A spune că Maia Sandu a pierdut alegerile pentru că a fost un candidat slab sau pentru că nu ar fi avut echipă bună e ca și cum ai învinui un alergător de performanță că nu a ieșit învingător într-o cursă cu obstacole contra unui competitor pe bicicletă. Chiar și așa, a avut o prestație mai mult decît remarcabilă, care îi va servi pe termen mediu și lung.
Piedici și resurse
Pe lîngă obstacole, ambii concurenți au avut și resurse redutabile. Unul din ei a avut mulți bani (de proveniență neclară), suportul televiziunilor oligarhului (folosind tehnici de PR negru) și suportul brutal al unor fețe bisericești (de a căror „deontologie” nici nu mai vorbesc). Celălalt candidat s-a bucurat în schimb de suportul masiv al unui segment activ din populație, care s-a automobilizat pentru a-și promova cu resurse proprii candidatul, de expertiza unor profesioniști în investigații și comunicare și, desigur, de rețeaua de socializare Facebook.
Promisiunea de schimbare politică
Risc să devin patetic, dar Maia Sandu și mișcarea pe care a inițiat-o au adus deja o schimbare pe care vreau să o cred ireversibilă în cîmpul politic din R. Moldova. Maia Sandu și echipa sa au demonstrat că se poate face campanie cu resurse mediatice, tehnologice și marketing politic minime. Cea mai puternică și eficientă strategie i-a fost onestitatea. Dimpotrivă, cazul candidatului Marian Lupu demonstrează exact contrariul și anume că nicio tehnologie și niciun fel de marketing politic, oricît de scumpe și sofisticate, nu pot salva onoarea lipsă a unui candidat. Teamă îmi e doar ca această mișcare politică organizată pe orizontală să nu se transforme ea însăși, pînă la alegerile din 2018, într-o organizație „oligarhică” (în sensul primar, de dominație a unui grup mic), confirmînd „legea de fier a oligarhiei” (cf. Robert Michels).
Se cere totuși menționat că unul din „secretele” succesului celor doi candidați a fost chiar prăbușirea încrederii în actuala și fosta clasă guvernantă, întruchipată de PD și Vlad Plahotniuc, nu neapărat meritele intrinseci ale candidaților. De altfel, la fiecare dezbatere, candidații și-au dat ghes, acuzîndu-se de legături oculte cu oligarhul.
Dezbaterea cu Dodon: un joc inconturnabil?
Ca și campania în general, dezbaterile dintre cei doi candidați la televiziune au fost mînate într-o zonă a insultei și grosolăniei, în care orice discuție la un subiect pertinent pentru această campanie a încetat să mai fie auzită.
Am criticat felul în care Maia Sandu a răspuns acestei provocări. Pe de altă parte, jocul impus de Dodon părea la un moment dat de neocolit. A fost ca și cum un bădăran ar insulta un învățător în plină stradă. Dacă învățătorul i-ar răspunde printr-un limbaj cu care este obișnuit la școală, ar părea ridicol, nu-i așa? Iar dacă acesta i-ar răspunde bădăranului bădărănește, răspunsul său ar putea părea cel puțin la fel de nefiresc și comic. Ambele situații l-ar dezavantaja deci simbolic pe învățător. Totuși, a-l ignora, a nu-i răspunde deloc – tactică pe care Maia Sandu și echipa sa au îmbrățișat-o se pare în ultimile dezbateri, deși corectă în sine, ar fi părut la fel de inadecvată (lucru remarcat de unii experți în comunicare), calificabilă drept un fel de fugă de dezbatere – adică exact ce i s-a reproșat lui Dodon în primul tur. În acest joc pervers, provocat de candidatul Dodon, răspunsul teoretic al cuiva care nu ar vrea să participe la acel joc, ar fi să strice jocul, invitînd la o discuție pe idei și proiecte, nu pe acuze reciproce.
