DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Nu, noi nu sîntem cu toții Charlie (și asta e o problemă).

Autor: Redacția
[label shape=”” type=””] Cas Mudde [/label]

 

Tragicul atac terorist asupra revistei satirice franceze Charlie Hebdo de la Paris, în urma căruia au murit zece jurnaliști și doi polițiști, este înspăimîntător în mai multe sensuri. Chiar dacă cei trei teroriști încă se află în libertate (1), iar motivul oficial al atacului nu a fost încă clarificat, toţi indicii arată implicarea unor jihadiști, cel mai probabil musulmani, născuți în Franța, care s-au întors recent din războiul din Siria (a se lua în vedere asemănările cu atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles de anul trecut).

Răspunsul general a fost unul pe care l-am văzut prea des anterior, de exemplu după asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh în 2004 sau după atacurile teroriste din SUA în 2001. Politicienii folosesc atacurile drept un prilej în plus de a lăuda societatea perfect democratică și liberă pe care o guvernează și subliniază că aceste acte nu au nimic în comun cu islamul și că ar fi vorba doar de indivizi patologici care utilizează religia ca scuză pentru ideile lor expremiste. Cetățenii răspund în singura sferă în care mai sînt activi, pe reţelele sociale, și exprimă afirmații generoase de solidaritate înainte de a-și deplasa atenția asupra vreunui clip video cu o veveriță care înoată ori vreo pisică ce cîntă la pian. Atît cetățenii cît și politicienii vor declara cu toții, indiferent de apartenenţă, că sîntem victimele acestei zile.

Astăzi Facebook și Twitter sînt pline de declaraţii de genul “Je suis Charlie” (Eu sînt Charlie) sau ”noi toți sîntem Charlie”. Din păcate, nu sîntem. Sau, mai exact, cu foarte puţine excepții, noi nu sîntem Charlie și asta e o problemă majoră a democrațiilor liberale în lume.

Îngăduiți-mi să vă ofer trei argumente de ce majoritatea dintre noi nu sînt Charlie și de ce aceasta e problematic pentru democrațiile noastre.

În primul rînd, mulți dintre ”apărătorii” cei mai vocali ai revistei Charlie Hebdo sînt fani foarte recenți și selectivi ai acestei reviste satirice. De exemplu, e uimitor să vezi cîte persoane cu vederi islamofobe și de extremă dreapta își declară admiraţia pentru o revistă pe care, pînă nu demult, o criticau ca fiind o ”fițuică comunistă” (după ce satira celor de la Charlie a ridiculizat eroii lor, de la Isus Hristos pînă la Marine Le Pen). Unul dintre acești eroi ai libertății de expresie este Geert Wilders care dorește să interzică Coranul pentru că ar incita la violență.

Mulți oameni nu sînt Charlie exact din motivul că Charlie Hebdo obișnuia să critice toate religiile și toți politicienii, indiferent de apartenența lor etnică, poziţia ideologică, gen și așa mai departe. În consecință, liderii tuturor religiilor și ai partidelor politice i-au criticat. Totuși, ei au fost atacați doar de musulmani extremiști. Acesta e un fapt pe care nu trebuie să-l negăm! Asta nu înseamnă, desigur, că doar extremiștii musulmani își atacă criticii – de exemplu, doi cetățeni francezi, membri ai Ligii Evreiești de Apărare au fost condamnați recent pentru că ar fi plasat o bombă sub mașina unui jurnalist anti-sionist. Totuşi, e un fapt de netăgăduit, deşi greu de mărturisit, că majoritatea amenințărilor și actelor de violență politică în Europa contemporană vin din partea musulmanilor radicali. Aceasta nu se întîmplă din cauza Islamului, în cadrul căruia 99.9% dintre musulmani nu sînt violenți, dar aceasta nu înseamnă că Islamul nu ar juca niciun rol în aceste evenimente.

În al doilea rînd, mulți oameni nu sînt Charlie pentru că ei cred că în democrație discuțiile ar trebui să se poarte ”civilizat” și să nu supere pe nimeni. Problema este că acest concept de ”civilizat” este unul foarte lunecos, care înseamnă lucruri foarte diferite pentru diferiți oameni. La fel, este imposibil să măsurăm gradul de ”supărare” al oamenilor și cu atît mai mult să comparăm în mod obiectiv grupurile de oameni în funcție de supărarea lor. Oamenii se pot supăra din multe motive: de ce am acorda sensibilității religioase un statut special? Cine ar putea dovedi că critica pe care o face Charlie islam(ism)ului ar supăra un musulman foarte religios mai mult decît ar supăra pe un fan înrăit al echipei Paris Saint Germain critica pe care ziarul l’Equipe o face echipei sale favorite?

Pe parcursul istoriei ”civilitatea” a fost definită mai ales din punctul de vedere al establishmentului politic. Afirmaţia rămîne valabilă şi astăzi, ceea ce înseamnă că argumentul ”civilităţii” este aproape întotdeauna folosit în mod selectiv și oportunist. Unele grupuri sînt protejate de discursuri ”necivilizate”, pe cînd altele nu (cum e în cazul legislației anti-discriminare). Aceste măsuri protejează grupurile de critică, indiferent de acuratețea lor, ceea ce pe termen lung e dăunător atît pentru critici cît și pentru grupurile (ne)criticate care nu mai sînt stimulate să practice reflecţia și să se dezvolte.

În al treilea rînd, mulți oameni nu sînt Charlie pentru că le e frică. Mulți preferă să nu critice în mod deschis nimic şi pe nimeni sau cel puțin nu pe oamenii cu putere. Dar chiar și în rîndul criticilor profesioniști cum sînt actorii de comedie sau intelectualii, autocenzura devine din ce în ce mai mult o normă. Mulți tratează chestiunile legate de evrei și de Israel mult mai atent decît în cazul unor probleme similare cu care se confruntă alte grupuri și țări, probabil din frică de sancțiuni profesionale (să ne amintim de cazul recent al profesorului Steven Salaita în SUA). În același mod, un număr tot mai mare de comedieni și intelectuali se auto-cenzurează pe teme legate de Islam și de musulmani. Cîțiva ani în urmă am discutat cu intelectuali din Olanda care îmi ziceau, în privat, că ei au încetat să mai critice Islam(ismul) în public din cauza unor amenințări violente la adresa lor și a familiilor lor. Chiar și ”neînfricatul” comedian american Stephen Colbert nu a îndrăznit să arate faimoasele (sau infamele) caricaturi ale lui Mahomed şi alte imagini considerate a fi ofensatoare pentru musulmani, preferînd să difuzeze în schimb o imagine (hazlie) despre nişte ”dificultăți tehnice”. Chiar dacă şi-a ridiculizat propria frică de o eventuală reacție violentă, el nu a problematizat-o niciodată și, în final, s-a autocenzurat. Puținii care se aventurează să critice Islam(ism)ul ajung să fie cenzurați de mass media sau de angajatorii lor – episodul cu Mahomed din serialul South Park a fost cenzurat de mai multe ori de postul de televiziune Comedy Central!

