerii comentariilor incomode sau auto-victimizarea ca strategie de atac, deși spun și ele destul despre calitățile umane al ”experților”).

E ușor de văzut că ”dreptul la opinie” și ”cercetarea” sînt termeni din registre diferite. Dreptul la opinie, bunăoară, face parte dintr-un registru flexibil al discursului public în care sînt acceptate exprimările subiective, atitudinile părtinitoare, pozițiile angajate și în care autorul nu pretinde că exprimă mai mult decît o viziune proprie asupra lucrurilor. Opiniile se publică la ziar, pe blog sau la TV. Ele nu trebuie confirmate de fapte sau date reale și pot exprima anticipări, presimțiri, dileme morale etc.

De cealaltă parte, cercetarea face parte dintr-un alt registru, mult mai rigid, în care exprimarea e încadrată în anumite constrîngeri: cercetătorii se conduc după reguli general acceptate numite ”metode”, în procesul cercetării aceștia lucrează cu ”date” colectate după reguli la fel de general acceptate, utilizează teorii și concepte recunoscute, iar concluziile lor trebuie să derive dintr-o analiză corectă (în baza unei sau unor metode) a datelor.

Să cercetăm cercetarea! 

E clar că ”studiul” lui Cepoi/Munteanu și restul (mai sînt cîțiva autori acolo) se califică ca ”opinie”.

Dar ca cercetare? Să vedem.

Întîi, în tot textul studiului termeni specifici cercetării aproape lipsesc cu desăvărșire: ipoteză (eng. hypothesis) nu apare nici o singură dată, termenul metodă (eng. method) apare o singură dată, la pag. 17, în combinația ”a propaganda method used” (despre mass-media din Transnistria), termenul teorie (eng. theory) apare și el o singură dată, la pag. 36, într-o notă de subsol și face parte din numele unei referințe (cel mai probabil un curs general de lecții).

Mai departe, cei vreo 6 autori ai studiului, utilizează, într-o pretinsă cercetare de peste 70 de pagini, doar 3 cărți. Una, ”România și frontul secret” (citată la pag. 12) e o istorie a serviciilor secrete românești. A doua carte, ”Introducere în sistemul mass-media” de Mihai Coman (citată la pag. 43) e pomenită pentru a susține o banalitate că ”media este centrul vital al vieții publice” (care, după nivelul de generalitate, putea fi integrată fără a fi citată). Deci, singura carte despre media nu e pomenită, așa cum m-aș fi așteptat, în vreo discuție despre relația dintre media și instituțiile politice sau opinia publică, ci doar ca sursă de proverbe despre mass-media. A treia carte, citată la pag. 67, este… un dicționar de neologisme.

Așa-zisul studiu nu stă mai bine nici la partea cu citări ale unor articole din reviste cu evaluare colegială (eng. peer-review), adică articole științifice evaluate în mod anonim de către alți membri ai comunității științifice. În fapt el nu citează decît două: unul al lui Lucan Way ”Pluralism by default” și altul din Ab Imperio, despre invenția concepției Moscova-a Treia Romă. Celelalte surse citate sînt sursele tipice ale scrierilor ong-istice: scrierile altor experți (despre auto-referențialitatea lumii experților ONG voi vorbi cu o altă ocazie), articole generaliste de ziar, portaluri, știri, sondaje,  site-uri statistice, interviuri etc.

Partea de studiu care construiește lista cu dușmanii NATO (pro-Kremlin) și prietenii NATO (pro-Vest) se găsește între paginile 55-69 și conține și două anexe ”metodologice”. Ea se remarcă întîi prin faptul că nu pomenește nici o singură dată termenii metodă, ipoteză sau teorie, nu citează nici un articol cu evaluare colegială, nici o carte de referință în domeniu (unica carte citată în această contribuție este Dicționarul de neologisme!).

Capitolul are cîteva secțiuni: rezumat, introducere, lideri de opinie pro-guvern, lideri de opinie non-Plahotniuc, promovarea discursurilor rusești, noi lideri de opinie, concluzii și recomandări, Anexa 1. Glosar de termeni și personaje politice, Anexa 2. Lideri de opinie din Moldova.