Dodon: un politician populist de extremă dreaptă
Una din specificitățile politicii moldovenești, și care a atins paroxismul în această campanie, este că un politician proclamat socialist și-a centrat campania pe apărarea unor valori conservatoare: familia, ortodoxia, respingerea identităților marginale (LGBT, emigranți/ refugiați), promovarea obsesivă a statalității. Pe vremea guvernării comuniste, în calitate de ministru al economiei, s-a fălit că a aplicat reforme (neo-)liberale. În fond, diferența față de partidele populiste de extremă dreaptă, de felul care există multe în regiune, este greu perceptibilă. Deosebirea cea mai vizibilă față de ultra-conservatorii pro-români, de exemplu, ar ține doar de „conținutul” naționalismului său (moldovenist) agrementat de o spoială de „internaționalism” (pro-rus). Cu toate acestea, comentatorii de ocazie nu s-au jenat să-i aplice și să-i recunoască în continuare eticheta de „socialist” și „de stînga”, pe care candidatul Dodon și partidul său au uzurpat-o cu succes.
Primarul satului și oamenii de rînd
Mergînd în satul buneilor mei pentru a vedea cum gîndesc și cum respiră foștii consăteni ai tatălului meu, am fost mirat să aud chiar din gura primarului argumentul potrivit căruia Maia Sandu n-ar fi bună de președinte, pentru că nu ar fi creștină. Colegul meu, activist PAS, cu care am venit în sat, i-a replicat că ba da, e creștină și botezată… Primarul a fost însă greu de înduplecat în ceea ce privește creștinătatea, mai exact apartenența ortodoxă, a candidatei. Atunci m-am gîndit și l-am întrebat cu glas tare: admițînd ad absurdum că are dreptate (deja am făcut o cedare), oare politicienii noștri de pînă acum, inclusiv cei care ne-au prădat miliardul, ce au fost dacă nu creștini ortodocși și practicanți pe de asupra, judecînd după pozele intens difuzate la diverse ocazii? Problema e că, și aici, am reprodus la scară locală registrul dezbaterilor dintre cei doi candidați la televizor. A fost inutil – și practic imposibil – să mai vorbim de „proiecte de țară”.
Pentru oamenii de rînd și pentru învățătorii satului, a părut totuși mai puțin relevant că e creștină sau nu, botezată sau nu, căsătorită sau nu. Discuția s-a dus în principal pe aspectele chestionabile ale activității Maiei Sandu în calitate de ministră a educației, în special politica de optimizare a școlilor. Și pe capacitatea dînsei de a lupta cu corupția la nivel înalt. Oamenii de rînd s-au exprimat în termeni de raționalitate instrumentală, ca să spun așa, mai degrabă decît prin atașament la o valoare. Pînă la urmă, religia (Maiei) s-a dovedit „o frază de dînșii inventată”.
Schimbarea generată de alegeri
Moldovenii au mers în număr mare la vot și au făcut alegerea cea mai bună pentru ei în baza informațiilor de care dispuneau. Unii din ei erau conectați la Facebook, alții la Prime.
Alegerea președintelui a generat o dinamică socială și politică pe care nici măcar dirijorul din umbră nu a anticipat-o. Partidele de la guvernare s-au descalificat definitiv. Maia Sandu a devenit candidatul comun al partidelor de opoziție de centru-dreapta. Ambele formațiuni, PAS și PPDA, s-au extins cu repeziciune în teritoriu pentru a-și promova candidatul/candidata. Societatea civilă și presa de investigație s-au mobilizat pentru a monitoriza procesul electoral.
Alegerea președintelui: un plebiscit de coeziune națională
Mai mult ca niciodată, alegerea președintelui (despre care se spune că nu ar avea destule prerogative) s-a manifestat ca un adevărat liant național, chit că alegerea se făcea între doi candidați, antagonizați în conjunctură. Vreme de 14 ore, moldovenii de pretutindeni – de la Chișinău, din sate, din Găgăuzia, din Transnistria și din diasporă – s-au simțit, în sfîrșit, cetățeni cu drepturi depline și cu putere reală ai acestui stat, motiv pentru care mulți dintre ei s-au simțit pînă la urmă înșelați (și pe bună dreptate).
Este important ca în deznodămîntul acestei campanii tensionate, ambii candidați să contribuie la apropierea taberelor de alegători, nu să-i antagonizeze mai tare.
O greșeală la fel de mare ar fi blamarea de către o parte a electoratului a celeilalte părți de alegători care, vezi bine, n-a votat corect, au fost manipulați, prostiți (dacă nu au fost proști la bază) etc. Mai bine să muncim cu sîrg la pregătirea unor alegeri corecte în doi ani și de atunci încolo, decît să ne disprețuim concetățenii.
