Din / Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi: Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Editura Cartier, 2016
Din păcate, pe Alexei Tulbure l-am descoperit destul de târziu. Cum de nu ne-am intersectat atâta vreme? Nu știu. Cert este că, după ce l-am cunoscut, când deja nu mai activa în structurile politice, l-am urmărit cu multă atenţie, pentru că ceea ce scrie și spune este mult mai aproape de ceea ce înţeleg și eu din anumite fenomene care se întâmplă în regiune. Nuanţele și perspectivele de interpretare pe care le oferă Alexei Tulbure sunt, din punctul meu de vedere, foarte productive și ne oferă și posibile chei de rezolvare a unui „ipotetic viitor”. (Vasile Ernu)
— De regulă, încep interviurile mele cu o întrebare ce ţine de originea „personajului” intervievat. Vreau să înţeleg de unde vine, din ce mediu social și cultural se trage etc. Povestește-mi, te rog, despre genealogia ta, pentru a înţelege mai bine cine este Alexei Tulbure?
— Sunt din Nisporeni, un orășel pitoresc și centru raional situat în apropiere de hotarul cu România, într-o zonă a Codrilor moldovenești. Datorită reliefului său colinar, dar și a faptului că anume acolo (în s. Bălăbănești) se află cel mai înalt punct din țară (dealul Bălănești de aproximativ 430 m înalțime), Nisporeni mai este numit și „mica Elveție” a Basarabiei. Merită să menționez faptul că nisporenenii se mândresc cu acest lucru. În lume există zeci de „mici Elveții”, Karel Čapek a dedicat rânduri amuzante în lucrarea sa „Drumuri prin Europa” unei Elveţii daneze, și una dintre acestea este chiar la Nisporeni. Trebuie să vezi acest orășel pentru a te convinge de justeţea acestei denumiri.
Potrivit unei legende de familie, pe care tatăl meu, Serghei Tulbure, o povestește cu plăcere la mesele de sărbătoare, atunci când vine vorba despre neamul Tulbure sau istoria orășelului nostru, nisporenii au fost fondați de trei frați Tulbure, care au apărut prin pădurile sălbatice din acea regiune în secolul al XV-lea, sau poate al XVI-lea (prima atestare documentară a orașului Nisporeni datează din anul 1618). Acești primi Tublure erau originari de peste Prut, din Focșani. Frații au fost nevoiți să se salveze de mânia unui boier (o altă versiune – Domnitor), după ce i-au tăiat capul unui nobil (poate curtean important) din zonă pentru a salva reputația pătată a surorii lor. Cei trei, potrivit legendei noastre, au și pus temelia satului Nisporeni. Conținutul „tulbure” al legendei servește, uneori, drept explicație a etimologiei numelui nostru. O confirmare indirectă a legendei este și faptul că astăzi, în Nisporeni, există 3-4 arbori genealogici ai familiilor care poartă acest nume și care, se presupune, sunt urmași ai legendarilor frați Tulbure, primii pe malul stâng al Prutului. Din câte cunosc, toți cei care poartă numele Tulbure în Republica Moldova (Basarabia) fie sunt din Nisporeni, fie strămoșii lor au locuit în acest oraș sau în împrejurimile lui. Pentru a încheia subiectul legat de mituri, urmează să presupun că și alte familii din Nisporeni poartă legende similare, venind din negura timpurilor de mult apuse.
Mama mea, Maria Tulbure, este învățătoare de limba și literatura rusă. un om excepțional de muncitor, organizat și principial; în familia ei este prima persoană care a făcut studii superioare. Pentru toți frații și surorile sale a fost a doua mamă, iar pentru noi, copiii ei (suntem trei frați), un izvor de cunoștințe, o motivație pentru muncă și studii și, cel mai important, un etalon de comportament moral (corectitudine, compasiune, solidaritate etc.). Ne-a format prin felul cum trăia și muncea, dar și, în mare parte, prin exemplele din literatură, personajele cele mai exploatate în scopul didactic fiind din literatura rusă, dar și cea universală. Atunci când își căuta de treburi prin casă, cânta (cântam și noi cu ea) și astfel ne-a educat un atașament aparte față de cântec. repertoriul era vast – de la arii clasice, piese lirice și militare, până la cântece populare și de veselie. Tot ei îi datorăm dragostea pentru lectură, a avut răbdarea și perseverența necesare pentru a ne porni la toți „motorașele cititului”. Personalitatea mi-a cioplit-o mama. Mama mea este fiica Eudochiei Samson din satul Pașcani și a lui Vasile Bârdu (s. Bolțun). Părinții Eudochiei sunt Ștefan și Cristina Samson. Părinții lui Vasile Bârdu au fost Vasile și Maria Bârdu. Străbu- nicul meu Vasile Bârdu a fost, în anii ’30 ai secolului XX, membru activ al Partidului național Liberal din românia și primar în satul Bolțun. Pe 13 iunie 1941, cu o săptămână până la declanșarea războiului de către Germania nazistă și aliații săi împotriva urSS, străbunicul a fost arestat de organele NKVD pentru trecutul său liberal și pentru că a deținut funcția de primar. Familia a fost deportată, iar el a fost împușcat în aprilie 1942.
Bunicul meu Vasile (feciorul lui Vasile) a evadat din locurile unde a fost deportată întreaga familie (cel mai probabil în 1942) și, trecând linia frontului, a revenit în Basarabia. În 1942 s-a însurat cu bunica mea Eudochia, iar în 1943 s-a născut mama mea, Maria. În 1944, după revenirea Armatei roșii și instaurarea puterii sovietice în Basarabia, Vasile Bârdu a fost din nou arestat și acuzat de activitate antisovietică, fiind condamnat la închisoare pe un termen mare. Din închisoare i-a trimis o scrisoare soției sale Eudochia în care i-a spus să nu-l aștepte, deoarece nu va ieși viu de după gratii.
În iulie 1949, tatăl Eudochiei, Ștefan Samson, Eudochia și fiica sa Maria (mama mea) de șase ani, sunt deportați în regiunea Irkutsk din Federația rusă, pe motiv că ar fi o familie de chiaburi. Străbunicul meu Ștefan Samson a murit în prima iarnă a exilului. Eudochia a rămas singură cu un copil. Familiilor deportate, rămase fără bărbați capabili să lucreze la munci istovitoare, pentru un câștig mai mare, le era cel mai greu în „spețposelenie” (așezări speciale ale deportaților).
În Siberia, bunica Eudochia se mărită (scrisoarea pe care a primit-o de la primul său soț din închisoare îi dădu acest drept) cu Iacob Dimitriu (și el deportat), de la care naște încă patru copii. Vasile Bârdu a revenit din închisoare, dar așa și nu a putut reface familia cu Eudochia. Chiar dacă a iubit-o mult pe bunica mea, nu a putut accepta copiii ei de la alt bărbat. Af lat și el în Siberia, s-a căsătorit cu o moldoveancă deportată (Gafea) și a trăit în vecinătate cu familia Eudochiei și a lui Iacob până la revenirea în Moldova. La nisporeni, cele două perechi de bunici pe linia mamei au locuit tot în mahalale vecine. relațiile dintre acești oameni constituie o dramă care merită a fi povestită aparte… altădată.