Încă din rezumat autorul își anunță intenția de a clasifica liderii de opinie publică din Moldova în baza preferințelor și afilierilor lor externe. În ce fel? În baza unor interviuri și discuții cu ”liderii de opinie”? Asta ar fi prea complicat și aici chiar e nevoie de muncă și de aia autorul ia abrupt decizia de a avea o perspectivă subiectivă (sublinierea îmi aparține, V.S.) asupra experienței de viață și muncă a liderilor de opinie, interesele lor, legăturile cu diverși oameni influenți, idei pe care aceștia le-ar fi exprimat în trecut etc. (Vă întrebați cum vă poate evalua cineva care nu vă cunoaște și nu s-a prea obosit să vă cunoască vreodată experiența de viață și muncă? Eu nu prea pricep cum. Dar vă înșelați dacă credeți că veți găsi explicații asupra modului în care a fost definită, apreciată și operaționalizată ”experiența de viață” în anexa metodologică. Dar despre asta puțin mai la vale.)

Odată subiectivitatea asumată (adică odată eliberat de orice constrîngeri metodologice pentru a exprima o ipoteză, de a o plasa în contextul unor teorii și/sau polemici teoretice și de a o verifica în conformitate cu standardele metodologice curente, adică ceea ce ar face ca această opinie să devină cercetare), autorul își poate permite să introducă din pod, fără nicio justificare prealabilă, tabelul cu listele ”liderilor de opinie” în funcție de afilierea lor geopolitică, pro-Kremlin sau pro-Vest. Tabelul e justificat de o trimitere la o anexă metodologică.

Nimic surprinzător, ulterior, că tabelul cu pricina nu comunică în nici un fel cu textul, semn că fie tabelul a fost alcătuit inițial și ulterior textul a fost construit artificial în jurul lui, fie că tabelul și textul au fost alcătuite de autori diferiți, fie că autorul nu și-a citit nici textul nici tabelul. Astfel, după ce în lista principală, unii lideri de opinie precum subsemnatul, Alexei Tulbure, Dumitru Ciubașenco, Valeriu Ostalep și Valeriu Demidețchii sînt trecuți la categoria ”pro-Kremlin”, trei pagini mai încolo (pag. 59), aceeași oameni sînt prezentați ca ținînd de opțiunea ”a treia Cale” (definită ca ”nici Rusia, nici UE, menținerea unor relații bune cu ambele, păstrarea status-quo-ului”). Cum ar veni, autorul se contrazice pe sine de două ori în două pagini, băgînd aceeași oameni în categorii diferite (ceea ce, la limită, vorbește și despre calitatea redactării la Centrul de Comunicări Strategice al NATO).

Cele două anexe cu glosar și metodologie continuă cu mult succes tradiția de a nu ”dialoga” în nici un fel cu textul. Nici cu tabelul.

Prima anexă reprezintă un glosar. Cum ar fi firesc, în acest glosar ar trebui să se găsească definițiile și înțelesurile categoriilor utilizate în articol. Autorul nu se obosește cu asta. Ce mai, lipsesc, în mod remarcabil, definițiile pentru cele două mari categorii utilizate în textul articolului: pro-Vest și pro-Kremlin!!! (De unde ar trebui să știe cititorul cum a fost construită categoria ”Pro-Kremlin”? Ce înseamnă aceasta? Înseamnă sprijinul politicii lui Putin? Înseamnă auto-identificarea autorului cu ”opțiunea integrării euroasiatice”? Înseamnă acceptarea diviziunii ”Gayropa” vs ”lumea tradiției” și o angajare a autorului pentru a doua? Înseamnă un milion de alte lucruri? Întrebări fără răspuns…)