Ce-i de făcut pînă în 2018?
Pînă la alegerile parlamentare din 2018, partidele de opoziție își vor păstra activismul pentru a demonta acest sistem electoral inechitabil și fraudulos. Se va cere renunțarea la înregistrarea prealabilă a votanților din străinătate, la limitarea absurdă sau de rea voință a numărului de buletine de vot la 3.000 pentru fiecare secție de votare, se va institui votul prin corespondență și se va impune o transparență logistică și financiară deplină a partidelor. Se va cere impozitarea bisericii, dacă aceasta preferă să se comporte ca un actor politic și un agent economic, fără să și-o asume și fără să fie recunoscută ca atare de către instituțiile statului. Se va cere ușurarea procedurii de înregistrare a partidelor noi și de înregistrare a candidaților în alegeri. Etc.
Este foarte important să se lupte pînă la capăt cu cei care au difuzat calomnii împotriva unor anumiți candidați, pentru a descuraja asemenea acte în viitoarele campanii. Pe lîngă aceasta, societatea civilă se va activiza și mai tare pentru a uza de pîrghiile existente pentru condamna declarațiile sexiste și homofobe proferate de către diverse personalități ai vieții politice (și mai ales de candidatul învingător) în această campanie și în viitorul apropiat.
În fine, se va menține vigilența maximă asupra unor posibile acte de fraudă economică și corupție politică, încă posibile.
Și mai ales să rămînem atenți cu toții la transformările și avatarurile sistemului Plahotniuc sub mandatul președintelui Dodon.
Sursă imagine.
E bun. Și analiza a ceea ce s-a întâmplat cu alegerile și în jurul lor și proiectarea a ceea ce trebuie făcut de azi înainte. Felicitări! Și mi-a mai plăcut apelul la calm și raționalitate făcut discret și cu tact.
Am citit si prima ce mi-a venit in cap – versurile lui V. Visotkii;
„А в конце дороги той –
Плаха с топорами.
……………………..
И ни церковь, ни кабак –
Ничего не свято!
Нет, ребята, все не так,
Все не так, ребята! ”
Totul ce spui sunt detalii. A cistigat Plahotniuc. Si nu alegerile, si nu de la noi ci o miscare in jocul sau mare cu jucatorii internationali. Permitind alegerile presedintelui (anume el le-a permis, si anume in modul si conditiile pe care el le-a dorit) el a neutralizat opozitia si le-a demonstrat marilor jucatori ca alternativa poate fi numai destabilizarea si haosul total. Adica a convins marile puteri ca el este raul mai mic si dupa cum se vede a fost acceptat. Facindul pe Dodon presedinte (fiti de acord ca fara sustinerea lui Plahotniuc Dodon nu avea sanse) Plahotniuc are sanse sa devina si pentru populatie raul cel mic. In orce caz, daca eu voi avea dilema sa-l accept pe Plahotniuc sau sa accept federalizarea tarii, sau transnistrizarea gagauziei, sau legalizarea unei baze militare rusesti – eu mai degraba il voi accepta pe Plahotniuc. Odata cu alegerea lui Dodon Plahotniuc pe multi dintre noi ne-a facut complice, doar noi nu ne vom opune tare daca a incepe sa distruga partidul lui Dodon.
Deci, beneficiarul alegerilor este Plahotniuc. A pierdut Sandu, ea a demonstrat ca totusi nu este politician (cu tot respectul meu fata de ea), a pierdut Nastase fiind ca a fost stopat, sper sa recupereze. A pierdut Dodon masca de statalist care ii aducea multe voturi si sper ca va pierde si partidul.
Am cistigat noi toti prin faptul ca, paremise, am iteles ca numai noi singuri putem si trebuie sa facem schimbarea spre bine, se formeaza diaspora.
Cu toata murdaria si cu toate manipularile si falsificarile comise acest scrutin ne-a demonstrat ca viitoarele alegeri le va cistiga cel ce va avea ca baza ideile stataliste si tehnologiile informationale.
Nu cred ca am pierdut sau ca am castigat ceva. Oamenii sistemului s-au batut intre ei. Unul a invins. Sistemul e in picioare.