Desigur că există explicații structurale pentru nivelul înalt de frustrare și de furie ale unei părți a populației musulmane (radicale) din Europa, la fel și pentru faptul că unii dintre ei recurg la (amenințarea cu) violența. Niciuna din aceste explicații nu justifică acțiunile violente într-o democrație, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să învățăm nimic de la ele. E liniștitor și avantajos din punct de vedere politic să pretindem că ”noi” sîntem atacați pentru că ”ei” nu pot să se împace cu libertățile ”noastre”, mai ales cu libertatea de exprimare. Politicienii vor spune că ”musulmanii” vor trebui să înțeleagă că ”ei” trăiesc (acum) într-o societate în care orice poate fi criticat, aducînd exemple de critici și satire despre creștini și creștinism (multe din ele însă datînd de prin anii 1960-1970), dar acest tip de discurs este în cel mai bun caz naiv și în cel mai rău caz neonest. Multe dintre criticile ”acceptabile” ale Islamului și ale musulmanilor vor fi considerate inacceptabile și ilegale (!) dacă ar viza alte grupuri – încercați, de exemplu, să înlocuiți ”musulmani” cu ”evrei” sau ”afroamericani” și gîndiți-vă după asta dacă mai credeți că această critică este acceptabilă. Din acest motiv, unii musulmani percep argumentul ”libertății de exprimare” drept unul duplicitar.

Legată de aceasta este percepția neputinței ce predomină în rîndurile populațiilor musulmane din Europa. Unii cred că musulmanii sînt discriminați pentru că nu au nicio voce în sistemul politic. Aceștia arată cu degetul la puterea evreilor, uneori inspirați și de viziuni antisemite, și la abilitatea acestora de a restricționa în mod eficient antisemitismul. Ei cred că musulmanii trebuie să se bazeze fie pe simpatia elitelor non-musulmane, care se dovedesc a fi selective în sprijinul lor (chiar și în sînul stîngii) sau să facă uz de instrumente extrapolitice precum (amenințarea cu) violența.

Repet: acestea nu reprezintă scuze pentru acțiuni sau discursuri violente! Dar ele nu sînt de asemenea deloc lipsite de o bază factuală. Dacă ”noi” vom aștepta de la ”ei” să accepte libertatea de expresie, atunci ar trebui ca această libertate de exprimare să fie absolută sau să protejeze toate grupurile în mod egal (ceea ce e, cred, imposibil). Dacă ”noi” vrem ca ”ei” să accepte regulile democratice de joc (care nu sînt „ale noastre”!), atunci ”noi” ar trebui să-i acceptăm pe ”ei” drept cetățeni egali. Prea des islamul și musulmanii sînt tratați ca nişte elemente străine, legate fie de emigrație fie de o țară/ regiune străină. Dar majoritatea musulmanilor din cele mai multe țări europene sînt cetățeni ai acelor țări, născuți și educați în Europa. Cu alte cuvinte, ”ei” sînt ”noi”. Așa încît, la fel de mult precum ”ei” trebuie să accepte regulile de conviețuire din țara ”noastră”, ”noi” trebuie să acceptăm că această țară este de asemenea și a ”lor”!

Soluția constructivă trebuie să vizeze mai degrabă consolidarea democrației noastre liberale decît slăbirea ei prin reacții autoritare izvorîte din emoție. În loc să limităm tot mai mult libertatea de exprimare, încercînd s-o încadrăm în tipare ”civilizate” ori să extindem legislația anti-discriminare tot mai mult, ar trebui să fim pe măsura sloganelor noastre și să adoptăm cu adevărat libertatea de exprimare pentru toți, inclusiv pentru antisemiți și islamofobi! În mod similar, ar trebui să avem dreptul de a-i critica și satiriza pe toți, de la atei la creștini, de la evrei la musulmani, de la ecologiști la extrema dreaptă. Aceasta înseamnă nu doar că ne pronunțăm împotriva extremiștilor, dar și că trebuie să-i apărăm pe acei care îşi asumă asemenea poziţii, mult înainte ca aceștia să fie amenințați sau chiar omorîți.

 

Notă: Articolul a apărut pe 7 ianuarie, chiar în ziua atacului. În cele două zile care au trecut, unul dintre teroriști s-a predat poliției, iar ceilalți doi sînt încă în căutare.

 

Acest articol este preluat de pe portalul Open Democracy.

 

Cas Mudde este profesor la School of Public and International Affairs – Universitatea din Georgia (SUA). El este autorul cărţii Populist Radical Right Parties in Europe (2007) şi editorul cărţilor Youth and the Extreme Right (2014), Political Extremism (2014) şi Populism in Europe and Latin America: Corrective or Threat for Democracy? (2012). Mudde este membru al Scholars Strategy Network şi poate fi urmărit pe Twitter la @casmudde.

 

Traducere: Vitalie Sprînceană

 

Imagine: In Memoriam Charlie Hebdo, Emmeline Broussard/Flickr. Sursa: opendemocracy.net.