Dintre termenii definiți în glosar este cel de ”a treia cale” (p.67). Citez: ”The Third Way—a movement in support of Moldova developing strategic relations with both West and East, not integrating into either, and seeking to defend its own self-interest. In fact, supporters of the Third Way tend toward maintenance of the status quo.” (rom. A treia cale – o mișcare ce susține că Moldova trebuie să mențină relații strategice atît cu Vestul cît și cu Estul, fără a alege definitiv între ele. De fapt, susținătorii celei de-a treia căi optează pentru păstrarea situației curente.) Definiția asta este pe cît de confuză, generoasă și imprecisă, pe atît de inutilă și falsă. Pe de o parte, nu e clar ce e Estul și ce e Vestul la care face referință autorul: Vestul e Ungaria sau Polonia sau Grecia sau Spania sau Franța sau Germania? Fiecare dintre țările de mai sus e suficient de diferită pentru a reprezenta un Vest diferit: Ungaria și Polonia, bunăoară, sînt destul de autoritare în ultima vreme, nu foarte departe de modelul putinist. Ce e estul? Rusia? Sau China? Sau Japonia? Sau India? Pe de altă parte, ideea că cineva ar vrea păstrarea situației curente e tot atît de falsă și lipsită de orice temei real precum ideea că pămîntul e plat și stă pe umerii unor elefanți care stau la rîndul lor pe carapacea unei broaște țestoase. Nici un grup politic (cu excepția, poate, a celui apropiat de PD și de anturajul lui Vlad Plahotniuc), nici măcar cei mai înrăiți conservatori nu militează pentru păstrarea situației curente! Din contra, fiecare dintre ei, de la filoruși la filoeuropeni, unioniști și nostalgici sovietici, creștini fundamentaliști și activiști progresiști – toată lumea vrea schimbarea, modificarea și transformarea radicală a situației curente (desigur, fiecare după proiectul său).

În plus, autorul face și o eroare de cunoaștere a situației curente: la moment Moldova are acord de asociere cu UE și are o ditamai declarație aprobată în mod unanim de către parlament despre ireversibilitatea cursului de integrare europeană a țarii. Păstrarea situației curente ar însemna deci păstrarea direcției geopolitice ”proeuropene” curente și nu fantezii inventate despre a treia cale.

Restul definițiilor din glosar se referă la nume istorice (Basarabia), termeni generici (vulnerabilitate), scurte profiluri ale unor lideri și partide politice.

Cealaltă anexă (pag. 69) conține un fel de ghid metodologic utilizat de autor: tipurile de lideri de opinie considerați (ziariști, jurnaliști, activiști, experți din mediul ONG, experți din mediul ONG), criteriile pentru identificarea liderilor de opinie cei mai influenți (frecvența aparițiilor la TV etc.).

Partea cea mai interesantă (și dubioasă) ține de parametrii luați în calcul. Acolo e o harababură întreagă. Pe de o parte, autorul examinează (cum am pomenit și mai sus) nu doar factori nebuloși (și impreciși) precum experiența de viață (!) și de muncă a oamenilor analizați ci și lucruri de domeniul bîrfelor (viața de familie). Urmează apoi poziționarea ideologică (pro-Kremlin, pro-UE) în baza unor criterii, reamintesc, nedefinite nicăieri. Și tot în aceeași linie arbitrară și nedefinită: trendul de gîndire (!), afilierea politică, profesionalismul etc.

Ceea ce pare un soi de formular de aplicație la viza americană sau fișă biografică din dosarul Securității, e prezentat, așadar, ca ”cercetare”. Nicăieri nu găsim vreo informație despre modul în care Marian Cepoi a evaluat experiențele de viață și de muncă a subiecților pe care i-a analizat, nicăieri măcar o grilă de analiză sau un glosar din care ar fi clar măcar sensul termenilor utilizați.

Nu e vorba, deci, în nici un caz de un material analitic ce s-ar califica, în vreun fel, ca ”cercetare”. Lipsit de orice metodologie, încurcat și contradictoriu de la pagină la pagină, cu un text ce nu are nici o legătură cu ”rezultatul cel mai important al studiului – tabelul”, cu un text și un tabel ce nu au nici o legătură, la rîndul lor, cu glosarul, articolul lui Marian Cepoi nu e decît un text slab, calomnios (pentru că atribuie unor oameni reali atitudini, idei și afilieri politice fără a fi vorbit vreodată cu ei, fără a avea o elementară grilă de interpretare și fără o justificare a termenilor), un denunț deghizat în cercetare. Acest denunț mai face și păcatul moral de a se prezenta ipocrit și duplicitar: atît ca cercetare (în fața donatorilor, ca autorii să-și justifice banii din grant) dar și ca simplă opinie (pentru discuția publică în Moldova, îndemnînd să nu se ia prea în serios această opinie-calomnie).