Andrei, acum, după cele spuse de Lupu în interviul pe deschide.md, se pare că ipoteza ta pare întemeiată. Totuși, același interviu arată că Dodon nu e chiar omul lui Plahotniuc, ci un fel de tovarăș de drum, cel puțin pînă la consumarea alegerilor. De acum încolo căile politicii lui Dodon ar putea fi nebănuite…
Totuși, Călin, nu se vede nicio deosebire între acești oameni ai sistemului? Și apoi, ce anume te face să crezi că dacă ar fi unul din afara sistemului, un outsider, ar fi un candidat mai bun?
Ce imi place la sociologie (si nu doar stiinta aceasta) este explicatia bazata pe ideea de sistem. Fara o notiune de sistem nici predictiile, nici logica nu ar putea exista. Deci daca pornim de la ideea de sistem, trebuie sa acceptam ca in Moldova exista un sistem. Un sistem epistemologico-cultural care reactioneaza la influentele din afara. E un sistem stabil, cu elemente care se contrazic pentru a se echilibra si cu un miez care ii ofera coerenta si stabilitate. Politicienii sunt emanatii ale acestui sistem de putere. Nici un politician nu poate actiona in vid. Cazul partidului comunist din Romania care cu abia 800 de membri a reusit sa se impuna este explicabil prin faptul ca sistemul fusese totalmente dat peste cap de schimbarile de putere dintr-un sistem mai mare. Doar asa este posibila schimbarea radicala a sistemului.
Maia Sandu a fost un outsider, dar care a fost inregimentata cu succes in sistem. E pentru ca nici UE si nici americanii nu au investit-o cu mai multa putere (toti vor stabilitate, iar sistemul din RM este stabil in aceasta zona tampon. In concluzie nu exista nici o sansa pentru vreun politician din afara sistemului. La moment.
De asta am si renuntat la ideea de reforma (potiomchionizata de toate guvernele de pana acum).
Unicul care ar putea produce o transformare radcala a sistemului ar fi Basescu sau Saakashvili…, dar numai in sensul realizarii Unirii. Reformarea sistemului (o chestie a la Munhausen) le este imposibila.
In cazul nostru notiunea de sistem e cam intinsa de urechi. Sistemul este un produs direct al societatii, dar ce societate avem noi? – o populatie care este mai mult ca un popor dar inca nu este natiune. Ca rezultat a diferitor evenimente si provocari de sute de ani ne-am conturat ca o societate parazitar-adaptiva, adica o societate care nu lupta pentru interesele sale, nu produce, nu se opune influientei exterioare, nu are un tel si isi duce existenta prin folosirea celor bunuri ce sunt disponibile la moment.
Si daca sa vorbim de clasa politica ca sistem atunci care este sistemogeneza, de unde vine el si care sunt partile componente? Vine din societatea noastra si are si el fix aseias trasatura parazitar-adaptiva, adica nu are un tel, nu are o strategie, se hraneste cu ofertele care sunt la moment. Comparind sistemele politice cu lumea animaliera se poate de spus ca un sistem normal este un mamifer, iar sistemul de la noi un vierme tubular. Tot vietate dar cu mult mai inferioara.
Sa luam un sat concret cu un numar concret de oameni. In 25 de ani, conform trasaturilor sale parazitar-adaptive ca Danila Prepeleac au scos rotile de la tractoare si si-au facut carute, cu aceste carute au desfacut si tirit pe la casele lor cladirile publice, grajdurile, toate bunurile ce erau in colhoz, au imparaginit cimpurile si pleaca si muncesc sezonier peste hotare, fiindca aceasta este oferta la moment.
Fix aceias au facut si pretinsii politicieni, numai ca nu in scara satului ci a republicii. Deci nu putem vorbi de un sistem, el nici nu putea aparea din lipsa de solicitari. Consecutiv, reformarea sistemului este pur si simplu mimarea activitatii, sistemul trebuie construit.
Partea buna a acestor ultime alegeri e ca in societate a aparut necesitatea de sistem, iar cind apare cererea neaparat va aparea si oferta. In putinul tump ce a trecut de la alegeri deacum se observa ca alegerile au fost in realitate startul companiei electorale pentru parlamentare.
Partea rea e ca in urma acestor alegeri romania a decis sa se includa la direct prin Basescu in treburile noastre, a mai ramas ca Dodon ca si Timofti sa-i acorde cetatenie la un „rogozin” si sa incepem palestinizarea moldovei