 

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

26 Comentarii

  • I-am trimis articolul unui prieten şi coleg David Harrison. Iată reacţia lui:

    Well… I read the article and the Saliata one in the link. I was finding myself rather frustrated by the analysis, which puts so many fine points and twists onto the topic as to seem to obscure rather than clarify the issues taken on. Maybe that’s because everything is so fresh. Then I got to the final paragraph and found that “I agree!” But what of those who do not, whether they are editors, employers, representatives of religions, or angry young people? I would put many black colleagues over the years in that category, at least sometimes! And some of the most sophisticated have even made remarkable collections of the material, not as art or insult but as history. (Much is in the form of cartoons.) Isn’t the fact that the shooters do not agree with the conclusion of the article the assumed motive of the incident? What to do if so? That’s the general problem, isn’t it… How does a “tolerant” society do with intolerance? (Tolerance is a complicated idea, one that is badly used.) And about whether Nous Sommes Charlie is inaccurate does not require a 100% verification to capture a basic cultural commonality. “Charlie,” however, is a changing way of life that we are invested in, tolerate, often do not like but that we keep working with. I wonder about the question “Who can live with Charlie whether they like it or not, and who cannot?” It is all so evolutionary, in my view, so imperfect and self-contradictory that the only way to cope is to know that we are stuck with being the latest edition of Western culture. Otherwise we will shoot until the only person left is the One who gets his (don’t forget her) way.
    I realized that we are all looking for order in the face of disorder, cultural consistency in the face of social change, and terrorists to crush. But who are the terrorists? Can Charlie help us examine ourselves in this way? What is more terrible than dropping a bomb from a plane or sending in a rocket from a ship to a mountain village in Afghanistan that is guided via tv and computers from the middle of the USA? Do we plead not-guilty because we believe that we were right, and also had no other choice? IN that way, at least a little bit we have to examine whether we are social jihadists without seeing it that way. So, maybe I agree with the article, and especially the last paragraph. But what do I do about those who do not, and who might respond violently, from whatever position? I was affected this summer by reading a book about the relations (i.e. bloodbaths) in what became Texas between the Comanche tribes and the west-bound settlers. Everyone was defined as inhuman by the other group, and therefore it was blood until one group were finally crushed. (There is an amazing story of their leader, Quanah Parker.)

  • Occidentul este o structură în plină schimbare și evoluție, e de multe ori imperfect, incoerent, dar fundamentul său rămâne să fie iluminismul, acea viziune a lumii care se bazează pe știință și care consideră că nu există adevăruri absolute. Religia creștină, în care s-a topit și spiritul cutezător al antichității greco-romane, a avut curajul să tolereze relativismul. S-a născut în rezultat o societate liberă, în care au drept de viață toate viziunile, toate religiile, cu condiția să nu fie violente. Puterea Occidentului sunt drepturile și libertățile sale. Care însă trebuie învățate, explicate, impuse prin orice mijloc celor care vin din alte universuri totalitariste. Și tocmai aici Occidentul face foarte puțin. Milioane de imigranți sunt lăsați să intre în Occident și lăsați să îngroașe rândurile sărăcimii, fără a fi integrați efectiv. E o politică mioapă.
    Deci, nu religiile, nu teoriile sunt vinovate de violențele care izbucnesc, ci marile inegalități ale lumii, ascensoarele sociale ale Occidentului care nu mai funcționează. Dați-i musulmanului niște studii, iluministe(!), de calitate și un serviciu bun și acestuia nu-i va mai trăsni prin cap să-l răzbune pe un Alah caricaturizat. De altfel, terorismul european a fost inventat de creștinii catolici ai brigăzilor roșii italiene. Dacă nu vom realiza serioase politici de stânga, dacă nu vom redistribui bogățiile, va trebui să asistăm în viitor la evenimente mult mai urâte.

  • O afirmatie complet tendentioasa din partea autorului ” 99.9% dintre musulmani nu sînt violenți, dar aceasta nu înseamnă că Islamul nu ar juca niciun rol în aceste evenimente” – si care ar fi acest rol? orice ideologie este capabila sa spele creiere, instrumentate pentru a servi unor scopuri meschine, nu este islamul in sine o religie mai periculoasa. Apoi, in mod complet nejustificat autorul propune o solutie care sa ofere libertate de expresie extremistilor intr-o maniera egala celor care isi permit ca si Charlie sa se amuze pe seama stupiditatii ideologiilor… cred ca “Charlie” se rasuceste in mormint la auzul unor asemenea solutii si mai ales cind sunt pusi in aceiasi oala cu toti islamofobii, antisemitii, etc.

  • Autorul acestui text reflectă valorile tipic americane, or in SUA libertatea de expresie, mai exact ceea ce ei numesc political speech, se bazează pe teoria absolutistă și este protejată de primul amendament la Constituție.

    Libertatea de expresie în EU, care are alte tradiții, se bazează pe teoria echilibrului, și, de exemplu CEDO de fiecare dată caută un echilibru dintre dreptul la libera exprimare și alte drepturi și libertăți fundamentale, spre deosebire de SUA unde freedom of speech are întotdeauna prioritate.

    În altă ordine de idei sunt de acord cu Victor Druță că este vorba nu de islam ci de inegalități și de injustiție, inclusiv de lipsa accesului unor comunități inclusiv la dreptul de a se exprima și a fi auzită.

    Am vizitat cu ceva timp în urmă o țară europeană cu o mare comunitate musulmană, Belgia. Gazda ne-a dus într-un local ”unde merg belgienii”, și de câteva ori a vorbit condescendent despre musulmani. După vreo câteva beri am adus în discuție problema emigranților și până la urmă a căzut de acord că atunci când, cu ceva timp în urmă, europenii au importat în țările lor forță de muncă ieftină din fostele colonii și nu doar, ei nu și-au dat seama că importă și o cultură, care stă la baza identității acestor oameni.

    Și conflictul, în realitate este mult mai mare, pentru că integrarea lor ar însemna inclusiv distrugerea până la temelie a vechii lor identități, un proces foarte dureros, pentru care nu există prea multă empatie.

  • Multă istorie o fi ştiind cineva care spune că ” terorismul european a fost inventat de creștinii catolici ai brigăzilor roșii italiene ” …  Dorogoi tavarişci Druţă, da’ ortodocşii ruşi care omorau ţari itd cu bombe şi alte gingaşe instrumente…. ? Ei ce erau, nu terorişti ? Sau umanişti creştini ?

  • Intr-o societate democratica sunt protejate ambele valori, pe de o parte, libertatea de expresie si, pe de alta parte, libertatea religioasa. Aceste valori beneficiaza de o protectie echivalenta. Pentru incalcarea fiecareia dintre ele exista proceduri jurisdictionale de sanctionare. Iar cei de la Charlie Hebdo au fost sanctionati, in mai multe randuri, de justitia franceza pentru incalcarea sentimentelor religioase ale reprezentantilor unor curente religioase. Modalitatea de exprimare a caricaturistilor-jurnalisti poate si trebuie supusa unui control jurisdictional in masura in care aceasta incalca drepturile religioase. In acest caz, intr-o societate democratica libera, supusa legii democratice (adoptata de reprezentantii tuturor cetatenilor statului din Parlament) pasul urmator al celor ofensati ar fi trebuit sa fie sesizarea justitiei. Nimic nu poate justifica actiunea lor terorista. Libertatea de exprimare este larga (si cu atat mai bine) si admite intr-o societate democratica informatii si abordari care socheaza daca acestea se refera la informatii care sunt de interes public. Limitele se regasesc in protectia drepturilor altora, cum spuneam mai sus. Aceste limite insa trebuie apreciate de autoritatea jurisdictionala independenta, intr-un stat democratic.