… Pe scurt despre pseudocercetări și mercenarii post-adevărului.

După victoria lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din SUA a curs destulă cerneală pe tema ”post-adevărului” (Oxford Dictionaries a numit ”post-adevăr” ca fiind cuvîntul anului 2016). Discuția s-a concentrat mai ales pe rolul mass-media: o serie de analiști politici, ziariști și politicieni au insistat că victoria lui Trump (dar și ceva mai devreme victoria opțiunii Brexit la referendumul din Marea Britanie) se datorează mai ales inflației de știri false ce veneau de pe site-uri dibioase și care s-au răspîndit ca o pandemie pe rețelele sociale.

Explicația e parțial plauzibilă: rețelele sociale au contribuit la răspîndirea în avalanșă a știrilor false (mai ales în alegerile americane!), a calomniilor și a teoriilor conspiraționiste. De vină e și faptul că rețelele sociale (facebook, twitter, v kontakte, instagram) tind să construiască bule (eng. bubbles), adică sfere autonome, construite pe bază de homofilie, între oameni așa încît utilizatorii tind să se înconjoare de oameni ce le sunt similari. Cum ar veni, dacă X distribuie o știre falsă în interiorul bulei sale, probabilitatea ca ceilalți membri ai rețelei, tocmai pentru că împărtășesc viziuni similare, să preia și să distribuie același conținut este foarte mare.

Apoi, însăși modul de funcționare a mass-media în sistemul capitalismului digital (cu accentul pe click și numărul de vizitatori în detrimentul altor indicatori: veridicitate, prestigiu/autoritate, credibilitate) a stimulat creșterea avalanșei de știri false distribuite frenetic pe facebook (a se vedea excelenta contribuție a lui Evghenii Morozov din The Guardian, publicată pe Platzforma săptămîna trecută). În fața click-ului, toate știrile sînt egale (și, așa cum o știu distribuitorii de știri precum Românii au inventat apa!, Hitler mai trăiește!, Un bătrîn din Japonia a trăit 175 ani! sau Isus Hristos a fost rus!, știrile false sînt mult mai atractive și deci mai accesate decît cele adevărate, dintr-un milion de motive).

Exemplul programatorilor și animatorilor de site-uri politice din orașul Veles, Macedonia, care au făcut bani în campania electorală americană construind site-uri de știri ce distribuiau invenții vădite și calomnii despre candidatul democrat, Hillary Clinton, pentru că ”ele vindeau cel bine” este revelatoriu: internauții macedoneni nu erau plătiți de Putin (noua poveste-care-explică-tot), nici de Trump: pur și simplu știrile false despre Hillary aduceau mult mai mulți vizitatori. Pe scurt, rețelele sociale și mass-media se fac responsabile de emergența erei post-adevăr, de explozia de știri false, teorii ale conspirației și pseudo-descoperiri ce aduc vizite pe site, click-uri și like-uri (și bani, și popularitate).

Dar mass-media și rețelele sociale nu sunt singurii suspecți în emergența post-adevărului: la urma urmei, știrile false nu sunt în nici un fel invenția anului 2016: presa galbenă și cea de cancan a tot tirajat, de cînd e aceasta, știri false, zvonuri, conspirații, pseudoevenimente și pseudofapte. (Într-o altă ordine de idei, nici presa respectabilă și cea mainstream nu sînt întotdeauna fidele unei reflectări corecte a evenimentelor ori difuzării informației verificate. Pe această temă, cartea lui Noam Chomsky și Edward Herman ”Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media” rămîne o cercetare inegalată pentru a înțelege modul în care mass-media americană a promovat o agendă politică clară în detrimentul realității în anii 60-80, iar articolul lui Patrick Cockburn, „Who supplies the news?” din London Review of Books prezintă o radiografie excelentă a reprezentării tendențioase de către ziare respectabile gen New York Times a situației din Siria).

