[label shape=”” type=””] G. M. Tamás [/label]
O parte din cititori dezbat pe Internet despre ce fel de ziar era Népszabadság. Am citit într-un comentariu că „népszabadság”(„libertatea poporului”) e un cuvânt bolșevic, o viziune cam artificială, care vine însă din 1848. Petöfi, dar și Mihály Táncsics o foloseau.
Nu contează. Cei mai mulți dintre ei scriu că Népszabadság nu mai era un ziar de stânga de câteva decenii. E adevărat (tot așa cum e adevărat că opoziția „de stânga” nu e de stânga. E adevărat. În limbajul jurnalistic actual, e de stânga oricine se opune lui Orbán. Pe scurt, sunt niște copilării). Toate astea nu au nimic de-a face cu problema cu care ne confruntăm astăzi. Prejudiciul nu privește doar instituțiile media de stânga sau revistele culturale, ci afectează toate spațiile în care mai există un pic de vivacitate.
Miezul problemei este că dreapta aflată la putere demantelează metodic – sau lasă să fie distruse – orice instituție independentă. Și ea maltratează micul suflu de optimism care s-a născut odată cu căderea comunismului și pe care îl scutise până acum.
Nu e vorba aici de problema democrației. Democrația presupune – și toată lumea a uitat sau a trecut sub tăcere acest aspect de un sfert de secol încoace – să ne întrebăm dacă partea ce le revine „categoriilor de jos din clasele populare” crește în interiorul societății, dacă ele reușesc să iasă dintr-o situație economică și politică de dependență, dacă bunăstarea lor crește, dacă nivelul și condițiile lor de viață se îmbunătățesc, dacă stau mai bine cu sănătatea, dacă reușesc să nu mai fie disprețuite, dacă profită de binefacerile mobilității sociale, dacă sunt mai cultivate decât înainte, dacă cei mai bogați, mai puternici și mai bine informați sunt în stare să le recunoască aspirațiile și poftele, dacă pot participa la desfășurarea treburilor publice, dacă au propria lor viziune despre politică și despre lume. Doar dacă la toate aceste întrebări (și la multe altele asemănătoare) răspunsul e „da”, doar atunci vom putea începe să vorbim de democrație.
Libertatea presei nu e o chestiune de democrație, ci o chestiune legată de condițiile prealabile ale democrației. În presa scrisă și în celelalte media, nu poporul e cel care dezbate – la fel ca în media interactive sau participative sau în blogosfera autonomă. Nu poporul, ci jurnaliștii, editorialiștii, militanții, oamenii care-și dedică timpul la așa ceva, care împărtășesc aceeași perspectivă asupra stilului lor de viață, precum și asupra singularităților și prejudecăților care rezultă din el. Cele mai multe dintre media nu sunt decât niște întreprinderi comerciale care maltratează binele comun.
Presa care trăiește într-un mediu favorabil libertății media – dacă e să luăm aici în considerare abordarea liberală – nu face decât să mimeze participarea la viața cetății. Viața cetății ar trebui să înflorească la toți cetățenii noștri (la majoritatea laică, cel puțin). Dar ceea ce avem aici nu e viața cetății, nu e cu adevărat viața democratică a cetății. În cel mai bun caz e o imitație cam teatrală a vieții cetății sau o schiță incompletă. Dar cel puțin ea dă corp ideii abstracte conform căreia există o diversitate nesfârșită de opinii și interpretări.
Printre acestea – nu contează dacă ele sunt parțiale sau îndepărtate de aspirațiile și interesele poporului – există această idee că autoritatea și violența nu își pot impune legea.
Aceasta e condiția minimală (cel puțin minimală; minimul este puțin) și esențială pentru a pune bazele suveranității și libertății poporului.
Viața cetății de inspirație democratică și morala publică (chiar dacă în contextul actual ea e mai degrabă o utopie la nivel mondial, dar asta nu e grav) cer ca Statul să fie garantul interesului general, nu al interesului individual, și cu atât mai puțin al interesului specific al unei mâini de oameni. Interesul poporului (adică al tuturor, cu excepția celor bogați și puternici, în definitiv marea majoritate a oamenilor) este mai apropiat de interesul general decât simpla adunare a intereselor particulare ale câtorva grupuri privilegiate. În competiția dintre ei, profesioniștii unei vieți care nu e cu adevărat publică nu apără doar interesele unui singur grup privilegiat, ci ale mai multora, și uneori chiar și interesul grupurilor aflate „în dificultate”. Se întâmplă.
Dacă și asta dispare, atunci discutarea, dezvoltarea, elaborarea și apărarea obiectivelor democratice – pardon, în orice caz lupta permanentă în favoarea lor – nu vor mai fi posibile. Încă și mai puțin decât acum. De aceea trebuie ca oamenii de stânga să apere libertatea presei, care e fie libertatea tuturor (a tuturor tipurilor de media și a tuturor orientărilor politice), fie a nimănui (libertatea tiranilor).
