Schimbarea la față a Jandarmeriei Române

Zilele acestea am tot văzut cum oamenii împart flori jandarmilor, le mulțumesc acestora pentru că își fac datoria și cum, subit, o parte din memoria colectivă legată de diverse acțiuni și momente cu și despre ei a fost ștearsă precum creta de pe tabla neagră. Și vorbeam cu un prieten despre asta, despre cum cred eu că s-a reușit acest switch de imagine, din opresor în apărător. Ca mai apoi, să mi se spună că ceea ce zic ar trebui dezvoltat mai mult, pentru că ar avea sens.

Ideea e că Jandarmeria a învățat din trei evenimente foarte importante din istoria foarte recentă a României: protestele din 2012, cu apogeul în acea zi violentă de februarie și modul în care decurgeau protestele la Cluj pe durata acelei Toamne Românești din 2013, având, în paralel, protestele anti-fracking de la Pungești. De asemenea, sunt conștient că omit sau nu cunosc alte evenimente care ar putea plusa sau infirma cele de mai jos.

De ce tocmai Cluj, și nu un alt oraș? Pentru că, pe baza la ceea ce am văzut și discutat în acea perioadă, modul de operare a conducerii Jandarmeriei a fost unul foarte diferit de alte orașe, având rezultate foarte clare și vizibile – care se văd și în ziua de astăzi.

De asemenea, consider și faptul că, datorită mass-mediei și a canalelor alternative de socializare, ochii vor pica întotdeauna mai degrabă pe marile orașe universitare ale țării, în speță, București și Cluj, prima fiind capitala României, centru decizional și economic, și a doua fiind considerată centrul ”civilizațional” și ”cultural”, ceea ce face ca, orice se întâmplă în aceste două orașe, să aibă șanse foarte mari să devină literă de lege la nivel național – la nivel de percepție socială sau politică.

Până la protestele din 2012, Jandarmeria nu mai avusese de a face cu proteste de masă  care să fie centrate numai și numai pe acțiuni non-violente și pentru care să nu existe directive și ordine politice prestabilite de la centru. Structurile din cadrul MAI, Guvernul, etc., s-au obișnuit cu revoltele, mineriadele și mega-bătăile dintre galeriile de fotbal și forțele de ordine din anii `90 și începutul anilor 2000. Și cu acțiunile directe ale diferitor campanii și grupuri activiste, precum Greenpeace sau Campania Salvați Roșia Montană, care, în ciuda faptului că erau non-violente, foloseau tactici pe care unii le-ar considera ca fiind motiv de instigare a forțelor de ordine: indivizi care se legau cu lanțuri sau U-lock-uri de garduri și porți, sau intervenții rapide ale acestora la diferite evenimente politice sau economice, spre a afișa diferite pancarte sau a transmite un mesaj vocal.

Urmează două paranteze mai lungi, dar, cred eu, foarte relevante.

Prima paranteză: minerii au fost o forță majoră care a fost capabilă să conteste Vechiul Regim, și putem vedea asta prin greva generală din 1977, care s-a finalizat cu venirea lui Ceaușescu în Valea Jiului, spre a găsi o soluție și a pune capăt grevei. Ulterior, spre a distruge mișcarea minerilor, Statul aduce oameni din zonele sărace ale României spre a distruge coeziunea socială. O dată trecute evenimentele din 1989, minerii rămân în continuare o forță de necontestat, așa că, pe baza mineriadelor țintite fie împotriva populației, fie a Guvernului, se crează antecedentele spre a se distruge această forță o dată pentru întotdeauna. Toate acestea, mișcări tactice foarte bine puse la punct de către Președinte sau Guvernele de atunci și nu numai. Se crează contextul necesar distrugerii industriilor miniere (închideri de întreprinderi și mine, dar, mai ales, privatizări în acest sector) din Valea Jiului și din zona Motrului. O dată distruse, oamenii deveneau din ce în ce mai dependenți de Stat, datorită scăderii nivelului de trai și a șomajului tot mai mare. Puterea contestatară a fost anihilată. Cu cât puterea economică a unui individ scade, cu atât crește dependența de o entitate statală sau economică.

În ziua de azi, când auzim de mineri și de proteste de ale lor, ne zicem în sinea noastră, serios sau râzând, ”ce, o nouă mineriadă?”, chiar dacă motivele lor sunt centrate pe nevoile lor pur personale, fără a fi instrumentalizați de putere sau opoziția partinică. De asemenea, cuvântul ”mineriadă” a fost folosit, din nou, de curând, de către diverși politicieni PSD spre a se încerca o delegitimizare a mișcărilor de stradă. Stigmatul față de mineri există, iar acesta va mai rămâne o lungă durată de vreme.