Tatăl meu, Serghei Tulbure (n. 1942), a absolvit Institutul Politehnic din Chișinău – și el, la rândul său, este primul din familia sa care a făcut studii superioare. Tata răspundea, în mare parte, de bunăstarea materială a familiei, deși contribuia și la dezvoltarea noastră intelectuală prin faptul că citea foarte mult și astfel, ca și mama, era un exemplu pentru noi. Îmi amintesc până astăzi polemicile pe care le aveau cu mama pe marginea romanelor citite.
Părinții tatălui meu au fost Alexei Tulbure (n. 1910) și Todosia Bâtcă (n. 1921). Alexei este fiul lui Grigore (decedat în 1948) și al Irinei Tulbure. Todosia e fiica lui Sârghi și Irina Bâtcă. Grigore, străbunicul meu pe linia tatălui, nu lucra pământul, așa cum o făceau strămoșii mei pe linia mamei. El era măcelar. Cumpăra porci pe care-i sacrifica și vindea carne. El și Irina au avut nouă copii – șase băieți și trei fete.
Bunicul meu Alexei s-a însurat cu bunica Todosia în 1941, iar în 1942 s-a născut tatăl meu Serghei. rudele povestesc că Alexei a evitat pe cât a fost posibil mobilizarea în armata românească. Însă, în condiții de război, nu te puteai eschiva la nesfârșit de la obligațiunea militară, de aceea bunicul a fost până la urmă înrolat în armata română. Împreună cu el au fost mobilizați și frații săi, Ion și Gherasim. În 1944, toți cei trei frați au fost luați prizonieri lângă Odesa și duși într-un lagăr sovietic pentru prizonieri de război (or. Kizel, regiunea Perm). De acolo se întoarce viu, în 1953, doar Alexei. Tatăl povestește că bunicul i-a adus din lagăr o pereche de papucei pentru bebeluși, așa-l ținea minte pe feciorul său, pe care nu l-a văzut zece ani. Tatăl meu avea în acel moment deja 11 ani.
După revenirea din lagăr, bunicul a lucrat în colhoz, unde a ajuns „zvenievoi” (șef de grup) – apogeul carierei sale colhoznice. În sat era staroste la biserică. La finele anilor ’70 ai secolului trecut, el și bunica Todosia au fost decorați cu medalia „Veteran al muncii”, până la moarte însă primind ambii câte o pensie minimală de 30 de ruble.
Bunicul Alexei a fost un om de o bunătate și toleranță nemaipo- menită. Cea mai grea înjurătură, pe care o rostea extrem de rar, era «Кружка медная!» (cană de cupru). A fost iubit de toți.
Despre Sârghi Bâtcă, străbunicul meu pe linia tatălui, se cunoaște că a participat la Primul război Mondial în componența armatei ruse. Aluptat alături de tatăl său, Ilie Bâtcă. De la război, Sârghi s-a întors cu o sabie, pe care, ulterior, bunicul meu Alexei a transformat-o într-un pumnal. Cu acest pumnal, mai apoi, toată viața a tăiat porcii crescuți de el și pe-ai vecinilor din mahala.
În familia noastră, represiunile nu au fost niciodată o temă tabu. Despre acest lucru s-a vorbit, dar nu-mi amintesc la careva dintre cei maturi vreo manifestare vădit antisovietică (prin vorbe sau fapte). În felul ăsta, cei mari ne protejau pe noi, cei mici, care nu eram în stare să ne „cântărim” cuvintele în stradă sau la școală, unde te putea auzi urechea „fratelui mai mare”.
Execuții, închisoare, exil – istorii auzite direct de la cei trecuți prin represiuni, deci de la proprii bunei și părinți și… educația sovietică în baza exemplelor din literatura rusă (universală, dar și din cea sovietică) prezintă un amalgam cultural neobișnuit, un sol pe care au crescut generațiile poststaliniste din familiile celor represați de puterea sovietică în anii ’40 ai sec. XX.
Trecut prin toată ierarhia organizațiilor comuniste pentru copii și tineri – octombrel, pionier și comsomolist –, am purtat însă mereu în suf let taina relațiilor „neobișnuite” dintre Putere și familia mea. Sunt din prima generație nerepresată a familiei mele (cum scria istoricul natan Edelman despre decembriști: „prima generație nebiciuită” – «первое непоротое поколение»). Fac parte din a doua generație care nu a mai trăit exclusiv din rodul muncii fizice. un fel de produs al modernizării postbelice, poststaliniste în republica Sovietică So- cialistă Moldovenească.
— Unde ai făcut școala și ce a însemnat pentru tine școala sovie- tică? Cum o reevaluezi astăzi? Ai rămas cu ceva sechele sau te-ai ales cu lucruri care și azi te ajută?
— Am învățat în Școala Medie nr. 2 din orașul Nisporeni. Era o școală cu predare în limba rusă. Alegerea au făcut-o părinții mei și, astăzi, îi înțeleg perfect. Limba rusă era un factor serios de socializare în URSS. Astfel, părinții au investit, cum credeau ei mai bine, în viitorul meu de succes. Exista o percepție atunci când învățam (deja greșită, probabil, pentru perioada școlarizării mele) că în școlile cu predare în limba rusă învățătorii sunt mai bine pregătiți decât cei din școlile moldovenești, deoarece corpul didactic în ele era format din specialiști veniți, care au făcut studii în universități bune din afara RSSM. Poate și acest lucru a jucat un rol în alegerea școlii. Mama povestea că după revenirea din exil i-a fost ușor să devină prima în clasă, deoarece a avut învățători foarte buni în școlile din Siberia.
Luptătorii „profesioniști” împotriva ocupației ruse, care s-au înmulțit masiv după prăbușirea URSS, ar zice că sunt „victimă a politicii imperiale de rusificare”. Eu însă nu m-am simțit niciodată victimă. Astăzi nu sunt nostalgic după URSS – asta ca să nu fiu imediat localizat în zona ideologică respectivă.
La școală am învățat să scriu texte coerente. Am scăpat, datorită talentului învățătorului nostru de limbă și literatură rusă, de sentimentul de repulsie față de clasicii ruși. I-am îndrăgit mai târziu, pe la 30-40 de ani, când am recitit multe dintre acele opere, pe care le-am și trecut prin propria experiență de viață. Într-adevăr, ce poate înțelege un adolescent de 16 ani din ref lecțiile lui Andrei Bolkonski, contemplând un stejar pe drumul spre Otradnoe, în romanul lui Lev Tolstoi „război și Pace”? Iar lectura și analiza literară a romanului, inclusiv a acestui pasaj, erau obligatorii conform programului de studii de atunci la literatură.
În general, atitudinea față de o disciplină era direct raportată la personalitatea învățătorului. Dacă elevii simpatizau pedagogul, atunci îndrăgeau și disciplina predată de acesta. Profesorii buni nu ne predau doar materia de studiu, dar ne formau ca personalități prin exemplul propriului fel de a fi.
În anii de școală am început să înțeleg mai bine că în viață, de multe ori, lucrurile stau altfel decât sunt prezentate în manuale. În Nisporeni era o școală cu predare în limba rusă și câteva școli moldovenești. Între elevii din școala rusă și cei din școlile moldovenești exista nu doar competiție, ci și o dușmănie deschisă. Ultimii îi numeau pe colegii lor din școala rusă „jidani”, iar ăștia le ziceau moldovenilor „catâri” (muli) sau „pluguri” (plughi). Evident era ceva ce nu prea se înscria în canoanele de conduită a „tânărului constructor al comunismului”.