  • Cred ca la baza asa numitei ipocrizii occidentale sta un amestec de (ignoranta, neadevar si ideologie). Asa stau lucrurile intotdeauna sau mai bine spus asa se misca dintr-un punct al istoriei spre al punct al istoriei. Si in aceasta miscare sociala browniana oamenii incearca sa gaseasca cauzele (particulele care au determinat un anumit curent, miscare). La ignoranta sigur bag catolicii din brigazile rosii. Si e de ras ca si in cazul oximoronului mozaici marxisti. La neadevar as pune aceste codes of speech care se adapostesc sub umbrela discursului corect politic. Desi indirect, Cas Mudde l-a pus foarte bine in lumina prin comparatia dintre modul cum massmedia trateaza trei grupuri minoritare: evreii sau Israelul, negrii americani si musulmanii. Existenta unor “vaci sfinte” in spatiul politic, social, massmedia si academic occidental reprezinta premize extrem de indoielnice pentru niste concluzii corecte. In final, ideologia este cea care da coeziune minciunilor si prostiilor umflandu-le pana la crearea aparentelor unei realitati foarte consistente.

    Esti islamofob?

    Intrebati fiind marea majoritate a intelectualilor ar ridica mainile si-ar face tot posibilul ca sa demonstreze contrariul. De ce e necesar acest exces de zel? De ce e necesar sa te declari islamofil pentru a demonstra ca nu esti islamofob?
    In realitate atmosfera intelectuala e atat de incarcata politic, incat nimanui nici nu-i trece prin cap sa faca ceea ce ar face un adevarat intelectual ( nu sa-si acorde un spatiu de reflectie in care sa-si permita sa gandeasca, ca poate n-are timp), ci elementar sa deschida un dictionar.
    Ce spune dictionarul celor de la Oxford: Dislike of or prejudice against Islam or Muslims, especially as a political force.
    Alte dictionare au definitii identice. Islamofobia este un termen neutru din punct de vedere al relatiilor rasiale, spune un studiu britanic, care pentru a vorbi despre rasismul impotriva musulmanilor propune termenul de rasism antimusulman. Penru a arata ca islamofobia este doar o atitudine fata de religia mahomedana, autorii studiului fac o comparatie cu notiunea de cristofobie care reprezinta un spectru de atitudini de la rezervate la ostile fata de religia crestina si nu fata de oamenii care o practica.
    Acum dupa ce am dezbracat termenul de islamofobie de toate conotatiile rasiale/rasiste putem sa spunem sincer ca celor de la Charlie nu prea le placea Islamul, nici ca religie, nici ca forta politica. In realitate nu le placea nici o religie. Oamenii erau pe fata antireligiosi, iar atitudinea lor fata de Islam era una islamofoba in sens restrans. Asta e deductia logica care decurge din definitia din dictionar.
    Dar sigur cand Merkel si alti lideri politici si sociali confunda (probabil intentionat) islamofobia cu atitudinea rasista fata de musulmani, se ajunge intr-un impas intelectual extrem de ghebos :). Pana si actul exprimarii unor idei contrare lui political correctnes din gandire critica sau libera se transforma in gandire rasista. Iar sensul cuvantelor “drept” si “libera exprimare” devine neclar si nearticulat si incredibil asa cum erau pentru sovietici libertatea si bunastarea muncitorilor in capitalism.
    Gestul celor de la Charlie Hebdo este eroic in contextul acestei confuzii ipocrite. Jertfa lor directa pe altarul dreptului neconditionat la libera exprimare are darul de a arata intelectualilor onesti ca acest drept exista, la fel ca si dreptul la dubiu ca instrument intelectual.

  • Mi se pare foarte buna analiza facuta de Snejana privind coabitarea intr-o societate democratica a dreptului la libertatea de constiinta si religie si a libertatii de exprimare. Ce vreau sa spun este ca in contextul actual din Occident, dreptul la libera exprimare pierde fara drept de apel. Reactia occidentalilor in cazul Hebdo mi se pare o exceptie.

  • Calin, si noua ne place analiza Snejanei Pe vineri va aparea o analiza mai desfasurata a ei pe acest subiect.

  • Snejana has a point.
    Dar este interesant de aflat de ce cei ofensați nu s-au simțit satisfăcuți de rezultat, atunci când CH au fost sancționați, de ce până la urmă au recurs la acțiuni atât de extreme și de ilogice? Ilogice, pentru că nu-ți sacrifici viața atunci când poți primi satisfacție pe alte căi, mai simple.
    Și aici îmi amintesc de povestea cu publicarea pozelor ducesei Kate în revista Chi. Atunci redactorii au spus-o cinic: sancțiunile sunt nimic comparativ cu banii pe care îi câștigă.
    Ceea ce mă face să trag concluzia că nu există nici un control jurisdicțional eficient la care să se poate apela în asemenea situații. Evident, nimic nu justifică omorul, dar problema este totuși, în sistem.

    • Totusi, a propos de protejarea dreptului la imagine, instantele sunt obligate, prin conventiile care protejeaza drepturile fundamentale, nu doar sa sanctioneze pe cei care publica fotografii din viata privata a persoanelor publice ci sa si interzica publicarea viitoare a acestor poze. Repunerea in drepturi si satisfactie echitabila in acest sens nu inseamna doar sanctionarea prin supunere la plata unor amenzi ci si interdictia publicarii, care daca nu este respectata poate atrage sanctiuni mai drastice, cu inchisoarea de exemplu. Conform analizelor Curtii europene, persoanele publice inevitabil isi vad restrans dreptul la imagine, odata cu publicitatea si statutul de V.I.P. se constata o acceptare tacita a acestei restrangeri. Cu toate acestea, conform principiilor puse in valoare de aceeasi Curte aceste persoane au “o speranta legitima” de a-si vedea viata privata protejata, prin urmare, se va tine cont de persoana in chestiune, de statutul ei, dar si de acest principiu pentru o protectie cat mai eficienta a indivizilor, chair si vedete fiind. In aprecierea si calificarea faptelor se tine cont de relevanta pentru societate a acelor imagini si informatii si daca persoana publica era, eventual, sau nu la momentul colectarii informatiilor publicate in exercitiul activitatilor sale publice care prezinta interes pentru societate. Se incearca practic gasirea unui just echilibru intre “dreptul publicului de a se informa” (protejat de “dreptul la libertatea expresiei” care contine si acest aspect al informarii) si “dreptul la viata privata”, sub egida caruia este protejata imaginea indivizilor. In acest sens este relevanta cauza Von Hannover c/ Germania disponibila aici: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-66402#{%22itemid%22:%5B%22001-66402%22%5D}