A doua paranteză: pe lângă mineri, și membrii galeriilor de fotbal erau mari contestatari ai Vechiului Regim. Lunga lor bătălie cu Securitatea și ale ei trupe a fost ceva ce i-a făcut să fie, pe zi ce trece, tot mai înverșunați împotriva regimului Ceaușescu. Trece momentul `89, anii `90 reprezintă o lungă bătălie dintre galerii și nou-formata Jandarmerie (continuator direct al trupelor Securității). Să nu uităm, galeriile de fotbal participă la evenimentele din `89, ulterior, și la cele din `90. Luptele continuă, iar una din marile forțe ale Guvernelor, Serviciilor și a MAI a fost capacitatea lor de a stigmatiza și demoniza galeriile – în timp și spațiu, desigur.

Închid parantezele.

Acuma. Momentul 2012, cel cu violențele din București, a fost o reacție standard a Jandarmeriei, dat fiind faptul că nu mai existaseră astfel de proteste până în acel moment. Mii de oameni care protestează într-o formă care nu aducea deloc cu gândul la anii `90. Dar ei nu și-au dat seama de asta. Cine a fost vinovat de violențe, nu mai contează, pentru că efectele sunt aceleași. Și ce a urmat a fost o paradă a capacității represive a Statului.

Ajunge să ne uităm la pozele și filmările din acea zi, și să vedem cum un bulevard întreg era plin de Regine și dube, tunuri cu apă și sute de uniforme și scuturi negre, canistre cu gaze lacrimogene care zburau prin aer. Acea zi ar fi putut să fie un eșec de imagine pentru statul de drept și instituțiile sale. O zi când un întreg arsenal, folosit, cel mai probabil, numai la proteste de anvengura celor din Istanbulul anului 2013, a fost pus în acțiune împotriva unui număr foarte mic de indivizi.

Ce s-a văzut este faptul că doar câteva zeci sau sute de persoane sunt cele care, de facto, întreprind acțiuni violente împotriva jandarmilor. Dacă ne uităm mai bine, mare parte din acel grup nici nu aruncase o piatră. În paralel, sute și mii de oameni strigau ”fără violență” și aveau tendința de a se îndepărta cât de mult posibil de lupte.

Clar. Spiritul de a reacționa la violența statului cu auto-apărare a oamenilor dispăruse. Iar acum oamenii aveau, mai degrabă, un spirit de auto-conservare. Solidarizarea se făcea întru pace și non-violență generală.

Trece un an. Se petrec cele mai mari proteste din România de până atunci. Suntem în anul 2013. În continuare există acea frică față de Jandarmeria București, care sunt văzuți ca fiind una din cele mai violente din țară.

La București, oameni sunt crispați din această cauză – de frică să nu se repete evenimentul 2012 –, dar la Cluj se întâmplă altceva. Și aici, frica unei posibile reacții în forță a jandarmeriei se poate simți în aer, și asta și din simplul fapt că nu existau antecedente la acest nivel. Nimeni nu știa ce și cum se va prezenta situația – nici de partea protestatarilor și nici de partea forțelor de ordine.

La un moment dat, nu știu de ce, protestul este escortat nu de către Unitatea Mobilă de Jandarmi Cluj-Napoca, ci de cea din Turda. În timpul marșului, un jandarm a înhățat o protestatară, ceea ce a creat un scurt moment de îmbrânceli și niște spray-uri în față și niște pumni. O oră mai târziu, alte îmbrânceli. Lumea strigă împotriva jandarmeriei, văzând că aceștia au reacționat, aparent, fără motiv. În același timp, se observă un număr foarte mare de ”civili”, ceea ce se va observa și în săptămânile ce urmează.

La următorul protest, jandarmii din Cluj erau din nou alături de protestatari. Cu al lor general micuț și a dracu` de deștept. Probabil, aflând de eveniment prezentat adineaori, acesta s-a decis că cel mai bine ar fi ca el să fie la fața locului. Dânsul, cum voi afla cu timpul, era un om care știa ce înseamnă cu adevărat să ai ”relații” cu publicul, să facă PR.