Dincolo de faptul că era o confruntare dintre urbanii „jidani” (deși evrei în școala rusă au fost doar câțiva elevi) și ruralii „catâri” (chiar dacă mulți elevi din școlile moldovenești veneau din familii mai urbanizate decât cele ale unor elevi din școala rusă), acest conflict era ecoul contradicțiilor sociale din perioada interbelică a Basarabiei și precursorul viitoarelor probleme interetnice, sociale ale Moldovei postsovietice.
Școala sovietică a fost locul unde se educau oameni sovietici cu o vastă cultură generală, fapt care ne-a permis nouă, celor care am absolvit-o, să ne adaptăm destul de ușor la noile condiții după schimbările de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.
Școala sovietică a fost locul unde întotdeauna s-a predat prost limba străină. Și la ce bun să se predea mai bine, dacă în scurt timp (după victoria revoluției proletare) toată lumea urma să vorbească în limba rusă?
Școala sovietică, părerea mea, nu a furat copilăria celor mici. Totul era calculat astfel încât să ajungă timp atât pentru studii și orele extracuriculare, cât și pentru jocuri. noi, copii de sat, mai reușeam să le ajutăm adulților prin gospodărie și la lucrări agricole.
Școala sovietică în RSSM era locul unde se „forja” o bază pentru noua intelectualitate („intelighenție”) moldovenească, care, la ruinarea imperiului sovietic, urma să formuleze un program al existenței independente a moldovenilor, un program al statalității moldovenești contemporane, și care însă nu a putut formula nimic mai interesant decât ideea unirii republicii Moldova cu românia. În școlile sovietice nu erai educat să fii liber.
— Tu ești din cei care au făcut armată sovietică? Eu am doi fraţi care au făcut armată sovietică, unul la Minsk, iar altul în Afganistan, eu fiind cel care am scăpat, asumându-mi anumite riscuri. Erai, practic, doi ani de zile plecat departe de casă în imensul URSS, într-o experienţă dură, având colegi de toate naţionalităţile. Ce a însemnat pentru tine armata și care era funcţia ei de fapt, dincolo de elementul militar?
— Fără îndoială, armata a fost un instrument forte de sovietizare a conștiinței, de uniformizare ideologică a viziunii asupra lumii, de integrare socială a oamenilor care ajungeau aici din diferite regiuni geografice ale imperiului, din diferite pături sociale, cu diferite niveluri de educație, oameni de diferite etnii etc. În armata sovietică te învățau să-ți iubești Patria în ritm alert. Ea reprezenta un fel de creuzet ideologic al URSS, care își avea rolul său bine definit în procesul de educare a omului sovietic. Am văzut soldați tineri, care vorbeau doar în limba maternă, care nu au citit nicio carte în viața lor și care nu puteau explica cine este, de exemplu, Lenin – ceva de neînchipuit în URSS (acest nume trebuia să fie cunoscut de toți). Ei bine, după doi ani de armată, plecau acasă deja fiind alți oameni.
În anii ’50-60 ai secolului trecut, armata sovietică era locul unde mulți dintre soldați mâncau pentru prima dată pe săturate. Acest moment era foarte important în procesul de educare a dragostei pentru patrie. Cel puțin, tatăl meu, care a făcut armata la începutul anilor ’60, își amintea des despre mâncarea ostășească. În perioada când mi-am îndeplinit serviciul militar, la începutul anilor ’80, cred că problema suficienței produselor alimentare nu mai exista (a apărut din nou spre sfârșitul anilor ’80), deși pot greși. nivelul de viață în diferite regiuni ale URSS varia considerabil. Moldova sovietică, un fel de vitrină vestică a imperiului, se deosebea mult de alte regiuni ale URSS (în special unele regiuni ale republicii Sovietice Federative Socialiste ruse – RFSSR) în privința nivelului de asigurare cu produse alimentare.
Am fost înrolat în armată după primul an de facultate. Îmi imaginam serviciul militar printr-o prismă romantică, scoasă din descrieri literare și filme sovietice. În realitate, lucrurile stăteau altfel. În armata anilor ’80 (inclusiv acolo unde mi-am făcut serviciul militar) persista fenomenul relațiilor nestatutare (batjocora celor mai „vechi” în armată față de cei mai „tineri”), altfel spus – „dedovșcina”, fără echivalent în română, o problemă care submina spiritul de prietenie și ajutor reciproc în rândul soldaților. Pentru mine, acest fenomen a fost o mare dezamăgire. În Afganistan, unde și-a făcut serviciul militar fratele tău, „dedovșcina” nu prea se manifesta – puteai primi un glonte în spate în timpul luptei.
A fost prea multă tachinare inutilă sistematică, implicări în munci agricole și de alt gen, care aveau puține în comun cu apărarea țării. Îmi părea un nonsens să rupi oamenii de la viața civilă pentru doi ani, să-i plasezi în condiții de lipsă relativă de libertate doar pentru ca ei să facă niște lucruri care nu poartă caracter militar. Situația era deprimantă, făcând astfel lipsa de libertate aproape insuportabilă. Dar este experiența mea; a fost, fără îndoială, și alta.
În cazul meu, creuzetul armatei sovietice nu și-a îndeplinit misiunea sau poate a avut chiar un efect invers. Am plecat la armată om sovietic, iar la demobilizare eram deja mai puțin sovietic. În armată i-am citit pentru prima dată pe Cortazar, Vonnegut, Salinger și romanul „Maestrul și Margarita” de Bulgakov, care nu se știe de unde a ajuns în biblioteca unității. Aceste cărți m-au schimbat pentru totdeauna. un rol important în evoluția viziunilor mele l-a avut și prietenul meu, Volodea Korolev, moscovit, absolvent al prestigiosului Institut Tehnic și de Inginerie de la Moscova (МИФИ), care se pricepea în domeniul rachetelor mai bine decât ofițerii din unitatea noastră. Discuțiile noastre, relatările lui despre cărțile citite, pe care eu nu le- aș fi găsit niciodată la nisporeni sau Chișinău, mi-au șubrezit foarte mult convingerile mele cu privire la comunism. Volodea a fost acea persoană care, în 1988, deja după armată, mi-a dat să citesc „Arhipelagul Gulag” al lui Soljenițân.
Nu pot să afirm că din armată am revenit disident, nu s-a ajuns la asta, dar un lucru îl știam deja sigur – niciodată nu voi deveni membru al PCuS.
— Spune-mi, te rog, cum ai decis să faci istorie la Universitatea din Chișinău? Apropo, cum arăta facultatea pe atunci, ce se studia?