  • Viata e de tot cacatul. Totul e cacat pur si sublimat. E mai ceva ca LSD-ul. Efectul e un ennui total, the ultimate mal de siecle. Dar poate asta e?! Si hai sa ne bucuram de ce avem ca poate dupa asta nu mai e nimic sau Doamne fereste vine iadul si muncile vesnice?!

  • Felul în care este organizată conviețuirea oamenilor în societate?
    Poți să te bucuri de viață și de ceea ce ai măcar și într-o societatea sclavagistă. Majoritatea așa și făceau. Alții – se împotriveau, se răsculau, fugeau șamd.

  • De ce, cred, lupule, ca textul Snejanei va fi intrucatva redundant si secundar problemei?!. Simplu. Norma juridica e si ea consensuala. Faptul ca se afla inscrisa in niste coduri, nu inseamna ca e perena sau imubabila. Exista o discutie permanenta privind actualitatea unor norme concrete. Argumentele care se invoca sunt adesea pur emotionale. Si e greu sa le refuzi pentru ca definirea adevarului si a obiectivitatii e ceva foarte complicat. Personal cred ca drepturile individuale codificate in Declaratia Drepturilor Omului sunt universale si au la baza principii foarte solide. Dar exista persoane pentru care exista un intreg vocabular care aneantizeaza valoarea normei juridice. Acestea spun ca aceste norme sunt eurocentrice, ca reprezinta un rasism institutionalizat, ca apara interesele albilor si codifica privilegiul alb si pe cel masculin. Iar acest vocabular este mainstream, vrem sau nu vrem. Cum spuneam normele juridice au o valoare consensuala. Si daca lipseste consensul, normele chiar si cele privind drepturile omului sunt doar cuvinte scrise pe o foaie de hartie. Eu cred ca unora le lipseste o educatie juridica pentru a intelege ca Eu sunt Charlie reprezinta decizia de a nu valida violenta privata si tratarea preferentiala a sensibilitatilor islamice sau chiar musulmane. Dar daca oamenii nu inteleg insasi ideea de stat de drept si domnie a legii, niciun text juridic nu o sa ii ajute. Sigur intotdeauna poate fi gasit un echilibru intre dreptul la libera exprimare si dreptul la libertatea de constiinta si religie. Unul in care din libertatea de exprimare sa nu mai ramana aproape nimic. Si o putem pune in legi si asta e. Problema este pozitia fundamental diferita a unui sistem de drept care intelege ca exista o limita (drepturile celorlalti) si pozitia strict individuala a persoanei (care poate sa-ti argumenteze orice, sa-ti justifice orice doar sa aiba castig de cauza). In lege sunt prevazute anumite circumstante atenuante, dar cand circumstanta devine cauza de neimputabilitate (si inca preferentiala) s-a zis cu echidistanta si impartialitatea normei juridice. Oricum, cum spuneam mai sus lupta e dura si are loc pe taram cultural. Partea juridica e in linii mari nesemnificativa.

  • Exact asta credeam și eu – că partea juridică e una secundară, și nu oferă soluții eficiente la moment, pentru că – așa cum spuneai, actualitatea unor norme pot fi puse mereu la îndoială.

    Eu, de exemplu, pun la îndoială actualitatea libertății de expresie protejată de lege și exprimată de sloganul Je suis Charlie într-o societate globală a rețelelor sociale și a internetului. Nemaivorbind de corporațiile media și de faptul că multe media reprezintă niște grupări de interese și se ocupă de răfuieli mai mult decât de interesul public.

    Și eu cred că în scurt timp norma juridică se va mișca (și se mișcă deja) spre limitarea acestei libertati de exprimare. Eu sunt Charlie este în esență, o manipulare a opiniei publice îngrozite de omorul a 12 oameni pentru a împiedica procesul menționat.

    Cât despre sensibilitățile islamice, care este într-adevăt un grup privat, eu chiar nu văd de ce n-ar fi tratate cu respect sensibilitățile lor, ca și a oricărui grup privat. Libertatea de expresie vizează, în esență, viața publică și persoanele publice, și în acest sens, eu nu înțeleg de ce s-ar lua un ziar de Mohammed, ori Isus, ori orice altă zeitate, care evident nu se încadrează în conceptul de persoană publică.

    O spun fiind ateu și secularist, care susține idea că biserica este separată de stat și nu are ce căuta în politică (și în presă). Respectiv, sunt de părerea că nici statul, sau politica (presa) să nu aibă ce căuta în biserică. Mai ales în biserica unei minorități, pentru că dacă un grup majoritar influent mai poate fi vizat sub pretextul că încearcă să influențeze politica, cu unul minoritar este mai greu. Libertatea de expresie nu este o valoare în sine, ci un instrument democratic, de exercitare a controlului asupra PUTERII. Și libertatea religioasă într-un stat secular, n-ar trebui teoretic să fie în contradicție cu această libertate de exprimare, pentru că ea nu presupune dreptul la trolling sau la batjocura sentimentului religios.