De fiecare dată când un jandarm călca greșit, el era acolo, și rezolva situația. Calma spiritele, și-și cerea scuze de la oameni. Purta discuții cu protestatarii, chiar și cu aceia care erau, vădit, împotriva jandarmilor. Vorbea ca să afle ce păreri au, ce opinii au, cum funcționează protestele…ideea e că, dorea să afle cât mai multe ce-uri și cum-uri și tot ce se putea, astfel încât masa de oameni să poată funcționa ”organic” cu masa de jandarmi. De asemenea, făcea cunoștiință cu aceia pe care îi vedea mai vocali. Îi știa după nume, și întotdeauna dorea să afle mai multe despre acele persoane. Cu cei cărora nu le plăceau jandarmii, purta discuții ca să afle de ce. Cu alții discuta despre legile privind adunările publice, despre conduita jandarmilor, despre ce îndatoriri au ei și alții. În orice caz, cred că deja vi-l puteți imagina.

Respectivul general a creat un antecedent extraordinar. A arătat forțelor de ordine de pretutindeni cum se face o muncă de PR bună, și, cum de fapt, munca unui lider de unitate militară este aceea de ambasador, negociator, om care poate empatiza cu masele. Din câte țin minte, dânsul avea și ceva educație pe această temă, la nivel de comunicare, o facultate sau ceva în genul. Și, așa a apărut ceea ce se va răspândi mai departe.

În acele momente se crea acea diferențierea, care, în aceste momente este crucială. Diferențierea între marea masă de oameni care protestează ”pașnic și civilizat” și cei violenți. Cu această ocazie, începe un soi de ”reformă” în cadrul Jandarmeriei, care, de acuma nu va mai vedea masele ca un tot unitar, un tot care funcționează organic și reacționează în masă întotdeauna, ci ca o masă de oameni care, la nevoie, se divizează.

Divizare între ”non-violenți” și ”violenți”, care, violenții vor fi denumiți, întotdeauna, ultrași. Ura și războiul dintre Jandarmerie și ultrași ajunge, cred eu, în ultima posibiliă etapă.

Cu toate acestea, amenzile au fost trimise pe adresele celor vizați, aceeași cu care generalul încerca să se împrietenească. Iar el a încercat să facă clară o anumită chestiune: nu el dă amenzile, nu depinde de el asta.

Între timp a apărut rezistența de la Pungești. Ceea ce s-a întâmplat acolo a întrecut cu mult evenimentul 2012. Pentru că la Pungești s-a creat o zonă în care exista o stare de excepție, o zonă care, mai-mai, o dădea în lege marțială – și a fost așa pentru mai multe săptămâni. La Pungești am văzut cu toții cum politicul controlează forțele de ordine și în ce scop. Și cât de departe se poate ajunge dacă forțele de ordine primesc mână liberă.

Cordoane de jandarmi care apără o parcelă de pământ și fac orice în acest scop. Un sat în care, în anumite momente, puteai intra doar dacă mergeai prin pădure sau pe câmpul deschis, noaptea, pentru că drumul era blocat de puncte de control ale Poliției. Oameni percheziționați, bătuți și duși la secție, fără a avea dreptul să contacteze pe cineva. Amenzi peste amenzi, pentru motive inventate. Sute de jandarmi echipați până-n dinți, la orice oră a zile. Patrule care protejau perimetrul. Agresiuni peste agresiuni.

Iar ceea ce s-a întâmplat la Pungești a fost, în sine, o excepție de la regulă. A fost un soi de throwback în anii `90. Pentru că acolo, oricine nu era parte dintr-o instituție de stat sau militară, era un posibil ”violent”, asupra căruia se putea folosi orice metodă era necesară spre a se ”reinstaura” ordinea publică.

Evenimentele de la Pungești au scandalizat mii de oameni din lungul și latul țării, iar guvernul anunța că lua toate măsurile necesare spre a rezolva situația – situația fiind protestatarii. Iar atunci când autobuze pline ochi au pornit înspre Pungești (chiar și spre București), au fost oprite de nenumărate ori de către echipaje ale Poliției Rutiere, pentru verificare. Orice, dar acele autobuze nu trebuie să ajungă la destinație. Sau, dacă vor ajunge, oamenii care vor coborî din ele să știe de frică. De frica statului.

Într-un final, câteva persoane au fost trase la răspundere. S-a decis că brutalitatea a fost cauzată de către acela care avea în ”grijă” situația care se desfășura în zona aflată în stare de excepție. Iar de atunci au trecut mai mult de 3 ani de atunci, iar oamenii au uitat ce s-a întâmplat la Pungești.