— A fost decizia mea. nimeni dintre ai mei nu știa unde merg să depun actele. Mama și-a dorit să mă vadă filolog („sunt toate conspectele și planurile pentru lecții” – spunea ea), tatăl mi-a recomandat Institutul Agricol („te vei face mare șef ” – mă povățuia el), bunicul Alexei considera că cel mai bine ar fi să mă fac popă („întotdeauna va fi o bucățică de pâine pe masă” – argumenta bunelul), iar bunica Todosia mă convingea să rămân acasă, la colhoz. Istoria îmi plăcea, de aceea n-a existat niciun dubiu legat de alegerea facultății. Nu am auzit nimic de mită, corupție, examene cumpărate. Poate că exista așa ceva, era însă pe acele vremuri un fenomen atât de marginal și foarte puțini cunoșteau despre asta. La Facultatea de Istorie se preda atunci istoria antică, istoria Evului Mediu, modernă și contemporană, națională și universală. Istoria „națională” era cea a URSS. Țin minte că m-a mirat foarte mult faptul că istoria Moldovei ne era predată atât de superficial și în cadrul unui curs special, dacă nu mă-nșel. Învățam limbi străine antice și moderne, filosofia. Toate aceste discipline se încadrau, de fapt, într-un program universitar obișnuit al oricărei facultăți de istorie din orice universitate.
Specificul facultății era în disciplinele „ideologice”. Istoria PCUS, materialismul dialectic sau materialismul istoric erau studiate în volum mult mai mare decât la alte facultăți, unde aceste discipline erau, la fel, obligatorii.
În acele timpuri, la facultățile de istorie ale universităților sovietice erau pregătiți nu doar istorici sau învățători de istorie, dar și viitori funcționari responsabili în structurile puterii sovietice de stat și de partid (aici istoricii, într-o republică unională „agraro-industrială”, concurau cu agronomii). Istoricii trebuiau să fie bine pregătiți din punct de vedere al ideologiei. Cine dorea după facultate să facă știință istorică neideologizată se specializa în arheologie.
La universitate era o facultate pregătitoare pentru studenții străini (în mare parte din Africa, Asia și America Latină), în cadrul căreia acești tineri învățau limba rusă și alte discipline necesare pentru studiile lor de mai departe în universitățile din întreaga URSS. Acești studenți erau cazați în aceleași cămine cu studenții de la Facultatea de Istorie a universității de Stat. Se considera că studenții de la Istorie ca nimeni alții pot influența ideologic acești străini. Cred că, în acest sens, nu am fost întotdeauna la nivelul așteptărilor șefilor de la universitate.
Țin să mai menționez practica de arhivă și muzeu pe care studenții anului IV de la Facultatea de Istorie a universității de Stat o făceau în muzeele și arhivele din Leningrad (actualul Sankt Petersburg) în fiecare an în luna iunie, în perioada nopților albe. Era o experiență unicală, un lucru care, cu regret, le lipsește actualilor studenți de la Istorie.
În pofida caracterului ideologic al facultății, aveam posibilități aproape nelimitate pentru autocultivare. Din motive clare, nu puteam citi mulți autori occidentali, dar se putea face rost în acele timpuri de permis pentru departamentul de literatură străină al Bibliotecii „N. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, unde se păstrau multe lucrări valoroase, din afara țării.
— De fapt, cum arăta viaţa studenţească în anii ’80? Care erau obsesiile și distracţiile voastre? Din punctul meu de vedere, aceste elemente cotidiene de multe ori sunt mult mai importante decât „conţinutul tare” al școlii…
— Fără să exagerez pot spune că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Era un sentiment îmbătător de apartenență la frăția studențească.
Distracții? În cămin se cânta la chitară și se organizau dansuri. Chefuri cu băuturi, desigur. Mergeam la teatru, cinema și concerte. În acea perioadă, la festivalul „Mărțișor” veneau artiști și colective artistice cu renume mondial – Orchestra de cameră a URSS, condusă de Victor Tretiakov, „Virtuozii Moscovei” ai lui Vladimir Spivakov și alții, la ale căror concerte am fost de fiecare dată.
Studenții participau la tot felul de competiții, și nu numai sportive. De exemplu, deosebit de populare erau concursurile „Tineri, Veseli, Curajoși” („TVC”, în rusă – „KVn”), care se petreceau în cadrul facultății, universității și la nivel interuniversitar.
Mai târziu, la finele anilor ’80, au apărut diferite cenacluri și cluburi de discuții la care participam în mod activ.
Pe linia sindicatelor studențești – care, trebuie să menționez, era o structură influentă și puternică în cadrul Universității de Stat – puteam obține foi gratuite la sanatoriu sau la o casă de odihnă, puteam merge în excursii, inclusiv în afara republicii. Într-un cuvânt, eram prinși cu de toate și era interesant.
— Când ai intrat „în câmpul muncii” și unde? Ai fost repartizat? Care era sistemul atunci? Ce munci putea face un absolvent de Istorie, dincolo de profesor de istorie?
— Exista pe atunci sistemul de repartizare la muncă. Dreptul și ordinea de alegere erau raportate la reușita la învățătură și gradul de implicare în „viața obștească”. Eminenții alegeau primii, după care cei cu note bune etc. Se ținea cont de interesele familiilor (distribuirea se făcea în funcție de locul de muncă sau locul de trai al soțului) și ale persoanelor cu nevoi speciale etc. nimeni nu rămânea fără un loc de muncă. Potrivit legislației, absolventul era obligat să muncească trei ani la locul unde a fost distribuit. Statul considera că în această perioadă își răscumpăra cheltuielile pe care le-a făcut pentru instruirea specialistului. Studiile superioare (la fel ca și toată educația în general) erau gratuite, iar studenții aveau bursă.
Mie mi s-a propus o funcție, la care, pe la mijlocul anilor ’80, puteai doar să visezi – colaborator științific la Institutul de Istorie de pe lângă CC PCM. Activitatea în acest institut îți garanta apartament de stat și alte privilegii importante pentru un om sovietic. Însă eu n-am mers să muncesc acolo. Era anul 1990, totul se schimba, era în proces de perestroikă. Se schimbau prioritățile. Cariera mea am început-o în calitate de angajat la compania privată „Intexnauka”, care se ocupa de absolut tot ce-i permitea statul sovietic, pe cale de dispariție, să se ocupe busine- ssului începător. În toamna anului 1990 am fost invitat la Moscova, la Academia de Științe a URSS, ca stagiar la Institutul de relații Interetnice. unde mai puteau munci absolvenții Facultății de Istorie a Universității de Stat în afară de școli? Peste tot și în calitate de oricine. În perioada sovietică mulți se angajau la muncă de partid și sovietică. În perioada perestroikăi și după, se angajau în business, știință, vamă, poliție, armată, securitate de stat, în politică etc. Serviciile ideologilor sovietici nu mai trebuiau nimănui (specialiștii PR au apărut mai târziu), iar cultura generală le permitea să lucreze și în afara limitelor „specialității de bază”.
— Și deodată a venit perestroika… Unde te-a prins și cum ai trăit această epocă? Cum o vezi astăzi?
— Eram încă student și, indiscutabil, „perestroika” și-a lăsat amprenta pe ultimii ani de facultate. Mergeam la cluburile de discuții, care au apărut brusc, la cenacluri literare, unde se făcea mai mult po- litică, decât literatură. Participam activ la acțiunile de protest, al căror număr a crescut considerabil în 1989. Am fost unul dintre cei care au avut o atitudine univoc pozitivă față de schimbările din acea perioadă.