  • E uimitor cat de asemanator gandim. Sunt de acord suta la suta cu fiecare aliniat pe care l-ai scris. Doar ca … Ce scrii tu reprezinta o pozitie a bunului simt. Si desi suna atat de frumos, uite ce simplu !!!, nu functioneaza. Din motivul ca bunul simt e si el nimic altceva decat un sistem de norme sociale, mult mai instabile decat normele juridice. Cand vorbim de relatii private, personale, e cumva la latitudinea fiecaruia sa-si defineasca bunul simt (normele sociale) in baza carora vrea sa-si construiasca relatiile sociale. Dar bunul simt (tocmai pentru ca e atat de negociabil) nu reprezinta un fundament serios pentru a reglementa nu doar relatiile din spatiul public, ci si mare parte din cele din spatiul privat (violenta domestica, spre exemplu). Daca ar fi fost bunul simt suficient, pai, nu ar fi fost nevoie de constitutie, legi si judecatori. Nu pot sa nu remarc ca pace lumii, pamant taranilor si inca ceva e o lozinca care imi incalzeste inima ori de cate ori imi aduc aminte de ea.
    Ca procesul de modificare a normei de drept in sensul limitarii dreptului la libera exprimare a inceput e adevarat. Dar, cel putin in Franta, asta nu reprezinta o noutate (v. Criminalizarea opiniilor divergente privind Holocaustul). Limitarea unui drept, chiar daca pare sa rezolve o problema, niciodata nu a reprezentat o solutie. In plus, nu stiu cum se face, dar oamenii nu inteleg anvergura acestui drept si precedentul pe care il creeaza aceasta limitare. La urma urmei noi doi vorbim in public fara frica de a fi penalizati, doar pentru ca beneficiem de acest drept. Beneficiere in sens juridic de un drept inseamna nu doar ca avem voie, ci ca statul ne asigura protectia fizica necesara. Si aici e cazul sa vorbim de manipularea la care s-au dedat mai marii zilei. Ei si lobbyistii corporativi pot manipula si chiar pot sa-si impuna punctul de vedere foarte usor. Ei nu au nevoie de dreptul la libera exprimare. Acest drept este in avantajul cetatenilor, al majoritatii cetatenilor care nu au alta arma si care nu-si fac dreptate cu toporul in mana.
    Manipularea o vad in alta parte. In faptul ca autoritatile franceze mint populatia privind capacitatea de a integra populatii cu traditii culturale neeuropene, dar in acelasi timp se aventureaza in actiuni de salvare a lumii prin Irak, Siria. “Salvarea” francofonilor din Africa merita un articol aparte.
    Raman Je suis Charlie pentru ca Charlie a respectat legea si statul francez i-a tradat. Sunt pentru o foarte atenta limitare a dreptului la libera exprimare (Oricum, ateismul virulent imi repugna). Cred, totusi, ca aceasta evaluare a dreptului la libera exprimare o sa aiba loc intr-un context viciat de lipsa capacitatii statului francez de a asigura securitatea dezbaterii. Si o sa iasa prost, mincinos si ipocrit. Consecintele ar putea fi catastrofale pentru conceptul de natiune civica. Sa vedem.

  • Eu nu cred că în general trebuie să vorbim în termeni de ”limitarea dreptului la exprimare”, așa cum nu este vorba atat de limitare, cat de schimbarea paradigmelor. Dreptul despre care vorbim a apărut în secolul 19 și reprezenta ceea ce societatea de atunci – cu spațiu privat limitat, destul de omogenă demografic – o cerea. Acum, odată cu transformările care au loc, acest drept nu mai este actual, filosofic vorbind.

    Altele sunt realitățile și problemele societății, și legea trebuie să țină pasul cu ele. În mod clar, legea nu face față, și în mod și mai clar, bunul simț (înțeles ca fiind ceva opțional) nu este o soluție suficientă nici atât. Pentru că există niște tensiuni sociale prea mari, care nu țin doar de islam, ci se întind pe mai multe domenii, și dacă nu le poate înfrâna statul, cu instituțiile sale, poliția și armata, la fel nu le va înfrâna nici individul sau comunitatea cu lozinci de genul esli b liudi vsei zemli vzeatsea za ruki mogli.

    Tensiunile în continuare doar vor crește, conflictele se vor intensifica, iar soluțiile vor fi cu totul diferite decât putem noi anticipa, la fel cum soluțiile lui Ford au depășit așteptările oamenilor care cereau ”faster horses”.

  • Pardon, corectez:
    ceea ce societatea de atunci – cu acces limitat la spațiul public și destul de omogenă demografic – o cerea

  • Istoria acestui drept e mai veche decat secolul 19. Sunt istorici a dreptului care afirma ca unul dintre primii care au vorbit despre ideea de libertate de exprimare si gandire a fost Socrate chiar in pledoaria de la procesul unde a fost condamnat la moarte. Ideea de libertate a exprimarii a existat si in Roma Antica. Regina Elizabeta I a Angliei revoca in secolul al 16-lea o lege care limita dreptul la libertatea de exprimare. Strict juridic dreptul la libera exprimare in Anglia apare in secolul al XVII-lea, iar in SUA si Franta – in secolul al XVIII-lea. Ultimele variante sunt cele din DUDO (1948) si cea din CEDO (1953).
    Formularea care reuseste sa exprime cel mai bine esenta acestui drept este cea a lui Chomsky ( Manufacturing Consent): ‘Goebbels was in favour of free speech for views he liked. So was Stalin. If you’re in favour of free speech, then you’re in favour of freedom of speech precisely for views you despise.’

    La fel de important e sa intelegem ca nu e vorba numai de un drept, ci de o famile de drepturi in care diferi drepturi exprima anumite aspecte ale unei esente comune (ceva in genul Sf. Treimi). Dreptul de baza este dreptul la libertatea gandirii. Din el s-au dezvoltat, mai mult ca detalii tehnice, dreptul la libertatea de constiinta, dreptul la religie, dreptul la libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul la avocat si la aparare in proces, etc.

    Faptul ca la inceput era doar o idee de libertate a gandirii din care mai tarziu apar mai multe drepturi fiecare cu definitia lui presupune ca acest drept nu a stagnat, ci a fost, filosofic vorbind, dezvoltat si adaptat la realitatile contemporane. A spune ca dreptul la libertatea de exprimare s-a invechit e ca si cum am spune ca dreptul la (libertatea de) gandire s-a invechit si ca insasi ideea de libertate nu mai e actuala. Ei, dar se intampla la case si mai mari. Parca alta apa curgea la moara lui Solzhenityn cand era in Gulag. Cum a fugit in Vest, cum si-a schimbat discursul. Referitor la solutii noi. Acestea nu au cum sa apara de nicaieri. Daca statul nu isi face treaba, nu inseamna ca legile sunt de vina. Si in Franta in multe domenii e ca in Republica Moldova. Una scrie in lege, alta se face si a treia se declara. Daca Franta nu o sa isi rezolve problemele de securitate, de integrare a minoritarilor, de administrare a resurselor pe care le are, de aplicare a legii,nu o sa apara nici un Deus ex machina, nici o corporatie internationala sau vreo agentie a ONU care sa-i rezolve problema. Vina nu o sa o aiba dreptul la libera exprimare (desi bolsevicii condamnau “propaganda antisovietica”), ci autoritatile care nu isi fac treaba si grupurile de lobby care le incurca sa-si faca treaba. Solutia, cum o vad eu, este un control cetatenesc sporit, inclusiv prin critica nepenalizata, astfel incat statul sa-si faca treaba. Alternativa la munca si libertate este cumpararea pacii sociale prin intermediul unor masuri sociale cu bani din tarile subdezvoltate. Ceea ce nu e corect, dar fac si francezii si americanii. Ei, si cand s-or termina banii, sa vezi veselie… Alte solutii nu ca nu vad, dar nu exista.