La fel de important precum înțelegerea fenomenului știrilor false și post-adevărului pe rețelele sociale, este să pricepem cum s-a constituit mediul social care face posibilă recepționarea favorabilă și distribuirea știrilor false, adică să căutăm răspunsuri la întrebări de genul: care sînt condițiile ca știrile false să poată părea, dintr-odată, plauzibile?

În mod cert, nu există un singur răspuns (am indicat mai sus cîteva condiționări economice ale mass-media și rețelele sociale care favorizează și stimulează distribuția știrilor false). Suspecții obișnuiți: corectitudinea politică (în forma ei perversă în care apără ”dreptul” agresorului sau mincinosului la opinie), capitalismul neoliberal, destrămarea sistemelor publice de educație, poartă doar o parte din responsabilitate. Mai sînt și alții, care sînt trecuți de regulă cu vederea.

Relevant pentru discuția pseudocercetării examinate mai sus mi se pare rolul think tank-urilor (asociații ale societății civile care fac acțiuni de lobby, advocacy, analiză și monitorizare a politicilor publice etc.). Istoria think tank-urilor, agendele lor ideologice, legăturile lor cu diverse interese politice, economice și militare e una în continuă scriere: o listă foarte sumară a celor mai importante cărți și polemici poate fi consultată aici.

Pe scurt, după al doilea război mondial, în SUA, Japonia și Europa de Vest au apărut instituții private (de obicei sub forma unor asociații obștești non-profit) care au preluat funcții de advocacy pe diverse teme, lobby-uri, analize ale politicilor publice, ocazional cercetare etc. Majoritatea actorilor sociali influenți: state, corporații, biserici, sindicate, mass-media au creat astfel de instituții care urmau să servească promovării agendei actorului dat. Lucrurile au luat o întorsătură urîtă (a se vedea remarcabila cercetare semnată de Naomi Oreskes și Eric Conway, Merchants of Doubt) atunci cînd interesele unor corporații sau grupuri puternice au fost amenințate de progresul științific și social. De exemplu, industria tutunului s-a trezit cu o avalanșă de studii, provenind din universități, despre rolul dăunător al fumatului și despre consecințele dezastruoase ale acestuia. În consecință, opinia publică a început să pună presiune pe politicieni și factori de decizie pentru limitarea fumatului, pentru restricții asupra publicității articolelor de tutun etc. În același mod, industria hidrocarburilor a simțit presiunea crescîndă a societății în legătură cu schimbările climatice provocate de arderea combustibililor și intensificarea efectului de seră… Corporațiile au răspuns prin finanțarea unor ”cercetări alternative” atît în universități, dar mai ales în afara lor, prin intermediul think tank-urilor și altor structuri afiliate ale căror scop era fie să demonstreze că frica despre efectele nefaste ale fumatului este neîntemeiată sau exagerată sau că premizele autorilor studiilor despre impactul fumatului sînt false. Chiar dacă nu au reușit să ”demonteze” cercetările despre impactul real al fumatului, cu atît mai mult să propună interpretări și rezultate noi, aceste ”cercetări alternative” au reușit să păstreze vie îndoiala că nu e chiar totul curat cu cercetările universitare, că polemica privind dauna fumatului nu e chiar rezolvată odată pentru totdeauna. După același calapod, o mulțime de think tank-uri au menținut în actualitate polemica pe alte teme controversate: schimbările climatice, politicile urbane, politicile economice, austeritatea etc.

În Europa de Est, think tank-urile au apărut după prăbușirea URSS și pot fi caracterizate, în linii generale, ca promotoare ale unor politici de dreapta (chiar dacă ele se pretind a fi deasupra ideologiei): monitorizarea statului și politicilor publice, studiul acestora din perspectiva eficienței și optimizării, advocacy pentru reforme etc.

Importantă pentru această discuție este pretenția think tank-urilor (ca IDIS Viitorul) de a face cercetare. Or, lista-denunț scrisă pentru NATO a fost prezentată ca fiind o cercetare.