Trebuie să menționez, totuși, că Chișinăul rămânea în urma Moscovei în ceea ce ține de perestroikă și, în special de Glasnost – publicarea materialelor critice în adresa autorităților. Dacă publicațiile centrale de la Moscova, inclusiv ziarele și revistele de partid, începând cu 1986–1987 deja publicau materiale polemice destul de pipărate, în primul rând, care țineau de trecutul sovietic al țării, în Moldova însă, în acei ani, nu putea fi urmărit nimic de acest gen. Pentru mine, perestroika în RSSM a început cu articolul „Povara Istoriei”, semnat de Dumitru Matcovschi și publicat în „Literatura și arta” în 1988. Provincia se mișca mai încet.
Aceste întârzieri sunt importante și deloc întâmplătoare. Momente de așteptare prudentă și reacții întârziate la anumite evenimente și circumstanțe se vor repeta. În special, după înăbușirea puciului din
1991 la Moscova, Moldova și-a anunțat independența în urma altor republici sovietice, abia pe 27 august 1991. Cu o săptămână până la puci, Alexandru Moșanu, profesor universitar, istoric și, în acel moment, președinte al Sovietului Suprem al Republicii Moldova (Parlament), a declarat public în una din ieșirile sale radiofonice că nu s-au copt încă premisele obiective și subiective pentru independență, de aceea trebuie să luptăm pentru extinderea suveranității noastre în cadrul URSS.
Și astăzi, privind trecutul prin experiența celor 25 de ani de independență, înțeleg și mai bine că Republica Moldova a fost nevoită să accepte schimbările epocii, fără a contribui prea mult la apropierea lor. Nu am fost pregătiți pentru independență și înțelegeam mult prea vag ce înseamnă asta.
Lupte și luptători pentru libertate nu prea au fost pe la noi. Poate doar Gheorghe Ghimpu și alte câteva persoane, care au făcut și pușcărie pentru viziunile lor. Dar, în general, rezistența împotriva puterii sovietice în Moldova a fost înăbușită în anii ’40-50 prin arestări și deportări în masă, fără a lua aici ulterior forma unei mișcări a disidenților. În 1991, libertatea a căzut pe neașteptate peste capetele moldovenilor.
— Am fost, într-un fel, ultima generaţie de sovietici… Cum zice Alexei Iurceak, „Everything Was Forever, Until It Was No More”. Părea pentru totdeauna și brusc a eșuat. Cum evaluezi astăzi acest proiect utopic cu toate procesele social-politice dramatice pe care le-a generat? Ce mai înseamnă pentru tine experiența sovietică?
— Cronologic, probabil da, am fost ultima generație sovietică. Deși eu numesc generația din care fac parte, generația rupturii. următoarea a fost cea a colapsului.
Ce ar însemna pentru mine experiența sovietică? Grădiniță, primii prieteni adevărați, școala, inclusiv cea muzicală de două ori pe săptămână. Duminici petrecute cu bunica Todosia la biserica din Vărzărești, unde nu ne prea cunoștea lumea și riscul de a fi turnat la învățători că merg la biserică era minim. Umblatul cu uratul de Sfântul Vasile pe vechi (în noaptea de pe 13 spre 14 ianuarie) și cu ouă roșii de Paști. Povestirile mamei și bunicii Dunea (Eudochia) despre Siberia și ale bunelului Alexei despre război și lagăr. Statutul de octombrel, pionier și comsomolist. Lucrări agricole în colhoz din septembrie până în noiembrie. Facultatea, armata, perestroika… Într-un cuvânt, nimic din ceea ce m-ar face să spun că nu am avut o copilărie și adolescență fericită.
Pentru Moldova postbelică, perioada sovietică a fost una de modernizare, realizată prin metode și mijloace antiumane, în special până la moartea lui Stalin. Metode și mijloace care nu pot fi nicidecum justificate. O modernizare pentru care s-a plătit un preț prea mare, inclusiv de familia mea.
Cu toate astea, rezultatele modernizării sus-menționate sunt evidente. Mă refer la apariția în RSSM a unei infrastructuri moderne (drumuri, rețele electrice, încălzire și canalizare centrală etc.), a unei industrii performante (inclusiv producerea dispozitivelor electronice, a mărfurilor din domeniul tehnologiilor înalte) și a unei agriculturi eficiente, bazate pe prelucrarea colectivă a pământului. În context, voi menționa și crearea unui sistem gratuit de învățământ (inclusiv a primelor universități apărute la noi) și a unui sistem de ocrotire a sănătății de calitate, care au cuprins întreaga populație etc.
Mai mult, politica sovietică de autohtonizare („коренизация” – în rusă), încheiată oficial în anii ’30, în Moldova a continuat și în anii postbelici, în vederea promovării „cadrelor naționale”, crearea „intelighenției naționale”. Organizarea educației, inclusiv superioare, în limba populației băștinașe, a dus la dezvoltarea și consolidarea identității moldovenești în fosta rSSM. Puterea sovietică promova politica de autohtonizare în Ucraina pentru a opune rezistență șovinismului „velikorus”, pe care bolșevicii îl considerau principalul inamic al internaționalismului proletar. În Moldova însă, autohtonizarea și susținerea culturii și a limbii moldovenești aveau scopul de a opune rezistență naționalismului român.
De menționat că intelectualitatea moldovenească, fiind un produs al sistemului sovietic de educație, la finele anilor ’80 a fost capabilă totuși să conștientizeze și să formuleze la etapa perestroikăi ideea suveranității poporului moldav. Este adevărat că într-un final elita intelectuală de la noi (preponderent vorbitoare de limbă română) a devenit una proromână, pledând constant, aproape în unanimitate, în favoarea lichidării statului moldovenesc și unirea lui cu românia. nu exclud faptul că, să fi existat uniunea Sovietică încă vreo 20-30 de ani, procesul de apariție în RSS Moldovenească a unei elite moldovenești, capabile să creeze și să conducă un stat moldovenesc, ar fi putut deveni unul cât se poate de real și viabil. Poate această elită, mai „coaptă”, ar fi fost capabilă să vină după căderea regimului totalitar cu un proiect de țară, în esență, nu naționalist (unionist), ci democratic. Dar asta este doar o supoziție.
Profesorul Iurceak a avut dreptate atunci când a susținut că majoritatea cetățenilor sovietici percepeau sistemul ca o structură eternă și de neclintit. În condițiile unei societăți sovietice închise și a monopolului ideologic impus de un singur partid, oamenii nu puteau citi autorii care au prezis prăbușirea urSS cu mult timp înainte de începutul Perestroikăi lui Gorbaciov. Andrei Amalrik anunța încă în 1969 dispariția imperiului comunist, în lucrarea sa „Va exista Uniunea Sovietică până în 1984?”. Despre acest lucru au scris și o întreagă armată de sovietologi din Occident.
A avut dreptate Iurceac și atunci când susținea că oamenii au fost, de fapt, pregătiți pentru prăbușirea sistemului sovietic. În anii ’80, discrepanța dintre valorile sovietice declarate și realitatea nemijlocită era foarte mare. De exemplu, puterea poporului și hegemonia proletariatului erau doar lozinci. Toate pârghiile în stat erau deținute de PCUS și nomenclatură, ai cărei reprezentanți nici pe departe nu întruchipau tipul bolșevicului altruist, capabil să-și dea și ultima cămașă de pe el, gata să se jertfească pentru ideile egalității universale, tip promovat insistent de literatura și cinematograful sovietic. Această neconcordanță, pe lângă alți factori economici și sociali, a și compromis sistemul din interior.