    Trebuie sa adaug neaparat ca dreptul la libertatea de gandire si cel la libertatea de expresie insumeaza peste 20 de limite acceptate de CEDO. Dar nu stiu ce intelectual, acuma sincer, vrea sa traiasca cu botnita in gura si sa citeasca un singur lucru si acela Pravda.

  • Eu zic chiar de la inceput ca e vorba de transformare și schimbarea paradigmelor, nu de lichidarea dreptului la exprimare si primesc un raspuns despre botnita si cititul Pravdei. Ciudat. 🙂 Cred că mă exprim nu foarte bine, sau dreptul la gândirea liberă nu se reflectă și asupra dreptului la libertatea de exprimare. 🙂 Cum numai incerci sa vii cu un gând mai out of the box, imediat primesti un șut in fund cu aluzii la Gulag, Pravda, 1984, Stalin, și alte clișee.

    Un fel de добро побеждает зло, оно поставит его на колени и зверски убьет.

    Mie mi se părea evident faptul că libertatea de exprimare din Roma Antică și dreptul respectiv inclus in CEDO nu sunt unul și același lucru. La fel de evident mi se pare faptul că peste 10-20 de ani libertatea de exprimare va arăta foarte diferit de ce avem azi, și în acest sens da, acest drept este deja învechit. El evoluează și se transformă, și în mod sigur lumea va moderniza și ceea ce avem noi azi în CEDO, pentru că în 1953 nu exista Google.

  • Tocmai ca nu are loc nicio schimbare de paradigme. N-are de unde. E ca deplasatul. Ori stai ori te deplasezi. Ca o faci cu propriul aparat locomotor, cu masina, biciclleta sau alt mijloc de deplasare nu inseamna ca ai schimbat paradigma. In cazul dreptului la (exprimarea de) parere fara a fi penalizat (mai simplu nu pot spune, dar asta este esenta), a avut loc o dezvoltare a acestuia, a fost detaliat, anumite drepturi au capatat o cuasi-autonomie. Dar a fost o dezvoltare tehnica. Comparatia e dintre masina lui Ford si masina de acum, nu cu caii. O alta evolutie a constituit-o precizarea limitelor/limitarilor acceptabile, astfel incat dreptul la libertatea de parere sa nu fie anulat prin cumulul de limitari. Cam ce permite cea mai restrictiva legislatie a unei tari semnatara a CEDO e limitarea juridica maxima. O limitare in plus ar semnifica anularea acestui drept si dovada de totalitarism.
    In cazul dreptului de care vorbim tertium non est datur. Ori este dreptul ( limitarile nu il anuleaza), ori nu este. Acest drept este identic cu sine de-a lungul intregii sale istorii pentru ca vorbim de ESENTA lui. Ca s-a elaborat asupra limitelor, ca a fost precizata aplicarea lui la anumite domenii (ex. presa), ca de la un timp mai multa lume a inceput sa aiba acces la el nu inseamna ca dreptul respectiv si-a modificat esenta (s-a transformat)
    Nota bene, aici nu vorbim de imixtiunile administrative sistemice (political corecness) sau individuale. Aceste imixtiuni la randul lor pot duce la anularea acestui drept. Pe cine intereseaza, anularea incalcarilor sistemice nu reprezinta o schimbare de paradigma, ci pur si simplu rezolvarea unei probleme de aplicare a dreptului.
    PS: O explicatie foarte buna pentru cei pe care ii intereseaza dreptul la exprimare si mai ales de ce acesta nu poate fi absolut ca intindere si de ce nu trebuie sa fie absolut in sensul asta (si eu sunt de acord cu acest lucru) se afla in Standford Encyclopedia.
    Ceea ce se intampla la moment este aruncarea copilului impreuna cu apa din cada. Sunt contra, dar inteleg ca oamenii nici nu-si dau seama despre ce vorbesc. Inteleg ca opinia publica vrea ceva, ca vrea un tap ispasitor, ca de, viata oamenilor nascuti este sfanta si ca dreptul la libertatea de exprimare nu tipa, nu sangereaza si nu plange si hai, sa-l sacrificam. Totusi, cum naiba, pot pretinde ca inteleg ce inseamna libertatea, totalitarismul, discriminarea, statul, statul providenta, egalitatea, egalitatea de sanse, scrierile lui Chomsky la urma urmei, daca aceasta notiune umanista de baza, si anume dreptul la libertatea de exprimare le este strain?!

  • In aceasta polemica pe marginea protectiei juridice a drepturilor omului e bine de stiut ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului ramane o declaratie care nu este constrangatoare d.p.d.v. juridic desi reprezinta un etalon si un catalog minim de drepturi care a servit ca baza pentru adoptarea unor conventii care sunt canstrangatoare d.p.d.v. juridic pentru state. Prin urmare, Conventia europeana, adoptata pe baza acestei declaratii este un instrument de contrangere juridica a statelor de Curtea de la Strasbourg prin intermediul careia sunt santionate statele care nu respecta drepturile indivizilor pe teritoriul lor. Deocamdata, acest mecanism european s-a aratat a fi cel mai eficient in garantarea drepturilor indivizilor si fortarea statelor sa tina cont de ele. Sigur, acest mecanism este unul greoi, dureaza foarte mult examinarea cererilor tocmai pentru ca aceasta curte a devenit “victima propriului succes” fiind coplesita de cereri, mai ales dupa aderarea tarilor din est. Acum se incearca gasirea unor solutii prin care instantele nationale sa poata suspenda analizarea cauzelor la nivel national pentru a se adresa Curtii europene dupa ajutor pentru interpretarea unor situatii concrete. Este importanta introducerea posibilitatii acestui demers tocmai pentru a ajuta jurisdictiile nationale, care de multe ori nu stiu cum sa interpreteze aceste drepturi, si care, din acest motiv, dau solutii contrare.
    Evident, tot acest sistem despre care scriu nu reprezinta solutia suprema si incontestabila la nivel social, dar reprezinta o solutie, una practica, pornind de la posibilitatea fiecarui individ de a-si vedea drepturile garantate pe cale jurisdictionala.