E o pretenție abuzivă pentru că think tank-urile folosesc termenul ”cercetare” pentru a caracteriza orice ciornă sau scriere ce poartă logo-ul organizației. Problema principală cu cercetările false sau ”alternative” este că, acestea, în primul rînd (și principial) nu sunt cercetări. Ele reprezintă orice altceva – eseuri politice, comentarii libere pe teme politice și economice, însă nu și cercetare.

Nici vorbă să fie respectate standardele metodologice ale cercetării, principiile de scriere a unor cercetări (trecerea în revistă a literaturii de specialitate și a marilor discuții din cîmpul cercetat, formularea ipotezei și a metodelor de cercetare, prezentarea datelor și interpretarea, conform unor grile valide ale acestora), alte criterii general acceptate de comunitatea științifică. În schimb, avem un text confuz, de o calitate intelectuală slabă chiar și pentru un articol de opinie dintr-un ziar, care pretinde că e ”cercetare”.

Aceasta e una dintre condițiile ce fac posibil, pentru a folosi un termen la modă, ”post-adevărul”: cooptarea ”cercetării” în practici și interese ce sînt foarte departe de rigorile cercetării. De fapt, e vorba de o înregimentare a cercetării în lupte ideologice, politice, economice. Think tank-urile corporațiilor farmaceutice, ale giganților industriei tutunului și ale mastodonților din industria extractivă a hidrocarburilor înregimentează ”cercetarea” în lupte pentru sporirea profitului. Instituții precum IDIS Viitorul înregimentează ”cercetarea” în lupte geopolitice și militare.

(Idis Viitorul face și lucruri bune: face monitorizare a transparenței și cheltuielilor administrației publice locale, face analize, angajate, dar destul de calificate, ale politicilor publice, mai face și acțiuni de advocacy și lobby pentru practici noi precum diplomația economică sau reforma sectorului energetic. Dar nu face cercetare. În nici un caz. Mai ales în forme precum studiul analizat mai sus. Ceea ce nu înseamnă că Idis Viitorul nu ar putea face cercetare. Ar putea. Dar pentru asta ar trebui să facă cercetări conform rigorilor metodologiei cercetărilor științifice, nu conform coșmarurilor geopolitice proprii sau conform comenzii donatorului care dă banii).

 Un fel de concluzie în cîteva întrebări și răspunsuri.

1. Care e rostul unei astfel de liste? Nu aș ști cum să răspund la această întrebare. O lucrare atît de slabă ca text, conținut și categorizări nu aduce prea mult folos nici comanditarului studiului (cum ziceam în intervenția de pe facebook, e vai și jale de NATO dacă își bazează strategiile pe asemenea materiale ”analitice”). Articolul nu descrie precis nici o realitate de pe teren. În fapt, unica realitate descrisă corect și precis e realitatea proiecției fantasmelor, percepțiilor, stereotipurilor și fricilor politice ale autorului.

Nici societatea moldovenească nu are nevoie de asemenea liste. Mai mult, ele îi fac rău (după cum i-au făcut rău întotdeauna împărțirile maniheiste între ”buni” și ”răi”, ”ai noștri” și ”ai voștri” în funcție de limbă, etnie, religie, orientare sexuală etc). Luptătorii cu Putin și putinismul de la Chișinău, anti-comuniști post-factum și care gîndesc lumea doar în alb și negru (dacă nu ești cu noi, ești neapărat împotriva noastră) au ajuns să fie atît de obsedați de figura acestuia încît…îi repetă practicile (după același model în Rusia lui Putin se fac azi liste ale patrioților și trădătorilor). Desigur, ”în scopuri bune”.

2. Cine le face? Grupuri de oameni ce-și zic ”experți” (și ale căror titluri vin dinspre mass-media sau… din comunitatea proprie – adică dacă un ziar te numește expert deja ești oarecum expert, chit că încă faci studii de master), care însăilează alandala articole de ziar și studii ale altor experți așa încît să le iasă (ori nu neapărat, cum e cazul articolului de mai sus) concluzia pe care o vrea donatorul/șeful și care numesc activitatea asta ”cercetare” (mai în glumă mai în serios propuneam ca astfel de echipe de cercetare să fie numite echipe de creație, mai aproape de specificul activității pe care o practică.)

Post scriptum personal.