Doar acum, de la o anumită distanță istorică, devine tot mai clar că, dacă pentru prăbușirea urSS eram, de fapt, pregătiți, pentru viața într-o realitate postsovietică – nu. Faptul se vede clar în baza exem- plului oferit de însăși republica Moldova. Aici, în ultimii 25 de ani, ne-am tot ocupat doar de căutarea URSS-ului pierdut. Am căutat un centru politic, dispus și capabil să aprobe decizii în locul nostru – la Bruxelles, la București, la Washington, la Moscova etc. Actualmente, se pare că sindromul provinciei sovietice s-a acutizat în noi și mai mult. Țara este divizată pe un singur criteriu: „La cine să aderăm, doar ca să nu ne asumăm responsabilitatea a ne hotărî de unii singuri soar- ta?”. De 25 de ani încercăm să ne debarasăm de independență, ca de un coșmar interminabil, să evadăm din libertatea pentru care nu am luptat și nu am dorit-o. un fel de „frică de libertate” după E. Fromm. Noi, moldovenii, până în prezent parazităm pe resursele sovietice, care acum, peste 25 de ani de la dispariția URSS, sunt pe sfârșite. Adevărata perioadă postsovietică începe abia acum.
— Și brusc ați intrat în tranziţie, care, la rândul ei, presupunea construirea unei noi identităţi sau mai degrabă consolidarea ei, darși a unei noi configuraţii sociale, economice și statale: Cum vezi tu acum acest proces de început al construcţiei proiectului politic „Republica Moldova”?
— Cât despre identitatea moldovenească, menționată de tine în întrebare, ea nu prezintă un fenomen apărut în secolul al XX-lea. Ar fi incorect să spunem că este în exclusivitate un rezultat al politicii staliniste de combatere a naționalismului român. Acest fenomen e mult mai complex și mai vechi. Nu voi vorbi mult despre istoria și latura socială a problemei. Este suficient să atrag atenția cititorilor asupra faptului că populația Basarabiei, care în 1812 a fost anexată de Imperiul rus, a rămas până în 1918 în afara procesului de modernizare și de formare a națiunii române prin care a trecut Valahia și Moldova de peste Prut, din 1859 – România.
Ideile Școlii Ardelene nu erau cunoscute (sau erau străine) basarabenilor. Nu putem vorbi despre o identitate națională a locuitorilor Principatelor Dunărene, în perioada premodernă, în epoca feudalismului, deoarece apariția acesteia, începutul procesului de edificare a statelor naționale, a națiunilor este un fenomen al Modernității. Identitatea nu le este dată oamenilor din start, de la naștere, ea se formează, se modelează. Acest fenomen nu este de origine divină, ci umană. nu în zadar ideologema „De la Râm de tragem” a apărut în Transilvania, unde românii Imperiului Austro-ungar au încercat să-și impună dreptul la propria cultură, limbă și autonomie prin demonstrarea vechimii șederii lor pe aceste teritorii.
De aceea, putem vorbi despre oricare altă identitate a populației dintre râurile Nistru și Prut în secolul XIX – începutul secolului XX, numai nu despre cea românească. Starea de lucruri sus-menționată e confirmată și de multiplele mărturii ale oamenilor din acea epocă. Vezi, de exemplu, cartea lui Onisifor Ghibu „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”. uite ce scrie acest important ideolog și promotor al românizării Basarbiei în perioada interbelică: „Ideea națională, în sens politic și cultural, – idee care la 1812, când Basarabia s-a despărțit de Moldova, încă nu exista, decât doar în colțul sufletului vreunui visător singuratic, dar care idee se cristaliza în țările române an de an tot mai limpede și mai puternic – în Basarabia nu putea nici să răsară, nici să crească, în împrejurările date…”
Experiența aflării în componența României Mari în perioada interbelică (și cred că e vorba de părerea comună a unui mare număr de istorici) nu a contribuit la consolidarea identității naționale românești a basarabenilor. Investiții aici nu s-au făcut, senzația controlului temporar asupra teritoriului a împiedicat atât procesul de modernizare și dezvoltare social-economică a provinciei, cât și pe cel de românizare a populației.
Modernizarea sovietică postbelică (metodele dure de aplicare a acesteia nu neagă însă și rezultatele ei) a creat condiții pentru consolidarea identității moldovenești, pe care populația Basarabiei o avea la nivel de instincte, de ref lexe condiționate.
Ea, această identitate, a fost formulată în termenii unei culturi naționale, dar nu și a unui program politic propriu. Moldovenii și-au dezvoltat identitatea, cum se spunea pe timpul acela, în „cadrul familiei prietenoase a popoarelor sovietice”.
După prăbușirea URSS, identitatea moldovenească a majorității populației urma, potrivit logicii, să se aleagă cu un program politic, care, din punct de vedere național, trebuia să recunoască situația creată la acel moment – identitatea moldovenească a populației majoritare în granițele unui stat independent, apărut peste noapte.
Însă cei care aveau capacitatea și obligațiunea să formuleze și să realizeze acest deziderat – noua intelectualitate moldovenească, produsul modernizării sovietice – au mers pe o altă cale. Deja în Declarația de Independență (!) a Republicii Moldova a fost înscrisă ideea caracterului temporar al statului moldovenesc, ideea necesității „revenirii” lui în „spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, adică în componența României.
Elita și-a făcut alegerea în pofida voinței majorității populației, în folosul românizării, găsind repere ideologice pentru realizarea programului său politic în experiența româniei interbelice. Deci a fost un proiect de construire a unui stat etnocratic, al doilea stat ro- mânesc, care, în mod ideal, trebuia să se integreze rapid cu primul, cu România. A fost un proiect care nu integra, ci, dimpotrivă, excludea din procesul de consolidare statală și națională mai multe categorii ale populației acestei țări nou apărute.
Ăsta a fost începutul absurdului pe care l-am urmărit în cei 25 de ani de independență a Republicii Moldova. Sciziunea pe principii etnice și conflictul de pe Nistru. Deformarea programului școlar, ce includea disciplina „Istoria românilor”, care nu există nici măcar în românia sub o astfel de denumire. Dispute interminabile despre identitate și denumirea limbii. Lipsa unui program de modernizare a țării, lipsa investițiilor și furturi masive. O societate civilă slab dezvoltată și mijloace mass-media aservite, incapabile a crea un mecanism de control și impedimente eficiente pentru pornirile criminale ale puterii. Imitarea reformelor și alte fenomene de tristă faimă.
Un proiect care ar fi fost capabil să unească societatea moldovenească în baza ideii formării unei națiuni politice, a construirii unui stat moldovenesc eficient și democratic, așa și nu a apărut. Nu s-a format o viziune comună a poporului asupra viitorului. Programul politic oferit de „elită” nu corespundea așteptărilor sociale pentru libertate și democrație, nu corela cu matricea moldovenească națională a majorității. „Moldovenismul” nu a avut (și nici până acum nu are) un program politic competitiv, „românismul” nu a avut (și acum tot nu are) o bază socială sificient de mare în Republica Moldova. La început a fost cuvântul. Și acest cuvânt a generat răul.
— Dacă ar fi să analizăm această tranziţie complicată, devenită tot mai anevoioasă și lipsită de speranţă, care crezi că sunt principalele probleme ale ei? De ce nicidecum nu ne reușește să edificăm un stat funcţional măcar cu puțină speranță de prosperitate? Ce se întâmplă, de fapt, cu noi?