Nu încape îndoiala că cei care sunt responsabili de închiderea ziarului Népszabadság sunt de rea credință. Chiar dacă acest ziar – cel mai bun cotidian în limbă maghiară – nu era tocmai perfect, eu însumi nefiind de acord cu orientarea lui politică dominantă (dincolo de faptul că mi-a publicat, galant, din când în când textele mele care intrau adesea în conflict cu viziunea și gusturile redacției). E într-adevăr ceva dăunător și ar fi la fel de dăunător dacă ar fi vorba de Magyar Hirlap [apropiat de Fidesz] sau de kuruc.info [apropiat de Jobbik]. Regret sincer că la manifestația de sâmbătă seară unii au dat foc unui exemplar din Magyar Idök [apropiat de Fidesz]. Democrații nu trebuie să ardă ziare și cărți. Nu pentru că adversarii noștri politici n-ar fi adversarii noștri, ci pentru că una din condițiile democrației e și libertatea de expresie a opoziției democratice. E un loc comun, dar un loc comun corect și adevărat.
Cea care trebuie limitată nu e libertatea partizanilor suprimării ziarelor cu care nu sunt de acord. Trebuie mai degrabă să ne luptăm pentru a fi satisfăcute condițiile prealabile ale libertății, suveranității și măreției poporului, care au la rândul lor drept condiție prealabilă dezbaterea mediatică liberă și pluralitatea instituțiilor vieții publice. Desigur, viața publică instituțională e cea a burgheziei. În societatea burgheză – să ne înțelegem: așa cum o întâlnim în Ungaria lui Orbán, nu burghezia sofisticată a lui Thomas Mann, Proust și Márai, ci burghezia înstărită și capitalistă – așa ceva e inevitabil, cu atât mai mult cu cât nu există (și nu există) mișcări de clasă care să o confrunte.
Astfel, închiderea lui Népszabadság – sau în orice caz maltratarea sa, dacă dreapta va decide să dea înapoi în fața indignării colective – este o ticăloșie, chiar dacă, așa cum am spus la începutul discursului meu de la manifestație, nu-mi fac deloc iluzii în ce privește presa burgheză și liberală. Și nu mă iluzionez nici când scriem în paginile ei, chiar dacă asta poate avea o influență (că vrem sau nu) asupra stilului nostru politic. Omul de stânga plebeu și democratic care nu se opune închiderii ziarului Népszabadság, limitării libertății presei, reducerii libertății academice, destrămării libertății de creație și tuturor lucrurilor de acest fel este un prost care aleargă spre propria sa distrugere.
Traducere din franceză de Alex. Cistelecan
Articolul a apărut inițial pe Criticatac.ro
În imagine – un protestatar ține un banner pe care e scris ”Népszabadság, Republica Poporului”. Sursă imagine: the Guardian.
G. M. Tamás s-a nascut la Cluj in 1948. Dupa studii de filologie clasica si filosofie la Bucuresti si Cluj, incepind cu 1972 a fost redactor la un saptaminal literar din Cluj. Retrogradat din pozitia de redactor la cea de corector, dupa ce, din 1974, i s-a interzis – cu citeva rare exceptii – sa mai publice si a inceput sa fie hartuit de Securitate, paraseste in cele din urma Romania. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, fiind concediat in 1981 pentru scrierile sale clandestine si proteste ilegale. A fost unul dintre liderii disidentei maghiare. Ales deputat in 1989, va parasi viata politica in 1994 si partidul liberal in 1999. Incepind cu 1991 a fost director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinte. A tinut cursuri si a facut cercetari la universitatile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for Social Research, Collegium Budapest etc. Carti: A teória esélyei [Sansele teoriei, Bucuresti/Cluj, 1975], Descartes a módszerrol [Descartes despre metoda, Bucuresti/Cluj, 1977, ed. a II-a: Cluj, 2002], A szem és a kéz [Ochiul si mina (samizdat), Budapesta, 1983, Geneva, 1985], Idola tribus [in maghiara: Paris, 1989, trad. fr. Paris, 1991], Másvilág [Cealalta lume, Budapesta, 1994], Törzsi fogalmak [Idolii tribului, vol. I si II, Budapesta, 1999; partial tradusa in limba romana: Cluj, 2001], A helyzet [Situatia, Budapesta, 2002]. A publicat numeroase eseuri, studii si articole in periodice si antologii; scrierile sale au fost traduse in 14 limbi. De asemenea, publica in mod regulat articole de comentariu politic in marile cotidiene maghiare. Din 2003, G. M. Tamás este vicepresedinte al ATTAC Ungaria.