  • Eu sunt categoric împotriva sa fie puse cuvintele mele in contextul ”aruncarea copilului împreuna cu apa din cada”.
    Copilul crește și iese din cadă singur – asta era idea. Dacă cineva crede că în epoca internetului exprimarea este un bebeluș care are nevoie de protecția unui stat grijuliu, el se aseamănă unei mame care nu se poate obișnui cu idea că micuțul ei este bărbat în toată firea care foarte bine se descurcă să dea la bot oricui și nu mai trebuie să-i ducă supa la borcan.

    În fine, nu vreau să demonstrez nimănui nimic, și cu atât mai mult să dezbat chestiunea dacă acest drept este identic cu sine sau nu de-a lungul istoriei, dacă este același copil sau nu adultul de azi, pentru că pot fi argumentate și validate ambele puncte de vedere.

    Este foarte ciudat că oamenii care apără dreptul la libertatea exprimării au o dificultate atât de mare în a accepta că alții pur și simplu o pun în alt sistem de coordonate, în altă construcție logică, care în fond, nu contrazice valorile de mainstream, și cu siguranță nu înseamnă că acești oameni ”nici nu-si dau seama despre ce vorbesc”.

    Lor pur și simplu nu le place să-și spargă capul bătând mătănii. 🙂 Nici măcar în numele dreptului de a nu bate mătănii. 🙂

    Acestea fiind spuse, mă retrag respectuos din discuție.

  • Mi-a lutat doua zile ca sa ma pot gandi la un raspuns. E clar ca toata discutia despre drepturi pare o scolastica specializata si cumva… in afara marilor lupte pe care umanitatea se gaseste acum, dar si dintotdeauna. Totusi, in treaba asta ai scapat din vedere, sau eu nu am spus, un aspect esential si anume ca nu e vorba atat despre dreptul la exprimare, cat este vorba de PROTECTIA PERSOANEI si a LIBERTATII SALE. Anume in acest context, dreptul la exprimare este importatant. Drepturile omului sunt importante nu pentru ca au o valoare istorica sau culturala, Nu, ele sunt instrumente, de altfel extrem de eficace, de protectie a persoanei in primul rand de VIOLENTA fizica, dar si de alte constrangeri (concediere, marginalizare, stigmatizare, arestare, etc.) venite din partea statului, a comunitatii sau a altor persoane.
    Spui ca dreptul la libera exprimare nu are nevoie de protectia statului ( apreciez faza cu borcanul). Are nevoie. Uite, ca in state ca Belarus oamenii dispar din cauza ca isi exprima parerea.
    Pot sa mai spun ca actualitatea dreptului la libera exprimare (si a drepturilor omului in general) nu o sa treaca nicicand. Alternativa, o vedem in regimurile represive (se pare ca de URSS incepem sa uitam), in statele cu traditie tribalista si in acelea unde forta este arbitrul vietii politice si sociale. Si cred ca e o intrebare mai mult decat retorica in ce state am vrea sa ne petrecem restul vietii si ce state acorda minoritatilor de tot felul drepturi care le permit sa se integregreze relativ usor in tesatura societatilor respective. Aceasta discutie despre valoarea dreptului la libera exprimare este simptomatica, dar cu atat mai necesara, in statele fara o traditie intelectuala serioasa privind libertatea, democratia si drepturile omului.

    Dar o sa duc discutia si pe un fagas pe care intuiesc ca te intereseaza. Exista o moda de stanga as spune eu care declara ca sistemul democratic occidental nu protejeaza suficient, ba are carente serioase privind protectia minoritatilor. Este cumva fundamental incapabil sa le faca acestora dreptate. Si ca exista o discriminare incastrata in intreg sistemul institutional occidental si ca normele de drept sunt cumva neputincioase in fata acestei discriminari. Si de aici rezulta o neincredere si o devalorizare a acestor norme. Pentru ca adesea in loc sa protejeze pe cei vulnerabili, ele ofera o protecite celor bogati, iar acestia la adapostul unor instante docile pot sa isi faca mendrele oricare ar fi acestea. Solutia, din punctul unor activisti, dar si ar multora din mediul academic si cel politic este statul providenta, discriminarea pozitiva si ce e mai grav limitarea anumitor drepturi (dar numai pentru anumite categorii de persoane).
    Cred ca e vorba de o propaganda ieftina, populista veche de cand lumea. O identificam usor in antichitate doar daca ne gandim la adagiul latin despre panem et circensis. Si la ce se referea acel adagiu. La cumpararea o modalitate de a cumpara pacea sociala. Sub aspect juridic aceasta extrema a gandirii politice produce pseudo-drepturi ale omului si discriminare in functie de rasa, origine sociala, origine etnica, sex si poate orientare sexuala. Sub masca revolutionarii (in sens bun, bineinteles) relatiilor sociale si a nivelarii inechitatilor de orice natura se instaureaza dictatura grupurilor asupra persoanelor. E vorba de o manarie care nu da doi bani pe drepturile individului. Sigur ca nu bogatii pierd sau cel putin nu pierd primii. In primul rand pierde clasa de mijloc ca ei suporta cheltuielile. Si nu pierd numai bani. In definitiv, toate initiativele astea (Danemarca, Olanda, Suedia, SUA, Marea Britanie, etc. ) sunt pe loc uitate atunci cand infrastructura institutionala si economia incep doar sau chiar se prabuseste. Ele pot dura mai mult in conditiile cand statele care le adopta au o pozitie militara si financiara extrem de bune si pot estorca resurse din tarile lumii a treia. Dar nu e nimic nou sub soare, nu are loc nicio Revolutie a Paradigmelor Juridice. Se accepta niste interpretari (nu tocmai cele mai reusite), dar se renunta la ele in momentul in care se termina banii. Asta vreau sa vad eu. Ce o sa se intample cand americanii o sa termine banii. Si regret ca se rateaza posibilitatea ca problemele sociale (ca sunt) sa fie intr-adevar ameliorate in masura in care societatile abundente din Occident pot sa o faca.

Lasa un comentariu