— Pentru o funcționalitate normală a statului e absolut indispensabilă realizarea unor condiții fundamentale. Aceste condiții ar fi diferite, ajustându-se situațiilor concrete. Dar, în general, e nevoie de teritoriu, populație și un program comun pentru viitor. noi avem primele două condiții, dar nu o avem pe a treia, care este una determinantă. Ne-am convins de faptul că e important nu atât teritoriul sau numărul populației (sunt țări cu teritorii și cu un număr al populației comparabile cu un centru raional din Republica Moldova), ci capacitatea oamenilor de a elabora o viziune comună asupra viitorului lor, un program comun pentru bunăstarea lor. Capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru o bună gestionare a propriului stat.
Se pare că nu suntem pregătiți pentru a ne asuma o asemenea responsabilitate. În 1991 am obținut libertatea, dar nu am devenit liberi. Nu am stors din noi, cum scria Cehov, picătură cu picătură „complexul de rob”. De aceea, nu ne-am putut aranja până acum viața în condiții de independență, ci continuăm să ne căutăm stăpânul pierdut.
În toți acești ani în Republica Moldova nu a apărut o clasă politică de calitate, capabilă să unească societatea dispersată pe diferite subiecte sensibile, care ar fi putut mobiliza tot potențialul acestei societăți în vederea soluționării unor probleme cu adevărat importante pentru întreaga populație. nu s-a conturat acea clasă politică, capabilă să-și asume responsabilitatea pentru reforme, care ar fi asigurat un alt fel de modernizare, decât cea prin care a trecut Moldova după al Doilea război Mondial. O modernizare în condiții de libertate, de independență.
La noi nu s-au format instituții ale statului independente, care ar activa autonom. Și odată ce ele nu există, nu există nici lege și nici stat de drept. Am depus multe eforturi (la recomandarea FMI și a Băncii Mondiale) pentru asigurarea stabilității macroeconomice, dar poate trebuia să acordăm mai multă atenție instituțiilor statului și, în primul rând, justiției.
Societatea civilă este slabă, presa – angajată, justiția – controlată politic. Noi continuăm să ne „iubim” conducătorii. La noi nu s-a produs o desacralizare a Puterii, așa cum s-a întâmplat în țările apusene, iar acest lucru face imposibilă crearea unui mecanism eficient de control civic asupra celor sus-puși. Puterea este răul necesar, dar corupe, tentează prin oportunități. Tocmai de aceea trebuie să fie controlată și limitată prin legislație și instituții etc. Nouă nu ne reușește acest lucru, de aceea Puterea care acționează incontrolabil a degradat până la limitele inadmisibilului. Rămânem sub presiunea trecutului nostru fanariot, caracteristica fundamentală al cărui este corupția. Corupția pandemică. Și noi în loc să depășim această moștenire toxică, o reproducem an de an, de la un deceniu la altul.
În toți acești ani în republica Moldova nu a apărut niciun proiect politic cu adevărat de stânga. Această alternativă politică și social-eco- nomică – solidaritatea socială, rolul statului în asigurarea dezvoltării economice și repartizării produsului public, drepturile omului muncii, asigurarea accesului universal la educație și medicină etc. – poate unica salvatoare pentru noi în această etapă, a dispărut de pe agenda politică a țării.
Foarte repede am renunțat la (sau mai degrabă am distrus) sistemul de motivare nepecuniară a activismului social, a altruismului – respectul și aprecierea din partea societății, statutul social etc. –, crezând în stimulentele monetare și puterea magică a formulelor neoliberale despre rolul regulator al Pieței.
Ce se întâmplă cu noi? Așa și nu am conștientizat că în condiții de libertate suntem responsabili pentru propriul destin. Mi se pare că pierdem șansa de a intra în Istoria contemporană a omenirii ca entitate națională distinctă. Chiar și mai grav, urmărim (și participăm, din păcate) la un proces de degradare a formelor sociale de existență a comunității umane în Republica Moldova. Acest proces poate fi numit și altfel – deurbanizare, ruralizare a vieții sociale. Dacă nu oprim acest regres social, în lipsa unui mecanism eficient de compensare culturală (stat funcțional), putem ajunge și la o stare pre-politică, animalică.
— Tu te-ai lansat în politică. De ce? Ce a însemnat experienţa ta de ambasador la ONU?
— Am început a face politică din considerentul că ea, în acea perioadă istorică – obținerea independenței, obiectivele grandioase ale statului, edificarea națiunii etc. –, întruchipa o expresie concentrată a unei noi vieți. Politica întruchipa un antipod al rutinei și te ademenea cu oportunități de afirmare și dezvoltare personală.
Misiunea diplomatică la ONU m-a tratat de ceea ce S.G. Kara-Murza a numit „Complexul lui Oedip” al intelectualității, adică de euro-centrism. Mi-a șters îngâmfarea asta caracteristică multor europeni. Activitatea virtuoasă a diplomaților din Africa, America Latină și alte regiuni neeuropene, cunoașterea impecabilă a limbilor, erudiția și inițiativele lor diplomatice extraordinare, inclusiv de importanță globală, au demonstrat clar că lumea nu-i un sistem solar, unde totul se învârte în jurul Soarelui pe nume Europa. Ea prezintă un sistem mult mai complicat… și mai interesant.
— Recunosc că eu nu am o experienţă directă cu RM ca stat. E locul în care mi-am petrecut copilăria, adolescenţa, dar nu am o experienţă politică în care să mă raportez la ea ca la un stat. Am plecat când încă exista URSS și, mai apoi, am fost cumva distant. Vin aici strict pentru a mă întâlni cu prietenii și rudele. Firește că scriu și mă interesează soarta celor de aici. Cum a fost însă pentru tine? Cum îţi educi copiii din acest punct de vedere?
— Nu știu dacă ai auzit această vorbă, dar la noi se spune că cel care a avut contacte cu statul în Republica Moldova devine un potențial trădător de Patrie. E o afirmație întemeiată pe condițiile actuale în care s-a pomenit această țară. Situația din Republica Moldova a degradat într-atât, încât pleacă sau intenționează să emigreze pentru totdeauna (sau pentru o perioadă lungă) oamenii care nu s-au gândit la asta niciodată în trecut. nu pleacă din cauza sărăciei, ci din cauza nesiguranței sau a absurdității situației actuale. O situație nemaiîntâlnită până acum, deși cei mai isteți au pierdut orice iluzie vis-à-vis de statul moldovenesc încă în anii ’90 ai secolului trecut.
Pentru mine, punctul de cotitură a venit pe la mijlocul anului 2000, atunci când am înțeles clar (motive erau tot mai multe) că dezvoltarea poate fi nu doar progresivă. noi am fost învățați că dezvoltarea și progresul sunt sinonime. Epoca optimismului social a trecut și a venit perioada mahmurelii postimperiale – al nostru Ev Mediu timpuriu.
Cu regret, am văzut pe exemplul propriei mele țări ce înseamnă dezvoltare regresivă, situația când totul degradează – administrația publică, educația, medicina etc., care din forme de organizare socială înaltă se transformă în forme inferioare. Oamenii cinstiți, talentați și muncitori nu mai servesc drept model de comportament social. Idoli ai tinerilor devin proxeneții, raiderii, contrabandiștii, procurorii și judecătorii corupți. Acest lucru a schimbat cardinal educația, piața locurilor de muncă și rezultatele „muncii”.