***

Oricine ar fi început violențele de acum câteva zile din București, nu contează, ultrașii au fost, și asta scrie pe toate gardurile. Inamicul Securității este și mai stigmatizat, fiind văzut de către media și opinia publică ca un grup de descreierați, chiar suboameni. Și, ce e și mai rău, populația civilă devine complice în acest război (începând cu acest an, a se vedea postările Jandarmeriei București). Civilii sunt rugați ca, dacă au materiale care pot ajuta investigațiile, să le trimită pe adresa „redacției”. De asemenea, Jandarmeria comunică cu populația, oferind specificații la ce să se facă în cazuri excepționale. Ce să faci când vezi agitatori și încep violențele. Ceva ce eu, personal, nu am văzut pe durata protestelor din anii precedenți.

De asemenea, uimitor, jandarmii au început să posteze pe profilele lor personale de Facebook poze de la proteste. Cu pancarte care li s-au părut amuzante, sau cu cât de multă lume se află în piață. Pot înțelege asta, că și ei sunt de aceeași părere cu protestatari. În paralel, unii dintre ei scriu postări și comentarii prin care le mulțumesc oamenilor că au ajuns să-i înțeleagă și pe ei că doar își fac meseria, și că ei le sunt alături. De ce subit această deschidere a jandarmilor și Jandarmeriei față de populație? de ce nu a existat asta și înainte de protestele recente?

Punct ochit, punct țintit. Jandarmeria București iese cea mai câștigată, brutalitatea ei fiind de ordinul trecutului. Cine amintește asta oamenilor este considerat un agitator, un violent. Cum, nu vezi?, jandarmii ne apără de violenți, de suboamenii ăia cu creiere cât o nucă.

Doresc a aminti, de asemenea, că anumite părți din galerii au ajuns să fie instrumentalizate de către partide (exemplu, frații Negoiță, membri PSD, cu dosare penale, care au legăturile lor cu unii membrii ai galeriei Dinamo București). Lupta constantă a Jandarmeriei și a instituțiilor de stat de a distruge galeriile a creat contextul în care anumiți lideri de opinie sau de galerii să fie fie  cu diverse probleme la nivel de justiție, fie să trebuiască (sau să o facă de bună voi) să cocheteze cu diverși indivizi din diverse partide, spre a putea rămâne în libertate sau a-și spori puterile în cadrul aparatului de stat. Lupta s-a dus pe două căi, discreditare via partinic și politic și via stigmatizare și bătaie tipic militărească.

Ideea este că, fără să ne dăm seama, așa numiții urmași ai Securității și ai PCR-ului au reușit, într-un final, să-și distrugă, sau, de fapt, să-și dezarmeze și să dezbine fix pe aceia care i-au contestat cel mai vizibil și puternic până și după `89. Între acele instituții și instrumente de stat și marea masă a populației nu mai stă nimica, ceea ce înseamnă posibilitatea și capacitatea de a controla, fără nici o problemă, mișcările de stradă. A oferi flori și cântece jandarmilor poate fi drăguț sau nu, dar, în continuare, puterea stă în politic și extensiile de represiune și opresiune ale acestora. Și e trist momentul acela când civilii, oamenii de rând, ajung să fie complici la acest lucru. Noi poate că vedem umanitatea de sub uniforme și căști, dar nu vom vedea prea curând fețele și gândirea celor care dau ordinele care transformă un zâmbet de jandarm într-o expresie care nu denotă deloc fericire. Iar aceia, nu toți, dar mulți, încă lucrează după manualele vechi.

Repet: nu vedem fețele și gândirea acelora care dau ordinele.

Oferiți-le flori jandarmilor. Și cântați-le. Asta în timp ce se va cere o adevărată reformare a Jandarmeriei, sau, și mai bine, desființarea ei ca atare, și reorganizarea forțelor de ordine în instituții non-militare/militarizate. Se presupune că trăim într-o țară democrată, iar în astfel de țări ordinea nu se restabilește folosind instituții militare.

În momentul în care ultrașii vor fi deja amintiri, precum amenzile din 2013 și Pungești, la un moment dat va apărea o nouă forță contestatară pe care, poate, o veți susține, iar acea forță contestatară va fi noul inamic al politicului și al șefilor Jandarmeriei, scopul lor devenind acela de a desființa acea grupare, prin orice metodă posibilă, pentru totdeauna.