În 2012 am publicat un articol cu titlul „Statul capturat – genetica fenomenului și perspectivele de eliberare”, unde am descris fenomenul în general și manifestările sale în Republica Moldova: starea de corupție totală, versiunea moldovenească a nepotismului – cumătrismul și nănășismul, eliminarea meritocrației, selectarea cadrelor pe principiul servilității față de patron etc. Astăzi toți vorbesc de republica Moldova ca despre un stat capturat, noțiunea devenind o percepție colectivă ce nu necesită probe.
Gradul de „capturare” este atât de înalt, încât tot mai mulți oameni consideră Republica Moldova o țară falită, eșuată. Statul moldovenesc își pierde capacitatea de a-și asigura funcțiile sale fundamentale – protejarea oamenilor, pedepsirea criminalilor etc.
Țara trebuie reinventată și repornită. Asta le-o spun și copiilor mei. Aici nu pot (deși vreau) să le ușurez viața. Ei trebuie să înțeleagă că luxul de a avea propria ta țară înseamnă, în primul rând, muncă. Muncă asiduă de zi cu zi. Cum își vor construi relațiile cu țara lor, o vor decide ei singuri.
— Există o veșnică dilemă a moldovenilor. Ei sunt dezbinați de preferințele ce țin de vectorul geopolitic: unii optează pentru apropierea de Rusia, alţii preferă unirea cu România, iar a treia categorie pledează pro UE. De fapt, am impresia că noi mereu ne externalizăm atât dușmanul, cât și salvatorul. Tu cum apreciezi această tehnică politică? Unde te plasezi și cum ieșim din aceste fantasmagorii politice?
— În unul dintre comentariile mele în presă, am caracterizat integrarea europeană și cea eurasiatică drept două himere, două posibilități geopolitice care nu vor fi realizate niciodată. Și toată viața noastră s-a transformat într-o goană după cele două himere. Între timp, dacă e să recurgem la o alegorie, pereții casei noastre s-au umplut de crăpături, curtea nu este măturată, gardul se prăbușește, o parte din animalele din jurul casei au pierit, altă parte au fugit, iar copiii au luat calea pribegiei în alte țări.
Căutăm de 25 de ani inamici și salvatori în afara țării, nu în noi înșine și nu în țara noastră. Îi căutăm pe cei care ar gândi și ar acționa în locul nostru. Suntem într-o căutare continuă a URSS-ului pierdut. O să reiterez: toate astea se întâmplă pentru că, odată ce am obținut libertatea și am devenit independenți, n-am realizat că ne decidem noi înșine soarta și că nimeni nu ne va rezolva problemele în locul nostru. Comportament de paraziți sociali.
Chiar și ideea integrării europene, care după mine este în primul rând o idee a modernizării țării pe interior, a fost denaturată la noi. nimeni nu dorește reforme, ci numai beneficii din Europa și de la europeni. Beneficii în schimbul unor declarații de dragoste pentru bătrânul continent.
Da, în Republica Moldova se spune că nu se face politică, ci geo- politică. Nu există partide politice, ci partide geopolitice. Geopolitica a deformat totul. Cei de pe eșichierul de dreapta nu sunt promotori ai valorilor conservative și tradiționale, protagoniști ai relațiilor de piață etc., dar susținători ai versiunii moldovenești a „integrării europene”, în varianta mai primitivă – unioniști. Cei de pe eșichierul de stânga nu sunt apărători ai drepturilor muncitorilor, minorităților, nu sunt adepți ai solidarității sociale și ai consolidării rolului statului în economie etc., ci susținători ai ideii aderării Republicii Moldova la uniunea Vamală, fiind orientați spre Est. În sens european, nu există nici doctrinali de dreapta, nici doctrinali de stânga.
Între cele două orientări geopolitice, care sfâșie societatea moldovenească, nu se vede proiectul Republica Moldova – stat independent, democratic și funcțional. De ce? Deoarece pentru acest proiect nu mai există nici timp și nici resurse. Ele sunt mistuite în cuptorul polemi- cilor geopolitice inutile.
Inutile sunt nu doar pentru că aceste polemici permanente se axează, așa cum am menționat, pe posibilitățile geopolitice ipotetice și nu pe cele reale, dar și pentru că Republica Moldova nu are capacitatea să facă o alegere între cei doi vectori de integrare. Alternativa dură „Vest sau Est?” sfâșie țara în două și o lipsește de șanse de dezvoltare. O lipsește de dreptul la libertate și distruge democrația.
Astăzi urmărim acest proces în propria țară. De dragul intereselor geopolitice, la cârma țării este menținut, prin implicare directă a „partenerilor internaționali”, un clan oligarhic, implicat în cele mai hidoase crime din ultimii 7-15 ani. Sunt compromise ultimele proceduri democratice, inclusiv alegerile. nu mai există reguli de joc clare și juste. Căutarea URSS-ului pierdut, căutarea unui centru decizional din exterior a dat rezultate: apariția unui nou stăpân al moldovenilor (numai nu din exterior, ci din interiorul țării) – oligarhia locală, care „conduce” în regim manual țara (Constituția, legile, procedurile nu mai contează) urmărind în exclusivitate propriile interese.
— Cum vezi totuși viitorul Basarabiei? Eu am devenit tot mai sceptic, cu toate că, dacă privesc în timp, descopăr perioade și mai dure. Cum arată viitorul pentru tine?
— Voi păstra un optimism rezervat. Cred că Republica Moldova independentă prezintă o variantă optimă pentru majoritatea populației țării, deși, pentru mine, este inacceptabilă formula „statalitatea cu orice preț”. Categoric, nu cu prețul suferințelor oamenilor.
În pofida situației actuale din Republica Moldova, susținătorii păstrării suveranității constituie o majoritate convingătoare, potrivit datelor din sondaje. Este o reacție logică a oamenilor, care se consideră moldoveni și vor să aibă o protecție politică a identității lor în persoana propriului stat. Cu acest stat se identifică și majoritatea reprezentanților minorităților etnice din Basarabia și, în acest context, realizarea ideii edificării unei națiuni politice (civice) nu mai rabdă nicio ezitare.
Eu cred că viitorul independent al Moldovei (Basarabiei) trebuie formulat și inventat din nou, transformat în texte, programe și proiecte și astfel transpus în realitate.
Sunt convins că, deși cu o întârziere de 25 de ani, a venit timpul pentru lansarea unui program politic de edificare a unui stat modern, democratic, incluziv și funcțional, pentru toți cetățenii Moldovei. Un program de urbanizare a Republicii Moldova. Un program de modernizare europeană – altceva nu se mai potrivește pentru noi.
Există vreo alternativă la acest proiect de țară? Cred că da, există. Una este „unirea” care, în opinia mea, nu soluționează majoritatea problemelor moldovenilor – formula „nimeni nu ne va soluționa problemele în locul nostru” rămâne a fi una cât se poate de viabilă în acest caz. O altă alternativă – extincția lentă și dureroasă, degradarea socială, colapsul total al țării, însoțit de suferințe și victime.
